agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-03 | | Întâlnire cu o zeiță Diana conducea cu dezinvoltura ei dintotdeauna. Mașina părea o simplă prelungire a ființei ei și era o adevărată încântare să o privești cum șofează. Tocmai lua o curbă periculoasă când, dintr-o dată, mi-a venit ideea să o sărut. Mi-a simțit parcă gândul și a întors capul spre mine să-mi răspundă, dar chiar atunci camionul uriaș, cu claxoanele sunând asurzitor, s-a repezit pe pantă în jos, spre noi… M-am trezit transpirat tot, cu mâinile împingând un volan inexistent și încercând – pentru a câta oară și în al câtelea vis? – să evit inevitabilul. M-am ridicat și, cuprins de aceeași teroare ca după fiecare vis, m-am îndreptat spre baie, unde, în dulăpiorul cu medicamente, aveam să găsesc alinarea. Doctorul îmi spusese, după ce îmi recomandase somniferele, că va fi de ajuns o pastilă în fiecare seară. Că nu voi mai avea coșmaruri și că voi cădea într-un somn adânc. Numai că, înainte de a adormi, îmi dădea târcoale un gând: dacă eu nu m-aș fi aplecat să o sărut chiar atunci, oare ea ar fi putut evita accidentul? Somnul nu mai venea acum nici după două-trei pastile. Bătrânul medic s-a îngrozit când a aflat ce fac. Mi-a recomandat orice altceva, sport să mă obosească și, eventual, să încerc să o înlocuiesc pe Diana în sufletul meu. Îi venea ușor să vorbească, pentru că el nu a iubit-o pe Diana și poate că nu a iubit niciodată. În mod sigur nu așa ca mine. Poate părea absurd să spui că ai o singură iubire, dar în mod sigur eu am iubit o singură dată, și niciodată nu o voi putea înlocui cu nimeni. Am mai luat o pastilă din flacon și m-am gândit iar la Diana înainte de a mă cufunda în apele pâcloase ale somnului brutal indus de somnifer. Uneori era atât de vie în amintirea mea, încât mi se părea că este de ajuns să întind mâna ca să o pot atinge. Sau că este destul să o chem, și ea avea să-mi răspundă ca de fiecare dată. Apoi deschideam ochii și îmi dădeam seama că totul nu este decât o iluzie. Ea trăia numai în mine și prin mine... După doi ani de la accident se părea că numai eu îmi mai aminteam de ea. Prietenii, puținii noștri prieteni comuni, nu mai vorbeau absolut deloc despre ea, și mi se părea și mie ciudat să pomenesc de ea în prezența lor. Morții cu morții și viii cu viii… Era... ca și cum nu ar fi existat niciodată, și mi se părea atât de nedrept ca o ființă superbă ca ea să dispară, așa, în neant. Când mă gândeam la ea mai mult, mi se părea că mobila începe dintr-o dată să trosnească și că în pocnetele lemnului recunosc ceva din vocea ei. Era nefiresc ca o fată atât de plină de viață ca ea să moară așa de tânără... Era cumplit de nedrept... și uneori mă acuzam că lipsea numai puțin ca totul să se fi întâmplat altfel, iar ea să mai fie în viață acum. Chiar cu riscul ca eu sa fi fost acela care ar fi murit. De obicei, seara conduceam eu... dar atunci, la petrecerea la care am fost, am simțit nevoia, eu, care nu beau aproape niciodată, să dau pe gât un pahar de coniac cu un vechi coleg pe care nu îl mai întâlnisem de mulți ani. — Ai grijă, mi-a spus el după ce i-am făcut cunoștință cu Diana. Știi ce se spune: femeia frumoasă îți aduce necaz în casă... Am dat nepăsător din mână. — Sunt obișnuit cu vorbe de genul ăsta, am spus eu plictisit. Numai că, vezi tu, eu și Diana chiar ne iubim. Asta nu înțelege lumea. A vrut să mai insiste, dar nu l-am lăsat. Am ciocnit paharul cu el și l-am dat peste cap, apoi m-am îndepărtat furios. De fiecare dată, la fiecare petrecere, se găsea câte unul care să-mi strice cheful. Totul pleca de la înfățișarea Dianei. Era o fată superbă și de obicei era în centrul atenției oriunde mergeam. Eram invidiat și compătimit în același timp, pentru că eu, cu figura mea de mărunt funcționar, nu dădeam impresia că aș fi avut cu ce să o atrag. E adevărat că păream șters și insignifiant pe lângă ea, dar noi chiar ne iubeam. Și, dincolo de toate bârfele lor, ne înțelegeam de minune. La fel de adevărat e că, oriunde mergeam, ea era imediat înconjurată de bărbați chipeși, care îi făceau o curte îndrăcită, silindu-se să îi câștige atenția. Era suficient să-mi prindă privirea peste capetele lor și să îmi facă un semn discret cu mâna, ca mie să nu îmi pese de nimic. Era a mea! Simțeam asta, și restul chiar nu mai conta. E adevărat că unii prieteni mi-au spus că iubirea ei pentru mine se aprinsese cam în același timp în care o moștenisem pe mătușa din Canada, dar citeam în ochii lor invidia, atâta tot... Gândul la ea mă chinuia atât de puternic, încât, chiar dacă simțeam chimismul somniferului cum încearcă să mă învingă, pur și simplu nu puteam să adorm. Mă gândeam la banii pe care îi moștenisem, o sumă enormă pentru mine. Nu îmi mai foloseau acum la nimic și i-aș fi dat pe toți să o pot aduce din nou pe Diana la viață fie și pentru o singură clipă. Am adormit într-un târziu și, prin valurile pâcloase de somn care mă învăluiau, o idee mă urmărea... ceva referitor la miracolele de la Lourdes... A doua zi, gândul la Lourdes m-a urmărit peste tot unde am umblat. Simțeam că este vorba de ceva important, ceva în legătură cu mine și cu Diana, dar nu puteam să îmi amintesc nimic precis. Pe la prânz, nemaiputând să îndur tensiunea, m-am dus la o bibliotecă publică și am cerut tot ce aveau despre Lourdes. Cărțile nu m-au lămurit prea mult și nu am aflat nimic în plus față de ceea ce știam deja: era un loc sfânt, ca multe altele, unde se întâmplau miracole. Bolnavi incurabili, atestați ca atare de medici serioși și responsabili, după ce beau din apa izvorului tămăduitor, se întorceau acasă vindecați. Spre stupefacția serioșilor și scepticilor medici care îi trataseră în zadar până atunci. Șirul bolilor și al bolnavilor era remarcabil. Cancer, SIDA, lepră, psoriazis, scleroză în plăci și toate molimele pe care medicina modernă încă nu îndrăznea să le declare vindecabile. „De ce mă obsedează pe mine Lourdes? Și ce legătură are cu Diana? Ca și cum moartea ar fi o boală pe care locul sfânt ar putea să o vindece...“ Abia mai spre seară mi-am amintit. Era o notiță într-o revistă, în care un medic încerca să explice miracolele de la Lourdes, și nu numai de acolo, prin faptul că în preajma unor asemenea locuri înconjurate de credincioși se crea un spațiu psihic în care energii misterioase făceau ca orice minune să fie posibilă... Locul unde gândurile și credința se dirijau spre vindecare... Cei bolnavi se scăldau într-un ocean de credință și nu le mai rămânea altceva decât să o accepte, să se lase pătrunși de ea, și transformările veneau de la sine... Locurile unde gândurile se transformau în altceva... El așa explica majoritatea fenomenelor încă neelucidate. În spațiile psihice, gândurile, credințele, ideile se pot transforma ușor, se pot materializa și pot interacționa cu materia. Și, cu lipsa de respect a omului de știință pentru divinitate, propunea o experiență foarte interesantă: să fie folosită puterea credinței acestor oameni pentru a produce un efect palpabil, măsurabil, controlabil și, mai ales, repetabil, ceea ce ar fi demonstrat fără nici o putință de tăgadă veridicitatea ipotezei lui. Ar fi trebuit să mă simt liniștit, și totuși nu știam de ce asociasem acest vechi articol, care îmi rămăsese agățat în valurile neliniștite ale subconștientului meu, cu Diana. Cu revenirea ei la mine! Oare asta voiam? Da, sigur că asta voiam! Dar oare nu era ăsta primul pas spre nebunie? Bătrânul meu medic deja mă trimisese la un psihiatru când îi spusesem că mi se pare uneori că o aud pe Diana vorbindu-mi. Mai citisem în copilărie o carte, al cărei titlu și autor le uitasem, dar îmi rămăsese viu în memorie un pasaj din ea: „Zeii sunt într-adevăr veșnici și nemuritori, dar cu un mic amendament: numai atâta vreme cât credem în ei!“ Deși era un simplu eseu, autorul speculase ideea că vechii zei ar fi existat într-adevăr și că ar fi avut perioada lor de glorie. Apoi, pe măsură ce apăreau alți zei și credința în ei dispărea, piereau atât puterile lor, cât și capacitatea de a se manifesta în lume. Lipsind din viața publică, încetul cu încetul li se micșora numărul de credincioși, și, uite-așa, dispăreau și ei rând pe rând. Pornind de la populația Greciei antice și de la panteonul destul de bogat al zeilor, de la modul în care fiecare dintre ei se manifesta, autorul ajunsese la concluzia că, pentru a exista, un zeu are nevoie de un număr de cel puțin zece mii de adepți care, fără să fie foarte activi sau să-i aducă jertfe, să se gândească la zeul respectiv cel puțin o dată pe zi. M-am culcat cu gândul ăsta în minte... Zece mii de credincioși. Zece mii de oameni care să se gândească la o... zeiță. În momentul în care am pronunțat cuvântul zeiță, am știut că m-am gândit la ea. M-am ridicat și, înfruntând efectul somniferului, m-am repezit la seiful unde extrasele de conturi bancare care îmi veneau lună de lună zăceau nedesfăcute. Oare câți bani aveam? Mi-ar fi ajuns să „cumpăr”, nu găsesc alt cuvânt mai potrivit, suficienți credincioși încât să pot da naștere la o zeiță? Diana, bineînțeles. Privind lungul șir de zerouri de pe cecuri, i-am mulțumit în gând mătușii mele și, o clipă, mi-a fulgerat prin cap ideea dacă nu cumva banii ar fi trebuit să îi folosesc ca să îmi aduc mătușa la viață, presupunând că o asemenea nebunie se dovedea posibilă. Dar, amintindu-mi de firea ei de-a dreptul nesuferită, m-am hotărât să încerc totuși cu Diana. * A trecut o lună din seara în care mi-a venit ideea. Când ai bani, realizarea oricărui lucru pare simplă. Prepararea unei zeițe seamănă atât de mult cu prepararea unei prăjituri, încât nu mă pot abține să nu dezvălui rețeta și altora. Deși este destul de scumpă, trebuie să spun asta de la bun început. Deci: mai întâi se cumpără un spațiu pe un server web, suficient pentru a găzdui câteva pagini bune. Apoi, cu ajutorul unor webmasteri pricepuți, se afișează pozele celei pe care doriți să o zeificați. Explicați în câteva cuvinte simple că aceasta este o experiență științifică și că participanții la ea trebuie să fie voluntari de bună credință care să se roage fierbinte acestei zeițe. Prin această experiență simplă nu se urmărește altceva decât verificarea unei ipoteze: dacă prin rugăciune și credință se poate crea un spațiu psihic care să creeze zei. Să se verifice, cu alte cuvinte, dacă este adevărat că oamenii sunt creatorii zeilor, așa cum au susținut mereu mințile strălucite ale lumii. Apoi, pentru acest efort, oferiți o sumă modică. Eu am pus la dispoziție un dolar pentru fiecare accesare a paginii în cursul unui interval de timp bine stabilit. Există, bineînțeles, posibilitatea ca cineva să deschidă pagina și să încaseze banii fără să se gândească și să se roage la zeiță. Dar, cum totul a fost prezentat ca o experiență științifică, mă îndoiam că voi avea prea multe surprize neplăcute. Mai ales că eu plăteam totul în timp real: în fiecare oră transferam banii în contul celor care vizitaseră pagina până atunci. Așa că vă voi spune cu destulă precizie că este nevoie de 9.830 de credincioși ca să apară o zeitate. Cifra avansată de cercetătorul Greciei antice s-a dovedit surprinzător de exactă. La început, câteva seri la rând, cifra a oscilat între două mii și trei mii de „credincioși” care îmi accesau pagina, apoi se vede treaba că vestea despre ea și despre bonitatea mea, și mai ales despre promptitudinea cu care plăteam, a făcut repede înconjurul internetului, pentru că numărul vizitatorilor a săltat seară de seară până când, în seara asta, a ajuns la 9.830. — Mă așteptai? a susurat o voce suavă în spatele meu și, când m-am întors, acolo era mai surâzătoare ca niciodată... Diana. — Diana! am vrut eu să mă reped la ea fericit. Ea mi-a oprit entuziasmul cu un gest al mâinii. — Oprește-te George! Acum sunt zeiță! Știi ce înseamnă asta? Am clătinat din cap a negație. Totul era prea viu în mintea mea. Reușisem, dar nu înțelegeam de ce se poartă așa de rece cu mine. M-a privit câteva momente lung, apoi a oftat. — George, îți sunt recunoscătoare că m-ai readus la viață, și încă sub forma unei zeițe... dar trebuie să-ți spun câteva lucruri. Nu te-am iubit niciodată! Am stat cu tine pentru ceea ce puteai să-mi oferi și nu de dragul tău. Dar acum sunt zeiță și chiar am puteri de zeiță... Vreau să mă bucur de ceea ce înseamnă asta... Să nu încerci să mă împiedici! S-a îndreptat spre ușă să plece și, în prag, după o clipă de ezitare, s-a întors din nou spre mine: — Și încă ceva: niciodată nu ai fost singurul bărbat din viața mea. Am dat să spun ceva, dar cuvintele mi s-au oprit în nodul dureros din gât. Nu știu dacă mutra simpatică a Dianei sau banii mei, dar pe la 12 noaptea numărul ei de credincioși sporise la vreo 14 mii. Tocmai mă pregăteam să le virez banii, când Diana, însoțită de doi masculi mușchiuloși, își făcu apariția, chicotind amețită. Au trecut pe lângă mine fără să mă bage în seamă, îndreptându-se spre dormitor. Din ușă, Diana s-a întors spre locul unde eram, de parcă atunci și-ar fi adus aminte că exist si eu: — Știu cum m-ai creat! Numai că acum sunt prea puternică pentru a mai depinde de tine... Am puteri reale și, chiar dacă nu este așa spectaculos ca al lui Zeus, pot produce un fulger mititel, atât cât să-ți treacă pofta să mai faci ceva cu calculatorul ăla... A întins o mână spre monitorul din fața mea și „un fulger mititel“ s-a oprit în vechiul și bătrânul meu calculator, care și-a dat obștescul sfârșit într-o ploaie de scântei. — Diana, ce faci? Lasă-mă să-ți explic... — Să nu îndrăznești! mi-a șuierat ea cu un glas care mi-a blocat orice reacție. Altfel, o să ajungi o grămadă de scrum ca monitorul ăla! m-a amenințat ea și a intrat în dormitor trântind ușa. După zgomotele care răzbăteau prin ușă, părea că se simte foarte bine. Nu mai știam ce să fac. Să mă duc să caut un calculator cuplat la internet ca să plătesc vizitatorii paginii, sau să aștept să văd ce se întâmplă? Ar fi trebuit ca, după trecerea unei ore, dacă eu nu efectuam nici o plată, numărul de vizitatori ai paginii să scadă brusc. Adică numărul de adoratori ai Dianei. Dar dacă, așa cum spunea ea, avea acum destule puteri și nu mai depindea de ei? Eram curios să văd urmarea și, pe deasupra, noul fel de a se purta al Dianei parcă mă înspăimânta. Nu am avut mult de așteptat... Peste gemetele de plăcere din dormitor s-a suprapus dintr-o dată un țipăt cumplit. Ușa dormitorului s-a izbit de perete: — Bestie! Ce ai făcut? — Nimic... , am îngăimat eu speriat de înfățișarea ei. Nu am făcut nimic! Și răspunsul meu era perfect adevărat. — Minți! Privește-mă, ticălosule! Prin mâna pe care o întindea spre mine se zărea fața ei încordată. Era dezbrăcată, dar nu am avut prea mult timp să îi admir corpul, pentru că își pierdea din consistență cu fiecare clipă care trecea... Pe lângă ea, ținându-și hainele în mâini și ferindu-se să o atingă, s-au strecurat cei doi cu care venise. Au zbughit-o afară pe ușă fără să mai privească în urmă. Am vrut să mă apropii de ea și să o ating, dar era de acum un abur subțire... * Zeița mea a dispărut în neant, și uneori, în nopțile lungi în care aștept ca somniferele să își facă efectul, mă întreb dacă totul nu a fost altceva decât o prelungire a vechilor mele coșmaruri... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate