„Permiteți-mi să mai revin și să suferim uneori împreună” (Alfred de Musset, Confesiunea unui copil al secolului)




Desenatorul deschide ușa – nu-i spune nimeni să n-o facă – scârțâitul se întinde de-a lungul coridoarelor, izbindu-se de ușile albe, tari. Dintr-o privire cuprinde totul: alunecă, frecându-se de vopseaua uleioasă și pantofii săi clipocesc ca îmbibați cu apă.
mă uit la el fără să-l aud. Îmi vine să-l ciocănesc cu degetul între umeri, să-i spun să nu fugă, n-o să mai întâlnească nimic nou și, oricum ar fi, n-o să scape de mirosul dulceag al spaimelor – spaime de care își dă și el seama că se repetă, probabil.
dar nimeni nu-l trage de mânecă, nu-l mușcă de picior sau, măcar, nu-l bate amical peste operația de pe burtă, despre care unii spun că-l mai doare și acum.

nimeni. Căldura zace peste blocurile mohorâte ca niște cazemate. Oaia, care îi făcuse pe mulți să se crucească la început, privește rumegând calm șotronul fetițelor și figura strâmbă a băiețașului pe care-l pocnise bețivul cu palma lui grea, asudată și duhnind a rachiu de mere putrede.
niciodată n-o iau așa cum este – m-ar înnebuni faptul că ochii ei sinceri poartă totuși mesajul unui trup atât de bleg.

era întins cu burta pe nisip și probabil că fierbea în blugii ăia soioși. Nu știam dacă mie mi se adresase și gândirea mea atrofiată nu reușea să mă lămurească dacă se referea la oaie sau la fetiță.
ascultă, eu sunt foarte străin, spune-mi dacă poți...
eu sunt Desenatorul, voi sunteți ceilalți. Cum vrei să ne înțelegem dacă nu mai e unul între mine și voi care să accepte compromisurile?
e adevărat, da’ de ce te ambiționezi să pui oaia lângă jocul ăsta blestemat, prin care au trecut toți?
și Bețivu’?
și el, doar că și-a închipuit că o să poată ieși când vrea el. A alunecat într-o altă lume, da’ aia e dată naibii.
nu înjura, îmi tremură mâna.
știi, eu nu citesc niciodată în gând. Cred că de aia uit tot ce-am spus înainte de ultimele două fraze. Poți să...
ești ca oaia: sincer și bleg. Hai să-ți repet: era odată un câine mare negru pe-aici; nu putea intra nimeni, iar cine ieșea îi pierea din memorie – la întoarcere îl rupea tot. Străinii nu veneau cu anii.
Da’ acu?
acum cred că e prin spatele blocului, ca să nu mai vadă oaia – știi, i se face poftă, săracu’.

așa l-am cunoscut pe Desenator. Trecuseră patru ani de-atunci, iar el susținea că nu mă văzuse niciodată.
pentru că mi se păruse interesant, mă apucasem să-l urmăresc și, în ultimii doi ani, existența mea se rezumase doar la asa ceva. Ajunsesem umbra lui; cu timpul, speram să-l pot înlocui total. Trebuia să-l suprim pentru a-i goli carcasa albă și sedentară.
intram în apartament împreună și ne apucam să desenăm. (nu mâncam niciodată aici: dormeam doar, și desenam). Nu știu sigur, dar am impresia că el pe mine mă desena. Nu mă privea niciodată: pe măsură ce îl înlocuiam, schițele sale deveneau din ce în ce mai clare, mai detaliate. Mă elimina desenându-mă – nu se lăsa posedat. Spre deosebire, eu îl priveam neîncetat: voiam să-l învăț, să simt cum conturul său trece de pe foaia de hârtie în mine. Ceea ce mă descumpănea era lipsa lui de privire. Nu avea privire! Avea ochii goi, asemenea unei case fără uși și ferestre, în care ți-e frică să pătrunzi. Îl uram pentru că mi-era frică de el și pentru că nu puteam rezista tentației de a cuceri o cetate părăsită și întortocheată.

doar în seara aceea mi-am dat seama că desena cu auzul. Da, cu auzul! l-am văzut strecurându-se pe coridoare, cumplit de singur și totuși, parcă agasat de amintirile unor vremuri mai puțin drastice.
în vremea aceea ajunsesem să-l „înlocuiesc”. Dar ochii îi licăreau ciudat și neliniștitor. Își găsise o privire!
cutreieram amândoi coridoarele și eram ca unul singur.
unde te duci? L-am întrebat. Unde te duci? imi răspunse. Mai este vreo ieșire? Mai este vreo ieșire? O, Doamne, e ca în jocul de-a oaia! îngăimai fără să vreau.
și iar îmi răspunse ca un ecou.
unul din noi trebuie să moară – să rămână un singur sâmbure.
îmi răspunse smulgându-se din rădăcinile cu care-i invadasem interiorul. Pentru ultima oară.
tu nu vei muri.
de unde știi? Ce poți tu să mai știi?
știu, pentru că am desenat! Þi-am desenat privirea, dar ochii tăi, ce straniu, îmi ieșeau din ce în ce mai negri, mai încordați. Þi-am desenat cuvintele și ele mi-au ros foaia pe care le cetluisem. E drept, mi-ai mâncat voința pas cu pas, dar înțelegerea nu mi-o poți lua. Tu nu vei muri, pentru că nu știi încă să mori. Am cerut asta pentru tine.
încercai să schimb subiectul. Nu știu, mă simțeam jenat, sau doar demascat:
bine, unde mergem?
spre accident.
cum adică? ce accident?
uite-l! Îmi arătă o foaie umplută de tuș roșu,asta e mașina, acolo voi sta eu, iar tu te întorci cu spatele – ești laș încă, vezi?
apoi chipul i se acoperă cu masca de la început:
tu nu știi! Nu poți ști toate astea! Adică ce te face să te încrezi așa de mult în inspirația ta? Inspirația n-are decât implicații estetice. Apoi...apoi liniile tale nu valorează nici măcar cât un cuvânt. Nu poți fi profet. Ești doar un desenator abstract, un suprematist gălăgios care doar visează la sensuri profunde. Cine ți-a dat ție „sensurile” pe mână, mă rog?
iar mergea placid mormăind rapid vorbele mele. Zici că voia să le învețe pe dinafară. Mi-am dat seama brusc că mă „înghițea” încetul cu încetul. Era rândul lui acum.

pe alocuri dansam deja în cinstea accidentului.