Ceața se ridică dintre copaci ca spiritele generațiilor de mult trecute. Muntele pare un uriaș cimitir străjuit de brazi înalți. Aburul urcă spre cer, spre nori, departe de coșciugul său de lemn. Noaptea strânge pământul puțin câte puțin, ca într-o menghină, demonică. De acolo, de sus, orașul se vede palid, bolnav, luminat parcă de un bec de frigider. Nimeni nu mai este pe străzi, prin parcuri, pe bănci. Stau singură lângă o fântână, pe o bancă, într-un parc. Privesc noaptea, muntele și ceața. Se ridică toate în jurul orașului, precum un monstru nocturn în jurul prăzii sale. Aștept ceva, orice din partea lui. Îl aștept să se ridice și să mă înghită odată cu tot orașul. Nimic nu m-ar mira în noaptea aceasta.
Am un avantaj față de restul. Față de oamenii care stau în casele lor călduroase și se gândesc la nimic, față de cei preocupați de problemele lor mărunte, față de toți cei care trăiesc în acest oraș. Plouă. Îmi privesc umbrela, îi privesc culorile palide, dar nu o deschid. Mă ridic totuși și o iau pe străzi. Nu știu unde merg, dar nici nu-mi pasă. Nu-mi pasă că ploaia mă udă și-mi lipește hainele de piele. Tot ce-mi trece prin minte este că nu trebuie să mă opresc. Trebuie să merg înainte, orice s-ar întâmpla. Ploaia spală orașul ca un duș rece. Apa se scurge pe acoperișe, burlane și trotuare. Se scurge prin palmele mele întinse. Picăturile au gonit ceața și spritele pădurii. Acum nu le mai pot vedea și nici ele pe mine. Am rămas singură cu orașul și pădurea și străzile. Sunt toate ale mele. Și totuși, parcă nu.
Strada începe să urce și o dată cu ea și eu. Urcă înspre munte. Privesc în jur la brazii bătrâni și îmi continui drumul.
„Merg până se termină strada”, gândesc, „și atunci…”
Nu vreau să mă uit înapoi. Nu-mi place să văd ce las în urmă. Trebuie să uit și orașul și străzile și parcul și fântâna. Să uit și drumul și muntele și brazii, unul câte unul. Trebuie să văd fiecare copac precum ar fi primul, și apoi să-l uit, ca și când nu l-aș fi văzut. Ploaia s-a oprit, dar am și uitat că a plouat. Am uitat și de ce am hainele ude și pantofii plini de noroi. Am uitat tot.
Vin de nicăieri. Nu știu unde mă duc.
Ceața se ridică de pe munte ca respirația unui monstru adormit. Se ridică din jurul meu și pare că vrea să mă ia o dată cu ea. Nu mă opun. O țin în mâinile udate de ploaie ca și când aș vrea să o opresc. Mă ascultă și-mi respectă dorința.
„Am ajuns atât de aproape de nori”, gândesc, „și apoi... Și apoi mă întorc”.
Noaptea se strânge în jurul meu ca un ștreang. Mă strânge și mă sufocă. Sufocă și muntele și brazii și drumul. Și întunericul se strânge precum liniștea. Dar aceasta se întrerupe și dispare. Simt cum aerul revine în jurul meu. Aud un zgomot îndepărtat. Se apropie de mine. Vine încet, constant, precum o lumină. Două. Două lumini. Zgomotul mă-nconjoară și mă pătrunde. Apoi...
Acum nu mai știu nimic. Am lăsat în urmă și orașul și străzile și parcul și fântâna. Și drumul și muntele și brazii. Continui să urc, deși drumul a rămas demult în urmă. Urc o dată cu ceața muntelui.
„Am ajuns atât de aproape de nori”, gândesc, „atât de aproape”
Merg spre nori din ce în ce mai repede.
„Și apoi mă întorc”, gândesc, „și apoi...”
Orașul are aceași culoare de bec de frigider. Ca și lumina. Muntele se încolăcește în jurul meu ca un monstru adormit. Le-am uitat pe toate.