Pescărușul




Bărbatul înalt, grizonat, cobora cu grijă strada în pantă ușoară care ducea spre port. Plouase de curând și pavajul umed îl făcea să-și aleagă atent drumul. Ochii cenușii i se opreau în răstimpuri cu o privire cercetătoare pe clădirile din jur. Nemulțumit, le privea o clipă, apoi trecea mai departe. Ajunse aproape de port când, într-o fundătură, descoperi ceea ce căuta: o tavernă aproape pustie, prin a cărei ușă deschisă mirosurile amestecate de mâncare și băutură se revărsau în stradă. Intră și se așeză la o masă. Hainele sale elegante contrastau cu interiorul tavernei așezate strategic în calea marinarilor care voiau să mai tragă o dușcă înainte de îmbarcare. Bănuind un chilipir neașteptat, patronul, un grec care părea a fi uns cu toate alifiile, se înființă de-ndată la masa străinului.
— Cu ce să îl servim pe domnul? întrebă el și făcu o semiplecăciune.
Străinul zâmbi misterios și privi în jur ca și cum ar fi căutat un meniu. Dându-și seama de inutilitatea gestului, privi spre patron.
— Mai întâi aș dori o mastică… Apoi aș dori ceva de mâncare, mai special… Dar mă-ndoiesc că voi putea găsi aici așa ceva…
Grecul clipi șiret în timp ce turna cu o mână tremurândă mastica.
— Domnule, la taverna „Steaua de mare“ se poate mânca orice. De la caracatiță marinată la rechin file. Noi vă putem servi cu orice…
Străinul gustă din paharul cu mastică și zâmbi iar.
— Ei, pretențiile mele nu se ridică chiar atât de sus. Aș dori o mâncare mai simplă… Și mai ușor de gătit…
— Spuneți ce anume și va fi o plăcere pentru noi să vă servim.
Străinul privi precaut în jur și se asigură că cei câțiva marinari din fundul încăperii erau atenți numai la sticlele lor de rom, apoi îi făcu semn patronului să se apropie.
— Aș dori să mănânc, spuse el în șoaptă, o friptură de pescăruș.
— Domnule, se îndreptă ofensat patronul, pescărușii nu se mănâncă.
— Știu, făcu aproape îndurerat omul, totuși…
Patronul îl întrerupse:
— Nu vă putem servi friptură de pescăruș din cel puțin două motive. Mai întâi, veniți cu mine să vedeți!
Apucându-l de mână, îl conduse spre ușa din spate.
— Uitați-vă acolo, îi arătă el un șir de tomberoane de gunoi în care pescăruși mari și lacomi ciuguleau gălăgioși din gunoaie. Pescărușii sunt păsări murdare, care mănâncă orice. Și din cauza asta au carnea grețoasă și cu un miros greu. Apoi, în al doilea rând, marinarii, chiar dacă nu îi consideră sacri, au un respect aparte pentru ei. Și asta pentru că din clipa în care zăresc primii pescăruși e semn că uscatul nu este prea departe. Nici un marinar nu mi-ar mai călca pragul dacă s-ar afla că eu frig pescăruși aici. Într-o săptămână aș da faliment!
Străinul își eliberă cu delicatețe brațul și se întoarse la masa unde îl aștepta paharul de mastică. Marinarii își terminaseră între timp romul și se-ndreptau spre ieșire îngânând împleticit un cântec. În tavernă mai rămăseseră numai ei doi. Străinul își ridică ochii cenușii spre patron și spuse:
— Aduceți sticla de mastică și un pahar încoace, și am să vă povestesc de ce vreau să mănânc friptură de pescăruș. Poate vă veți schimba părerea...
Patronul aduse sticla și paharul și se așeză la masă privindu-l neîncrezător. După ce umplu amândouă paharele, bărbatul începu să povestească cu glas domol:
— În urmă cu vreo doi ani, eu și soția mea, Clara, ne-am hotărât să petrecem câteva săptămâni pe mare. Eram căsătoriți de curând și afacerile ne-au împiedicat să avem cu adevărat o lună de miere. Acesta urma să fie cadoul meu de nuntă pentru ea. Trei săptămâni pe mare, numai noi doi. Eram un navigator bun, iar sezonul furtunilor trecuse deja, așa că nu părea să ne pândească nici o primejdie… Plănuisem să traversăm marea încet, lăsându-ne în voia curenților, uitând de toți și de toate. La o săptămână de la plecare, într-o noapte, ne-am trezit în plină furtună. Marea fierbea dezlănțuită în jur și micul nostru iaht trosnea înfricoșător la fiecare nou asalt al valurilor. La un moment dat, cu un pârâit puternic, catargul s-a prăbușit într-o învălmășeală de pânze sfâșiate. De sub punte, Clara a țipat îngrozită că vasul ia apă. M-am repezit după ea, i-am făcut vânt pe scări în sus, apoi am apucat în fugă vestele de salvare și ce am mai putut prinde în grabă din cambuză. Împreună cu Clara, care plângea înspăimântată, am lansat la apă în ultima clipă barca de salvare. Abia am apucat să ne îndepărtăm câțiva metri, și iahtul s-a scufundat bolborosind sub valuri... Spre dimineață, când furtuna s-a potolit, ne-am pomenit sfârșiți, dar bucuroși că mai eram în viață. Alături de noi, în barcă, erau un butoi cu apă, o butelie cu arzător, o carte și o pungă cu biscuiți. Nu mi-am făcut prea multe probleme, pentru că în momentul în care ne-a surprins furtuna eram foarte aproape de rutele comerciale. Și, oricât ar fi fost de puternică, în numai câteva ore nu putea să ne îndepărteze prea mult. Abia după două zile mi-am dat seama că situația devenea gravă. Biscuiții se terminaseră, butoiul de apă era pe jumătate gol și, pentru că nu aveam cu ce să pescuiesc, butelia cu arzător ne era cu totul inutilă. În a treia zi, de foame și de insolație, Clara a început să aibă halucinații. Spunea mereu arătând spre capătul micii noastre bărci: „Pescărușul… uite un pescăruș… Să-l prindem și să-l mâncăm…“. În a patra zi, Clara a căzut într-o comă profundă, în schimb am început să văd și eu pescărușul. Stătea pe marginea bărcii și mă privea sfidător. Cu ultimele puteri, am luat vâsla și l-am lovit disperat. Probabil că nu se aștepta, pentru că l-am nimerit și a căzut ca secerat. L-am prins, l-am jumulit și l-am fript… Și poți să zici ce vrei, dar avea o carne delicioasă… Din păcate, pentru Clara a fost prea târziu. În fiecare zi, cu precizie de cronometru, la amiază venea un nătâng de pescăruș care se lăsa omorât de mine. Și asta vreme de două săptămâni, până când am fost salvat…
Patronul dădu paharul cu mastică peste cap și scutură înfiorat din umeri.
— Bine, în cazul acesta, am să frig unul pentru dumneata. Sper să nu facă prea mult miros și mai ales să nu se afle despre asta în port.
Peste o oră, când se întoarse cu friptura, străinul aproape terminase sticla de mastică. Când mirosul fripturii îi ajunse la nas, acesta se strâmbă neîncrezător:
— Ãsta e pescăruș?!
— Sigur că da, domnule, se revoltă patronul. L-am prins și l-am gătit cu mâna mea.
Nedumerit, străinul tăie o bucată și gustă grăbit. Făcu o grimasă și scuipă îmbucătura de carne.
— Ãsta nu-i pescăruș.
— La naiba, domnule, vă asigur că e pescăruș!
— Ãsta nu-i pescăruș! se încăpățână străinul. Pescărușul are carnea dulce și atât de fragedă, încât, uneori, nici nu mai așteptam să se frigă… Mușcam din ea așa cum era, albă, pufoasă, cu degete prelungi și ojă sângerie pe unghii, care mă făceau să ezit…
Dintr-o dată ridică ochii spre patron, care și el, cutremurat de aceeași revelație, rămăsese încremenit.
— Am mâncat-o pe Clara…, îngăimă el ridicându-se de la masă și orbecăind spre ieșire.
Ieși afară împleticindu-se, cu lacrimi curgându-i șiroaie pe obraji.
— Nu am mâncat nici un pescăruș… Am mâncat-o pe Clara…
Cerul se înnorase din nou și-și scutura mohorât povara lichidă peste lume. Bărbatul și-a târât pașii grei pe trotuar. În fața lui, pe bordură, s-a oprit din zbor un pescăruș. Avea în cioc o bucată de carne. L-a privit pe om complice și a început să ciugulească lacom din ea. Străinul a rămas nemișcat o clipă, apoi s-a repezit feroce asupra pescărușului, care și-a luat zborul cu un țipăt ascuțit, abandonându-și prada …
Omul s-a aplecat tremurând asupra bucății de carne, a luat-o de jos cu gesturi febrile, a șters-o de noroi, apoi a strâns-o la piept, murmurând:
— Clara, ce dor mi-a fost de tine… Clara… Clara…