3:00 E trei dimineața și eu încă nu dorm. Privesc insistent ceasul digital de pe noptieră, cu literele lui fosforescente.

3:01 Mă ridic din pat. Nu-mi pasă unde mă duc. Tot ce stiu e că trebuie sa ies din casă. Nu mai suport sa văd acești patru pereți mari, ca de spital, în jurul meu. Ca de morgă. Urăsc acești pereți. Aș vrea să-i dărâm unul câte unul, să nu mai ramână nimic. Pereți de morgă...

3:02 De ce aș ajunge la morgă dacă nu am murit? Trăiesc, simt asta, respir, clipesc, toate cele. Și atunci cum am murit de nu-mi dau seama? Asta e moartea? O cameră cu pereți albi, cu patul meu, cu noptiera mea, cu ceasul meu?

3:03 Nu pot înțelege ce s-a întâmplat cu ceasul de pe noptieră Adică, dacă am murit, de ce mai am un ceas? Oamenii au nevoie de ceasuri atunci când așteptă ceva: așteaptă o intâlnire, așteaptă o zi, așteaptă să moară... Eu ce aștept?

3:04 Am spus că plec și nu am plecat. Stau în capul oaselor, pe marginea patului, uitându-mă la ceas. Îmi place cum clipește. Simt astfel că nu sunt singură. Îl am pe el, îmi am ceasul. Oare va suna? Vreodată?

3:05 Nu vreau să plec. Mi-e frică la gândul că, atunci când o să deschid ușa, nu o sa fie nimic de cealaltă parte. Voi privi în gol și nu voi vedea nimic. Iar atunci voi fi sigură, fără nici o îndoială, că am murit. Nu vreau să știu. Prefer să stau aici, pe pat, cocoșată, să ma uit cum îmi sclipește ceasul și să mă întreb de ce nu sună.


3:06 Mă întreb cum am murit. Mă întreb cum am ajuns aici. Mă întreb de ce. Probabil așa mor eu. Poate că alții mor altfel. Eu mor într-o cameră albă, pe un pat, cu un ceas. De ce?

3:07 De ce nu-mi aduc aminte cum am murit? Aș vrea să știu. Curiozitate personală. Oare m-a durut? Poate că da. Poate că am suferit atât de mult, încât am uitat. Am auzit despre oameni care au pățit așa ceva. Poate că așa ceva mi s-a întâmplat și mie.

3:08 Am deschis ușa și am plecat. Nu prea-mi dau seama cum am facut asta. Cumva, nu știu cum, am ajuns afară. Fără pereți albi, fără pat, fară ceas. Vreau ceasul înapoi. Am nevoie de el. Simt că, dacă n-o să-l mai văd, o să mor. Vorba vine. Dacă am murit deja? Atunci o să mor sufletește. Și apoi?

3:09 M-am întors. Stau cu ceasul în brațe și îi privesc cifrele albastre. Nu vreau sa mor sufletește.

3:11 Acum realizez că stau într-o beznă completă. Nu am nici un bec între acești patru pereți. Doar ceasul îmi luminează fața. Și gândurile. Doar ceasul îmi luminează fața și gândurile...

3:12 Am smuls ceasul din priză și am plecat. De fapt, nu prea știu dacă era vreo priză în cameră. Pur și simplu l-am scos și am ieșit pe ușă, în același mod misterios de mai devreme. În mod ciudat, încă mai merge. Încă mai arată cu precizie ora.

3:13 Dar dacă ceasul arată ora greșită? Dacă de fapt este 1 sau 5 sau 6.... Dacă este 3:14 și eu nu știu?


3:14 În fond, de ce mi-ar păsa cât e ceasul? Chiar și atunci când trăiam, ceasul era doar o închipuire. De unde putem știi exact cât e ceasul? Poate fi la fel de bine și 1, 5, 6 sau 3:14. Nu aștept nimic.

3:15 Grădina este mult mai mare decât mi-o aminteam. De fapt, nu am nici o imagine concretă a grădinii de dinainte de a muri, dar sunt convinsă că era mult mai mare de atât. Încă mai am ceasul in brațe. Aștept să mor.

3:16 Am găsit o cutie de pantofi. Leonardo. E goală. Oare Leonardo Da Vinci ce ar fi făcut cu ceasul meu?

3:17 Mor. O simt. Nu știu dacă ar trebui să-mi dau seama de acest lucru, dar cumva, nu știu cum conștientizez. Parcă mă doare sufletul.


3:18 Am găsit o lopată. O fi a mea? La ce mi-ar trebui o lopată? Și totuși, dacă nu mi-ar trebui, de ce aș fi gasit-o? Nu găsim niciodată lucruri de care n-avem nevoie. Noi sau ceilalți. Dar aici nu mai e nimeni. Deci am nevoie de o lopată.

3:19 M-am apucat să sap o groapă. Nu știu pentru cine. Vreau înapoi în camera albă. Nu mai știu cum sa ajung acolo.

3:20 Am pus ceasul în cutia cu pantofi. Instinct. Intuiție. Nu știu exact ce. Am pus și cutia în groapă și acum o acopăr cu pământ. Mă doare sufletul.

3:21 Mor sufletește. Am terminat de acoperit cutia.

3:22 Aceasta a fost inmormântarea mea. Acum nu mai exist.

3:23 Am existat vreodată?

3:24 Am trăit?

3:25 Ce s-a întâmplat cu mine?

3:26 M-am înmormântat.

3:27 Sufletește.

3:28 Mi-a inmormântat sufletul. Trupul, nu știu ce s-a întâmplat cu el. Unde a rămas, cine l-a luat, ce a făcut cu el.

3:29 Nu-mi pasă.

3:30 Undeva, sub pământ este un ceas. Ceasul meu, de pe noptieră, de lângă pat, din camera albă. Oare mai merge? Probabil.