Cele nouă miliarde de idei SF






Ascultam cu difuzorul dat la maximum „Rondoul venețian“ al lui Mozart. Flautul avea două efecte oarecum contrare asupra celor din jur: pe mine mă inspira, iar pe vecinul meu de palier îl enerva. Nu aveam nici un chef să-i ascult iar tiradele despre modul în care înțelegea el să-și petreacă duminicile, dar eram în criză de timp. Și, ca să nu mai pierd vremea, am abandonat poziția clasică de tolănit în fotoliu, mi-am pus căștile și am reînceput să citesc îngrijorat, pentru a zecea oară, clasica povestire „Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu“ de Arthur C. Clarke. Subiectul este simplu și, cred eu, orice iubitor de literatură SF care se respectă îl cunoaște. Doi ingineri de la o firmă de calculatoare sunt angajați de un lama să instaleze un calculator performant la o mănăstire tibetană, în vârful unui munte. Din spusele celui care comandase calculatorul, după imprimarea în limba wolapuk a tuturor numelor lui Dumnezeu, și erau vreo nouă miliarde, se presupunea că rasa omenească își va fi sfârșit menirea. Admiram economia povestirii, îi admiram finalul, stelele care se sting definitiv o dată cu ultimul dintre cele nouă miliarde de nume așezate în enormele lor registre. Și, așa cum am mai spus, o reciteam îngrijorat, și cu fiecare nouă lectură îngrijorarea mea sporea. Asta pentru că, în ciuda tuturor măsurilor, nici un declic nu se declanșa ca altădată în mintea mea. Se pare că eram în impas. Oare când a început totul? Să fi trecut vreo 30 de ani? Cam așa ceva…
Am mai luat o gură de Martini sec și mi-am reamintit cu plăcere de prima povestire scrisă. Cu plăcere și cu speranța secretă că, reamintindu-mi, totul se va repeta, acel declic care nu este niciodată sub controlul meu, dar care în anumite condiții se produce de fiecare dată, putând apoi începe să scriu.


*


Tocmai terminasem un an greu. Un an deosebit de greu în care se adunaseră pe capul meu scadențele unor lucrări pe care speram să le trec altcuiva. Nu reușisem, dar spre sfârșitul anului am lăsat tot și, amintindu-mi o veche vorbă înțeleaptă, „După noi, potopul!“, mi-am făcut bagajele și am întins-o la munte cu o pereche de schiuri în spate și un geamantan cu cărți în mână. Cum zăpada bună de schi întârzia să apară, iar soba din cameră duduia îmbietor înfundată cu bușteni, m-am căutat îndelung în buzunare și am coborât la bar, de unde am luat o sticlă de Martini și o lămâie. Pe palierul unde aveam camera era un mic salon, la pianul căruia o tânără fată blondă încerca să cânte „Rondoul venețian“ al lui Mozart. Nu prea reușea, e adevărat, și m-am bucurat că nu are un flaut la îndemână, dar oricum din camera mea sunetele se auzeau estompat, iar ritmul vioi își mai pierdea din tempo pe drum, așa că totul crea o ambianță plăcută, care mă îndemna la lectură.
S-a întâmplat ca prima povestire citită atunci să fie „Un om exemplar“ de Fredric Brown, și nu de puține ori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi citit altă proză, care nu ar fi stârnit nici un ecou în mine. Cred că pur și simplu mi-aș fi sfârșit viața ca un anonim economist la și mai anonima firmă la care lucram. Așa a fost să fie, pentru că, după ce am citit „Un om exemplar“, ceva ca un declic, ca o iluminare s-a produs în mintea mea. Poate că a fost gândul că și eu aș putea să scriu așa ceva. Sau poate numai starea dată de Martini sec băut pe tempoul rondoului. Sau amintirea felului în care mi-a zâmbit fetișcana când am trecut pe lângă ea? Oricum, stârnit de gândul că nu am nimic de făcut o lună întreagă și de paharul aburit de Martini de pe marginea căruia felia subțire de lămâie mă privea sfidătoare și îmbietoare în același timp, pe ritmul alert al rondoului, am luat hotărât un pix în mână.
Subiectul povestirii citite era simplu: doi extratereștri – cu o înfățișare viermiformă – sosesc pe pământ să îl prospecteze în vederea găsirii de forță de muncă ieftină. Întâmplarea face să îl întâlnească prima dată pe Al Hanley (un alcoolic notoriu) , care tocmai este dat afară dintr-un bar pentru că cerea de băut de la clienți. Bodyguardul barului, când a văzut arătările extraterestre, a leșinat, pe când eroul nostru, obișnuit cu tot felul de monștri din coșmarurile lui alcoolice, i-a întâmpinat ca pe un fapt cotidian. Extratereștrii - ce să facă? L-au luat cu ei pe bietul alcoolic să îi testeze rezistența la eforturi fizice. Cum acesta era după o îndelungată abstinență alcoolică, a pus condiția ca înainte de a fi testat să îl lase să tragă o dușcă. Extratereștrii i-au analizat metabolismul și, cum acesta era aproape în întregime bazat pe alcool, i-au sintetizat o doză zdravănă dintr-o băutură îmbunătățită cu vitamine și proteine. După ce a golit lacom cam jumătate de clondir, bineînțeles că s-a prăbușit beat mort. Arătările viermiforme au ajuns la concluzia că toți oamenii sunt la fel, inapți deci pentru orice muncă fizică. Concluzia: planeta noastră este perfect neinteresantă ca sursă posibilă de sclavi. L-au tratat pe Al Hanley să devină nemuritor și l-au instalat – spre deliciul publicului – într-o grădină zoologică de pe planeta lor de origine, scriind pe cușca lui doar atât: „alcoolicus anonimus”.
Trebuia așadar să încerc să găsesc un erou la fel de atipic precum cel din povestirea originală, care să aibă un defect, dar care de fapt să fie o calitate. Ba, mai mult, să salveze prin asta umanitatea de la un posibil dezastru.
Și uite așa, într-o singură seară am scris „Șansa noastră s-a numit Adam“, în care eroul principal, economist ca și mine, din motive personale este extraordinar de trist. Întâmplarea face ca în aceeași seară să întâlnească o echipă extraterestră pornită să caute sclavi. Viitorii supuși, pentru a fi testați, sunt obligați să râdă, pentru că în râs este ascunsă o energie formidabilă. Cum Adam, prin râsul lui trist, le descarcă extratereștrilor rezervoarele, aceștia ajung la concluzia că râsul terestru are un coeficient energetic negativ și decolează îngroziți, ștergând planeta noastră din bazele lor de date. Hotărât să arăt totuși sursa de inspirație, am lăsat finalul aproape neschimbat: „Sunt sigur că se vor găsi unii care să-l critice pe Adam pentru modul deplorabil în care a reacționat, învinuindu-l că din cauza unor motive personale a ratat contactul cu o civilizație extraterestră. Nu știu însă dacă acestora le-ar fi convenit să-și petreacă restul zilelor undeva prin extremitatea sudică a galaxiei, pe o planetă cu cerul verde, închiși într-o cameră unde să li se proiecteze zi și noapte comedii, iar de la cap să le pornească linii magistrale de înaltă tensiune“.
Am corectat povestirea, apoi am trimis-o unei reviste. Am ezitat mult înainte de a închide plicul: oare trebuia să spun de unde mă inspirasem? Am recitit povestirea, și sursa de inspirație mi s-a părut atât de evidentă, încât am considerat de prisos orice cuvânt. Povestirea avea să fie fi luat drept ceea ce era: un modest omagiu adus povestirii originale, amestecat cu puțin umor și cu o ușoară tentă parodică. Mă așteptam ca povestirea să fie refuzată sau în cel mai rău caz să nu mi se mai răspundă deloc, pentru că, deși se pare că ceva talent de povestitor aveam, nu mă așteptam ca toată lumea să fie de acord cu felul cum îmi manifestam eu admirația față de marile valori ale genului. Spre surpriza mea, în numai câteva zile, editorul revistei mi-a răspuns nu numai că povestirea era acceptată, dar că urmează să pregătească un număr omagial, „ O sută de ani de literatură SF“ , și ar fi încântat să ofere spațiu tipografic unei povestiri cam în același gen ca prima. „Adică tot plagiată?“ m-am întrebat eu, presupunând că ceea ce făceam era un plagiat. Am început să scriu, și abia după vreo săptămână de chinuri mi-a venit ideea de a face rost de o înregistrare cu „Rondoul“ lui Mozart, pentru că Martini mai aveam.
Cu o sticlă, în ritmul modest în care beam eu, cred că puteam scrie cam patru povestiri – deci aveam o eficiență destul de bună, aș spune. Citisem între timp o povestire mai puțin cunoscută tot a lui Fredric Brown, „Arma“ cred că îi spunea, o parabolă minunată despre dezarmare. Un luptător pacifist pătrunde într-o seară în casa unui savant care lucra la perfecționarea unei arme teribile, și încearcă să îl convingă să renunțe la cercetări. Acesta refuză, în ciuda faptului că amândoi au ajuns la concluzia că în anumite privințe, mai ales când este vorba de arme, militarii se poartă extrem de copilăros. La plecare, neobservat, pacifistul lasă pe patul copilului handicapat al gazdei un pistol. După ce își conduce musafirul, la întoarcere savantul observă îngrozit pistolul în mâna băiatului său retardat, care avea inteligența unui copil de numai câțiva ani. Abia atunci își dă seama ce voise să spună musafirul când afirmase că a da o armă pe mâna militarilor este ca și cum ai da un pistol pe mâna unui copil. Povestirea se termina ambiguu, dar asta nu m-a împiedicat să scriu „Bla-bla-bla, domnule general“, premiată la vremea ei pentru puternicul mesaj pacifist conținut. Au urmat relații ceva mai strânse între mine și editor, care cerea mereu noi și noi povestiri, până când, pe neobservate s-au strâns cât să facă de un volum. Apoi al doilea, și tot așa, până când, tot pe neobservate, în numai câțiva ani, am ajuns un nume cunoscut. Rețeta mea era relativ simplă: de ce la o adică, judecam eu, dacă ipoteza A este perfect valabilă, ipoteza non-A nu ar fi la fel de valabilă? Și, pentru a nu face algoritmul prea ușor de intuit, de multe ori nu mă mulțumeam să întorc ipoteza originală cu 180 de grade, ci după cum mă lăsa inima: 45 de grade, 90 sau 105, cât este unghiul dintre atomii de hidrogen și oxigen în molecula apei, făcând astfel povestirea originală aproape de nerecunoscut, deși – reminiscență a primelor povestiri – lăsam întotdeauna câte ceva din cea originală, așa, ca un fel de cheie, pentru ca inițiații să o poată descoperi. Bineînțeles, totul în ritmul „Rondoului venețian“, niciodată altă bucată muzicală, și bând cantități moderate de Martini, niciodată altă băutură.
Toate astea până când, pe la al treilea volum, sătul de impostura în care ajunsesem să mă complac, am luat povestirea „Arena“ a preferatului meu de acum, Fredric Brown, și, fără să-i schimb măcar titlul, am încropit ceva atât de apropiat de original, încât nu avea cum să nu se observe.
După publicarea povestirii așteptam ca tot fandomul să explodeze. În loc de asta, timid, într-o revistă de umor, un critic încercase să spună că de fapt subiectul a mai fost exploatat cu ani în urmă, e adevărat că rezolvarea mea era mai bună decât originalul, totuși în mod sigur ăsta nu este un plagiat, pentru că în postmodernism temele, subiectele și ideile circulă liber și fiecare își aduce contribuția lui. Nici nu am știut că am atâția admiratori: zeci de articole l-au înfierat pe nesăbuitul critic pentru observația de bun-simț pe care o făcuse.
„La urma urmei, copyright-ul pentru o luptă în arenă îl dețineau romanii, pe Fredric Brown de ce nu l-a întrebat nimeni de ce folosește un concept folosit mai întâi de romani? Asta ca să nu căutăm mai departe în istorie.“
După câteva luni și alte zeci de povestiri publicate, incidentul a fost uitat, și sunt sigur că acum, indiferent ce aș scrie, nimeni nu ar îndrăzni să mai spună ceva. Totuși, uneori mă doare să fiu beneficiarul unei glorii obținute prin fraudă, și într-o seară, când am primit un telefon de la bunul meu editor să îi mai trimit o lucrare, m-am hotărât că a venit vremea să arăt ce pot. Am scris o povestire născocită de mine de la cap la coadă. A fost un chin. Și, de parcă nu ar fi fost îndeajuns, când m-am dus să aflu părerea editorului despre ea, acesta mi-a înapoiat-o cu un surâs vinovat:
— Poate te-am grăbit cam mult. Am să mai public o dată una dintre cele vechi…
— Am să o refac, l-am asigurat eu.
A așezat manuscrisul pe o măsuță și l-a împins încet spre mine:
— Nu te supăra, colaborăm de prea multă vreme ca să nu-mi permit să fiu sincer. Asta nu merge. Nu are rost să o refaci. Pentru prima dată sunt nevoit să te refuz. Nu te recunosc în ea… Nu are …fâs, e ca un sifon fără acid…
Ce era să fac? Am revenit la vechea rețetă. De câte ori mă suna editorul să îmi ceară o povestire, îi spuneam cu glas sigur:
— E ca și scrisă. Duminică seară ți-o trimit prin e-mail.
Și, după câteva ore de audiție și câteva păhărele de Martini, îi trimiteam proza promisă.
Surâzând amintirilor, am pornit iar lectura „constructivă“ din „Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu“, povestire care îmi plăcuse în mod deosebit și care, eram sigur, avea să mă inspire. Am dat muzica din căști mai tare și am început să mă gândesc: deci în povestirea lui Clarke se ajunge la nouă miliarde de nume care distrug lumea, pentru că aceasta ar fi menirea oamenilor. În povestire, ei pentru asta sunt creați: să scrie toate numele posibile ale lui Dumnezeu apoi, dacă tot și-au împlinit menirea, pot să dispară. Ei bine, eu aveam să procedez altfel. Tot nouă miliarde, dar de data asta nu aveau să distrugă lumea, ci să o salveze, sau, mă rog, să se întâmple un lucru pozitiv. Ce anume ar trebui să fie în număr de nouă miliarde?
Am mai luat o înghițitură mijlocie de Martini și am plimbat-o ușurel prin gură: „Cele nouă miliarde de idei SF“ oare cum ar suna? Am repetat titlul de câteva ori, și de fiecare dată îmi plăcea tot mai mult cum sună. Și trimitea destul de bine, pentru cine avea chef să sape, direct la Clarke. Ce urma să scriu despre aceste nouă miliarde de idei SF avea să vină mai târziu, după o nouă lectură. În textul original, când se ajungea la un prag critic, venea sfârșitul lumii. Ei bine, eu ar trebui să caut ceva la fel de semnificativ, dar răsucit la 180 de grade, sau cam așa ceva. Am mai luat o gură zdravănă de Martini, hotărându-mă să las pe mai târziu numărul de grade și să mă concentrez asupra povestirii.
Am închis pe jumătate ochii și m-am lăsat purtat de ritmul alert al rondoului. Când i-am deschis din nou, tot fără nici o idee valabilă în minte, am perceput undeva la limita câmpului vizual o irizație, ca și cum un curent de înaltă tensiune și-ar fi trecut volții pe acolo. Mi-am dat cu grijă căștile jos de la urechi și m-am întors încet spre scintilații. În numai câteva secunde, acolo se materializă un bărbat. Efectul din filmul „Terminator“, dacă mă înțelegeți. Văzându-mi figura, care numai inteligentă nu se putea numi, a surâs îngăduitor:
— Ei bine, a spus el zâmbind, după ce ai imaginat de atâtea ori apariții de extratereștri, cum este să participi ca martor principal la una?
Deși mă cred o fire tare, recunosc că apariția asta m-a luat o clipă pe neașteptate și prima dată am privit alarmat spre sticla de Martini, îngrijorat fiind că poate, furat de ritmul muzicii, am întrecut măsura.
— Îmi pare rău, s-a scuzat el. Știu că ai vrea să fiu rezultatul unei sticle de Martini băute, dar din nefericire sunt real…
Mi-am revenit destul de repede și i-am răspuns:
— De ce din nefericire? Sunt foarte bucuros să fiu primul om care…
M-a întrerupt brusc.
— Am spus „din nefericire” pentru că sunt purtătorul unor vești rele… Și, cum timpul nu este de partea noastră, am să te rog să-mi dai voi să trec direct la subiect.
Nu eram în măsură să mă împotrivesc, așa că l-am invitat cu un gest să vorbească…
— Ei bine, începu el, trebuie să îți spun că majoritatea civilizațiilor din zona asta galactică, inclusiv cea din care fac eu parte, au fost create artificial…
La gestul meu de neîncredere, a ridicat din umeri:
— Ar trebui să te obișnuiești ușor cu gândul că nu suntem altceva decât rodul unui experiment. Problema este că, de foarte puțină vreme, am aflat și motivul pentru care toate aceste civilizații au fost create.
A făcut o pauză, apoi, văzând că nu spun nimic, a căutat din priviri un scaun și s-a așezat în fața mea privindu-mă în ochi.
— Am fost creați pentru a produce idei SF. A tăcut un timp, lăsând ideea să pătrundă bine în mintea mea, apoi a continuat:
— Problema este că o civilizație care nu produce într-un timp dat un număr de cel puțin nouă miliarde de idei SF este distrusă ca fiind nerentabilă…
Am privit la cartea lui Arthur C. Clarke, rămasă deschisă la povestirea „Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu“.
Mi-a văzut privirea și a încuviințat din cap:
— Se pare că cifra asta era cunoscută de anumiți inițiați, a fost destul de mult folosită în literatură și în filozofie. Sau poate ca era numai un strigăt înspăimântat al inconștientului colectiv…
Am rumegat bine noutățile, am mai sorbit o înghițitură de Martini și am spus destul de calm:
— Presupun că este adevărat tot ce mi-ați spus. Și totuși, nu văd de ce ați venit la mine… Credeți că cele câteva cărți publicate m-au făcut să am o asemenea credibilitate, încât, dacă voi da alarma, de mâine toată lumea va deveni creativă și se va gândi numai la idei SF?
— Nici vorbă de așa ceva, s-a apărat el cu un surâs ușor. Nu este timp de acțiuni de masă…
— Atunci? am întrebat eu, deși o parte din adevăr începeam să îl bănuiesc.
— Păi, în ultimii treizeci de ani ați avut un număr remarcabil de idei SF în povestirile publicate. Cu un dispozitiv de stimulare inventat pe planeta mea, credem că într-un timp rezonabil ați putea să produceți cele nouă miliarde de idei și astfel să vă salvați lumea…
O clipă, am vrut să îi povestesc despre modul în care obțineam eu mult lăudatele idei SF. Apelam la un maestru, apoi îi răsuceam puțin ideea, atât cât să fie de nerecunoscut. Am plecat fruntea a vinovăție, dar cred că el a luat asta drept accept…


*


Nu știu cât timp a trecut de când stau aici. Dacă mișc puțin ochii, pentru că numai atât pot mișca, văd niște fire colorate care pleacă din tâmplele mele. Pe monitoarele care mă înconjoară se mișcă necontenit grafice și scintilații. Or fi idei SF!
Uneori, când obosesc să le urmăresc goana colorată, mă gândesc fără să vreau: oare sunt într-adevăr salvatorul omenirii? Sau acum trăiesc infernul meu personal pentru gloria obținută prin nenumăratele plagiate?