agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2134 .



Shin
proză [ ]
Capitolul I: ara-mi-tama

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [anuntacerea ]

2007-01-11  |     | 



Alungată parcă de huruitul norilor de ploaie, o adiere caldă de vânt mîngâia ca un gest de adio ultimii trecători din SubCity.
Câteva licăriri îndepărtate pe cerul cenușiu anunțau sfârsitul zilelor toride dar și începutul unei plictisitoare monotonii. Dacă până la primii nori de ploaie adunați în înaltul cerului, SubCity era de la prima raza de soare un obositor furnicar de oameni grabiți si obosiți, răpăitul tăcut și încet al ploii aducea pe străzile lungi și întortocheate ale orașului doar rotocoale de hârtii și luminile tremurânde ale felinarelor.
Pustiul albastru, sinistru, bântuit parcă de umbre demonice, din Chatedral părea și mai amenintător.
Sunetul clar, strident al telefonului aruncă peste Ao un bolovan uriaș. Liniștea la care sperase atât de mult, era acum departe undeva în niște ținuturi misterioase. Al doilea țârâit își infipse ghearele și muscă crud din ultimile clipe de tăcere.
- …Ao…Ao… , gafai o voce, …raspunde…
Acest monstru… acest …acest spin, …Ao,…Ao, răspunde.. gîfâi iarăși vocea.
Scena în care sub scările șubrede ale unei case parasite, într-un întuneric monstrus, găsea nemișcat, înghetat în nemișcare, schimonosit și ghemuit, trupul lui Damian, se sfârși brusc ca pentru un calup publicitar odată ce gîfâitul vocii se transformă intr-un fel de strigăt plin de disperare.
- ….răspunde, să fii tu al naibii Ao, tu și cu bețiile tale,…răspunde la dracu….
*
În timp ce privea cum negrul noptii înghițea lumina palidă a zilei, siluete reci și hidoase se ridicau amenințătoare dinspre hăul pe care îl resimțea ori de câte ori trebuia să coboare din Chatedral cu liftul.
Imensa și nejustificată pentru anii 20, clădirea din care usile reci și mate ale ascensorului îl aruncase, reprezenta pe lînga un simbol arhitectonic, și o mica parte din istoria orașului SubCity.
Istoricii Centrului de Arhitecturăa Urbană spuneau că la început scopul construcției ar fi fost cel de spațiu pentru birouri și alte activitati comerciale. White Cobber, un prosper om de afaceri, puțin cunoscut la vremea acea în City, cumpărase cu bani grei toată clădirea și terenul aferent.
White s-a dovedit inspirat atunci când a făcut efortul de a achiziționa clădirea, pentru că doar în câțiva ani, Chatedral - nume dat de enoriași ca o insultă pentru un semn al răului, intrucât clădirea se ridica pe fostul loc al Catedralei Augustin, misterios distrusă de un incediu - devinise punctul central a comercianților din City, și cine nu avea macăr un amic care să lucreze la una din firmele cu sediu aici, nu putea mișca nimic nici macăr pe piața neagră din City.
City, micuțul orășel minier, înflorise după ce se descoperise prin împrejurimile lui, importante resurse de tungsten. Viața prăfuită din City, era acum una risipită prin baruri și saloane pline cu fum. Prin ziarele vechi pierdute prin arhivele Centrului de Arhitectură Urbană, aceste crâmpeie de istorie încă mai pureau fi găsite.
Se opri pentru o clipa, tresărind. O dâră alba,îmbibată de un albastru crud, spintecă cerul și se înfipse ca o ancoră în creasta nevăzută a clădirii. Nimic nu mișca.
Călugării Ordinului Taluan, construiseră peste ruinele clădirii lui Cobber prin anul 1920 un lacăș de rugăciune. O cumplită înlănțuire de evenimente ciudate, terifiante chiar si pentru zilele de azi, au aruncat comunitatea din City într-o isterie de nedescris.
Ordinul Taluan, număra cam 10 suflete în City, și toti acei oameni pioși, cu frica lui Dumnezeu, au avut parte de un sfârșit mai mult, grotesc.
“Calea celor zece”…, își ridică speriat parcă gulerul de la tweed, și cu pasi mărunti sub lumina spalacită a felinarelor începu să fredoneze ritmul unei melodii pe care o auzise căndva în copilărie.
*
Catarinna îl aștepta ascunsă sub umbrelă ca o fantomă. Înainte ca Damian să-l fi chemat pe Ao, binevoise să mai chinuie pe cineva. Zâmbi ca pentru sine. Dacă până la BrouPark imaginea de tablou nemișcat, monoton cu o scenă de ploaie și un decor urban nedefinit îl însoțise la fiecare pas, luminile albăstrui, ca niște licurici agitați, și umbrele creionate fugar schimbau totul ca într-un colaj de imagini parcă decupat din benzile desenate.
Chiar dacă în negura nopții, în răpăitul ticăit al ploii nu flutura nici o pelerina și nici o umbră nu răpise pe comisarul sef, Ao aștepta. În fața porților din fier ruginit, ridicate sinistru ca niște colți spre cer, sub iureșul luminilor aruncate cinematografic peste resturile de beton, urmărea tăcut mogâldețele agitate.
Câteva clipe trăi impresia că începe să vadă un film prost. Poate că și scenariștii ăștia care trăiesc numai cu aer de Hollywood și îsi omoară timpul prin Hot Wings Café sau alte găuri de literați, au și ceva inspirat din realitate în aberațiile lor. Altfel nu îsi putea explica clișeele. Un regizor tăcut filma în imaginația lui Ao, BrouPark. Cadrul de început: porți scheletice, ruginite. Un bocanc cu marginile năclăite de un pămînt slinos, zdrobi nemilos iarba de un verde murdar, nisipos. Urmărit peste vârful bont al ierbii, se vede neclar un rest de hârtie. Cineva, uriaș in comaprație cu firavele fire de iarbă, ridică ghemotocul. Vizual se schimbă încadrarea. Personajele se definesc. Cel care ridicase restul de hârtie, acum nu e mai mult decat un omulet aproape chel, înconjurat de o turma albastră de haine.
- …pune asta bine, guiță chelul.
Una din siluete disparu.
- Unde naiba e ? …unde … e Jhonson?
La câțiva metri în spate, ascuns sub un cort improvizat, îngenunchiat în mustul rece al pământului năclăit de ploaie, Jhonson, cunoscut mai de toți drept Clătită, mîrâia printre dinți. În cei 25 de ani de când soarta îl aruncase între pereții Departamentului de Investigații, nici o noapte nu ramăsese albă, plină de stele sau de vise frumoase. Totul era un montaj urât : cadavre, oameni îngenunchiați de durere, urlete disperate, sinucideri, haine patate de fire roșii, acide…. și toate astea pentru ce?... pentru niște amarâți de bani?... pentru Bine?...
Simți un fior rece, de parcă inima i se oprise, când mâna nefiresc de mare și noduroasa a lui Damian îl răpise din caruselul gândurilor sale.
*








Damian, chelul agitat, zâmbea rar. Acest omuleț cu buzele subțiri ca niste rame, schită ca Monalisa un surâs gras, misterios, inexplicabil.
- În sfârșit!
Din locul unde Ao îl privea pe Damian, acesta părea o marionetă trasă de sfori de un păpușar obosit. Ca un pinguin, leganându-se de pe un picior pe altul, se opri pentru o clipă aruncându-și mâinile în aer ca un babuin sălbatic. Nefericitul care primea urletele lui Damian, ar fi putut zdrobi minusculul om din fața lui doar cu vâarful degetelor, dar știa că toată agitația pocitaniei era îndreptățită. Nu găsești în fiecare zi ieșiți din pământ ca niște viermi slinoși cadavre prin BrouPark.
Crime și cadavre era normal să vezi mai ales când faci parte din Departamentul de Investigații, dar cu toată pregătirea și experiența pe care o ai nu poți să nu devii la fel de agitat ca piticul chel, atunci când prin fața ochilor îți dansează fețe desfigurate și bucăți de carne măcelerite.
Dacă în filmele polițiste scena crimei e un circ în care o armată de oameni, care de care mai dezorientați, împinși de la spate de un comisar arțăgos, aleargă să își facă fiecare treaba, hăituiți de o ceată de juranliști imorali, scena din BrouPark nu era cu totul diferită.
Arțăgosul era Damian. Restul recuzitei era aproape la fel: o multime pestriță de voci, siluete schițate fugar. Reporterii apăruți ca de nicăieri era singurul element care lipsea. Catarinna încă stătea ascunsă sub borul umbrelei și privea la silueta întunecată a lui Ao. Picurii de ploaie metamorfozați cinic în mii de ace de vântul rece apărut salbatic din aburul pământului, cădeau teatral ca o cortină peste o scena în care actorii nici nu dorea să joace.
Când primise repartizarea la Departamentul de Investigații, romantica idee de justițiar al Binelui încă își păstra florile și mirosurile îmbătătoare. Ticăitul vremii iși arătase colții și ca un câine fără stăpân, alungat și încolțit de umbre nevăzute, Catarinna înțelesese că inocența rămâne până la urma în sufletul fiecărui om atâta timp cât acesta nu poate să deosebeascaă intre bine și rău.
În lumea idilică pe care SubCity o întruchipa pentru multi, răul exista ca în orice altă parte, chiar dacă serenitatea și aparent edenica societate în care trăia, arăta că se poate trăi în armonie unii cu alții.
Pentru cei care în fiecare dimineață se trezeau supărați de cârâitul ceasului deșteptător, sub razele difuze ale soarelui cald și imbietor, pentru cei care încă atunci când se trezesc sărutul buzelor trandafirii și calde este încă un motiv de a te bucura, pentru cei care în fiecare dimineață privesc din înaltul cerului lumea și inspiră adânc sperând la o zi minunată, pentru toti aceeia care nu vor sa creadă că și în anul 2300 răul e prietenul multora dintre noii, existau oameni ca ea, ca Ao, și ca Damian, ingenunchiați în lutul mocirlos al pământului cautând stirpea neagră.
*
Undeva într-un colt, pe albul îngălbenit, un tânăr pistruiat, cu părul cârliont, privea din trecut.
Absolvise Institutul de Științe Aplicate ale Academiei, în urmă cu zece ani. Chiar dacă astăzi numai arăta ca cel din paginile anuarului Institutului, Ao își păstrase multe din acele vise de puști visător. Dacă cineva iar fi cerut pe vremea în care încă bântuia disperat pe coridoarele înguste ale Academiei să își fi imaginat viitorul lui cam peste zece ani, coloanele măcinate de timp, vântul rece răscolit de nori lăptoși, mustul bălos al pământului agățat disperat de tălpile bocancilor săi, tăcerea sinistră și vocile mârâite a celor din jurul său, negrul lucios al plasticului rece aruncat peste chipuri desfigurate,sigur nu și le-ar fi imaginat cu mintea sa tânăra și inocentă.
Vocea rece, huruită a lui Damian, rupse firul plăcut al reveriei.
- Nu mai sta ca o cioară…! cârâi Damian. Prințisorule, hai odată, ce naiba…, se pare că încă nu vrei să te trezești, scârțâi în continuare Damian cuvintele.
Lângă ceea ce părea a fi un cocon rece de plastic în care era ascuns ceva monstruos, Catarinna cu borul umbrelei întins peste scăfârlia piticaniei îngenunchiate, privea tăcută.
"Cine știe să descifreze privirile femeilor nu mai are nimic de învățat." îi răsări în minte lui Ao atunci când desprins din moliciunea caldă a somnului, străpuns sadic de dinții reci ai palelor de vânt, își termină mersul de melc, apropiindu-se încet de Damian și Catarinna. Cuvintele magistralului William Shakespeare scrise acum câteva sute de ani în una din frumoasele sale piese de teatru se adânciră parcă și mai mult, în irisul albastru tulbur al Catarinnei. Un zâmbet înghețat înmuguri ușor. Ar fi dorit să audă murmurul cald al vocii. Catarinna nu schiță nici o intenție în acest sens. Pierdută în umbra protectoare a umbrelei, Catarinna părea a fi un spectator adus cu forța la un film de groază.
Profesorul Ahmilliyon, șeful de catedrei de Psihologie și Științe Socioumane Aplicate, le ceruse prin anul trei, parcă, să facă un eseu, documentat până la ulima litera, cu privire la influența factorilor fizici asupra comportamentului uman. În alte cuvinte trebuia să demonstreze după atâtea sute de ani, din nou experiența celebră a dr. Pavlov, dar la un alt nivel. Nu se cerea nimic practic, doar argumente și teorii.
Un bine scris apasăt de profesor peste cele câteva pagini ale lui Ao, sădise în orgoliu lui, pentru luni bune de zile, ideea că ar putea totuși să reușească, să depășească starea de student anonim, mai ales că Ahmilliyon nu se înghesuia deloc să arunce în stânga și în dreapta cu flori și laude l-a adresa studenților săi.
Își amintea perfect, de parcă abia terminase de mâzgâlit cu scrisul lui oribil, eseul. Undeva apărea o teorie care explica și demonstra, destul de convingător, că în lipsa stimulilor fizici, intelectul uman nu se poate dezvolta. Deși facuse câteva trimiteri la niște siteuri cu privire la niște experimente în acest sens, Ao își pastra o oarecare rezervă.
Acum, în timp ce privea cum arcul sprincenelor catifelate, coboară puternic, desenând pe fruntea mică ascunsă de șuvite rebele, câteva riduri, rezerva pe care o păstrase față de teoria doctorului Kadeem dispăru.
Studia încet, ca un chirug, chipul oval, frumos, liniar al Catarinnei. Era de preferat să rămână agățat, chiar și disperat cu privirea de luciul cărnos, răscolitor, al buzelor ei, decât să priveasca în jos spre negrul pumnului de plastic . Hârșâitul lung, ca de ferestrău înfipt, ridică privirea lui Ao de pe rozul molatec al buzelor în adâncul tulbur, albastru. Serenitatea tăcută din ochii Catarinnei, amenințată crunt de zvâcnirea genelor lungi ca niște degete, era imaginea care îl ajuta de zece ani în coace pe Ao să înfrunte scârbosul adevăr.
Hârșâitul rece muri. O șoaptă îl răpi din adâncul ochilor Catarinnei.
- …privește….
Lăsă privirea rece spre locul din care mogâldeața lui Damian șopti din nou ceva.
….adevărul…
*
Câteva fire de iarbă stâlcite îl despărțeau pe Ao de sacul de plastic. Damian se ridică încet, rigid, parcă obosit. Răsfirate ca un fir de ață, sub câteva resturi murdare de haină, ca o prajitură mucegăită, câteva oase măcinate adunate cu grijă, zăceau tăcute ca într-un muzeu morbid. Din ceea ce părea a fi restul unui schelet uman, grămada de oase așezată chiar artistic, lăsa impresia că povestea din spatele acestei dezvăluiri sinistre nu avea un început ușor de bănuit.
Cu un gest curt, Damian îi sugeră lui Ao să privească mai departe. Fugar, privi spre câțiva agenți ai Departamentului de Investigații aflați la câțiva metri. Același sac de plastic negru privea spre cerul cenușiu. Alte siluete parcaă ceva mai îndepărtate decât cele spre care tocmai privise, stăteau mohărâte, urmărind fără cuvinte cum cei de la Medicină Legală adunau minuțios, ușor ca niște artfacte, în sacul negru de plastic, rămășitele a ceea ce cândva poate a fost un tânăr zelos, plin de vise și de speranțe.
Ca un licurici, Jhonson zbura de la un grup la altul, și printre sclipirile de fulger cu care aparatul lui Jhonson înghițea mormanul de oase, trezit ca dintr-un vis, Ao realiză pentru prima dată de unde provenea toată disperarea și agitația lui Damian.
- Câte sunt…? întrebă Ao. Răspunsul oricare ar fi fost, în acele clipe nu îl dorea.
*
În golul urias, lăsat de câteva arcade, lumina plăpândă a răsăritului de soare mătura somnoaroasă urmele întunericului.
Bansi Namdev încă savura gustul acrișor al cafelei. Cu ochii intredeschiși urmărea zborul sălbatec, inponderal al unei pasări ce părea a se fi rătăcit în auriul cerului. Atât cât putea să vadă, toropit încă de somn, prin străveziul ferestrei, orașul încă moțăia sub picurii de ploaie. Zborul frânt al micuței zburătoare, se transformă în ceva lin, liniștitor, după ce din nevăzut încă un ghemotoc zburlit de pene apăru grăbit. Micuții dansatori înaripați dispărură apoi ca prin magie.
Namdev zâmbi ușor. Zborul tăcut dar plin de forță și fuga lor grăbită din umbra cerului, îi aduse pentru o clipă în față, Cuttack, orășelul lui natal. Plin de soare, de viață și de nori multicolori ca niște monștrii înaripați, pe care mereu îi vâna cu bastonul de bambus al bunicului Nachiketa, Cuttack era locul în care chiar și după atâția ani de muncă infernală, de nopți pierdute, conferințe și mii de ore petrecute asupra mesei reci, încercând cu lama rece și morbidă a bisturiului să fie un justitiar din umbră, s-ar întoarce cu ceea mai mare plăcere.
Pereții reci colorați oranj de lumina caldă a soarelui, înlocuiră micul orășel Cuttack, odată ce ușa laboratorului se deschise energetic, urmată de ecoul lung, puternic ca de big-bang, izvorât din pașii grăbiți ai Daluciei.
Scurta călatorie a lui Bansi Namdev, cel mai mic urmaș al unei familii ce își avea străbunii în marea castă a războinicilor Mahdu, ajuns dintr-un mic orășel de pescari, în praful cult al Callcutei, prin înspăimântătoarele săli ale spitalului Vimal, de unde avea să învețe, ca doctor rezident, înteleptele cuvinte ale primului om ce îi murise în brațe - Nu trebuie să fii mort ca să apreciezi viața -, se termină odată cu întrebarea gâtuiă a Daluciei.
- … cinzeci..?
*
Sub lumina lăptoasă cel înconjura pe doctorul Namdev, de pe obrazul de culoarea biscuiților pufoși scufundati în albul laptelui aburind, Dalucia culegea mici picuri cristalini.
Mesajul neașteptat pe care îl lăsase doctorul și fruntea lui încruntată, tăcerea cu care își mărunțea răsuflarea, îi crea senzația că urma să fie o zi foarte foarte lungă și neobișnuită.
Cu fiecare milimetru pe care lama rece a bisturiului îl lasa deschis ca o floare, Basi își amintea perfect ca și cum ar fi fost încă ghemuit în banca sa la cursul de Patologie Aplicată, tot ceea ce vocea mătasoasa și nefirească, a profesorului Ma, transforma morbidele clipe în care trebuia să înțeleagă că totuși omul nu este mai mult decât o pungă slinoasă de carne, în ceva demn, spiritual.
Își rumegă gândurile, cautând să afle un răspuns. Aruncate ca niște bucăți de hârtie, mai multe resturi de schelet, stăteau și așteptau ca niște spectatori.
Nu înțelegea, oricât de rațional ar fi vrut să fie, cum se putea așa ceva. Pentru a determina când anume inima acestor amarâți a încetat să bată, Namdev asculta cum profesorul Ma, își ducea calm la nesfârșit expunerea sa despre ceea ce este important de observat.
Pentru a afla momentul, chiar și prin aproximare, în care tenebrele morții s-au abătut peste mormanul de oase ce încă îl aștepta, trebuia să urmareasca semnele. Vocea lui Ma urmată de pasul metronom cu care sacada propozițiile îi șoptea: rigor mortis, livor mortis, temperatura corpului, starea de descompunere. Pauză scurtă. Ma reluă încet ca într-un confensional. Mediul,tipul hainelor, conținutul gastric, insectele, larvele, locul unde a fost găsit, plus încă multe despre care vom discuta în detaliu, toate vă pot ajuta.
“Vino cu mine muritorule,
Raiul casa îți va ajunge
Durerea și tristețea sufletul ți-l vor duce
Lasă-ți lacrimile să-l alunge
Vino la mine și rămâi nemișcat
Prin sângele-ți uscat lumea mea se scurge”
…dar despre asta ce amintiri ar trebui să răscolească?
*
Într-un oraș construit aproape în întregime pe verticală, ruinile cariate ale vechiului oraș, păreau a fi o pată mare și urâtă, mai ales că tot ceea ce astăzi reprezenta SubCity se construise inexplicabil, ca un scut parcă, în jurul acestor resturi de istorie.
În City, Ao hotărâse să ajungă din două motive. Primul și cel oficial, care explica prezența lui printre molozul antic și rămășițele conservate a fostului oraș, era acela de a culege informații legate de tot ceea ce putea explica nefirescul din BrouPark. Al doilea motiv: Niiro Niwa.
Biciut de câteva raze de soare, strecurate fugar printre crengile unui cireș mohorât, înghețat și prăfuit, urmat ca un câine de o umbră pătrată, uitată, își număra pașii, în timp ce gândurile sale scormoneau răspunsuri. În podul palmei, ținea parcă ascuns de restul lumii, tainic, petecul de plastic străveziu, de care Namdev se despărtise cu vădită plăcere. Avea impresia ciudată de când ajunsese în City, că nu urma să găsească lucruri prea frumoase și încântătoare.
Saint Paul Street, Barbican…, nume ale unor foste străzi din City.
“Singur prin întuneric te vei duce
Învăluit în moarte
Stăpân în umbre vei ajunge
Întunecat și rece”
Din tot ceea ce aflase de la Namdev cel calm, rece și dur, ar fi vrut să i se spună oricând că totul nu e decât o glumă, ficțiune scrisă de mâna stângace a unui un puști puber.
Dacă această farsă într-un sfârșit nu se dovedea a fi decât necistitul adevăr, coșmarul în care Ao trebuia să intre i se părea banal.
Într-o oază de culoare, sub norișori de umbre jucăușe desprinse din coroanele mari, stufoase, a câtorva pomi, Ao descoperi ca într-o poveste ceea ce căuta: Niiro Niwa.
Doar un pod arcuit de piatră îl despărțeau de mirajul plin de culoare. Era nefiresc să vezi în mijlocul cenușiu, printre ruinele scheletice, acest petec de pământ, rupt parcă dintr-un vechi basm pentru copii.
Pentru cei care s-au aventurat prin City nu era ceva neobișnuit. De fapt ceea ce intriga era ideea în sine. Construită printre resturile atomice ale fostului oraș, Niiro Niwa părea să fie doar restaurarea unei epoci târzii din istorie, o reconstrucție arhitecturală, o scenă, în genul celor din muzee, prin care luai contact vizual cu obiceiuri și tradiții demult apuse.
Printre ramurile de cireș unduite de vânt, Ao vedea reconstituită, prin arhitectură și aranjamentul vegetal al peisajului, un crâmpei din Japonia Feudală. În acest apocalips, proiectul studenților de la Centrul Național de Urbanistică, a prins încă de la început rădăcini adânci. Câteva articole cuminți, lipsite de vlagă, apărute prin CityTribune și una din revistele de campus: OrizontConcept, erau singurele manifeste a celor din SubCity cu privire la acest neânțeles artistic.
Chiar dacă cei implicați, au dat dovadă de un real talent în ceea ce privește potențialul lor creativ, Niiro Niwa a rămas doar o adunătură simpatică, de floricele viu colorate și bârne de lemn adunate sub formă de case. Ca un protest față de reacția aproape inexistentă, cei câțiva temerari visători din spatele acestui frumos colaj de istorie, au inventat un joc.
O noapte la Niiro Niwa. Până în zorii purpurii ai dimineții, trebuia să găsești drumul spre cei care te vor salva.
Peste podul arcuit ca o cocoasă de cămilă, înconjurată de vânt, într-un kimono roșu, înflorat de ghearele unui dragon auriu, ca o papușă de porțelan, Amadeea îl aștepta.
“Un singur drum tu vei urma….”

*
Labirintul de coridoare prin care îl purta Amadeea se sfârși într-o cameră simplă, fără prea mult mobilier, luminată de soarele ud al dimineții, prin două ferestre pitice, ascunse undeva aproape de tavan.
Simplitatea geometrică a camerei era întreruptă doar de volumul pătrățos al unei canapele și de golul unei uși. Dincolo, ca un contrast la goliciunea spațiului din care privea, un pat imens, semiobscur, mâncat de câteva pete rătăcite de lumină, ascundea ceva în întuneric.
Privea spre cealaltă parte a camerei, prin franjurii trandafirii ai răsăritului târziu de soare. Curba simplă,voluptoasă, crudă, îi hipnotiza simțurile, vederea, pulsul. Urmărea ca și cum ar fi fost încă un copil aflat în față descoperirii unui mare mister, cum mâna nevăzută a razelor de soare urcă încet, odată cu bătăile inimii, peste carnea crudă ca de portocală, a pulpei dezvelite. Coboară încet, în umbră, și urcă odată cu privirea sa spre unduirea nudă și dulce a feselor. Jocul tăcut al razelor continuă, alunecând spre caldul adânc și umed.
Pasul usor, abia auzit al Amadeei, înconjurat de aroma ceaiului verde, strâpunse vraja cel înconjura pe Ao. Îngenunchiată deasupra ceainicului din portelan pigmentat într-un alb sidef, privea stins în luciul ceștilor de ceai. Fiorul voluptos pe care îl simțise privind la faptură adormită din cealaltă cameră, îi aduse aminte pentru o clipă de zilele în care putea să viseze liber la viitor.
Mica pungă de plastic, în care parcă simțea pulsul acelor cuvinte mîzgâlite, era încă ascunsă în buzunarul tweedului. Nu avea nevoie sa revadă acele rânduri. Simțea că cineva îi infierase fiecare cuvânt pe piele.
Drumul spre Niiro Niwa devenise în minutele petrecute printre ruinele din City, un chin al gândurilor. Rumega fiecare fărâmă de realitate, căuta un sens la ce s-a întâmplat, scormonea prin gunoiale minții ca sa își amintească orice ar fi putut sa îl ducă măcar spre începutul unui fir pe care să-l strangă, să-l urmeze și într-un târziu să ajungă să se înfrunte cu necunoscutul, să ucidă Minotaurul, și apoi să se salveze de freamatul său.
Venise la Niiro Niwa pentru a pune întrebări, pentru a grebala cu ghearele minții acest loc, ridicat chiar în latură vestică din BrouPark, unde se găsiseră cam toate cadavrele. Nimeni nu ar fi obiecat în privința ideei de a începe cercetările de aici, mai ales că Niiro Niwa în cei peste treizeci și cinci de ani de când exista, își schimbase statutul de proiect artistic urban. Devenise așa cum unii spuneau de mai mult timp, voalat și doct, un atelier de creație. O mână pestriță, de puști lăbărțați, rătăciși prin colțurile din Niiro Niwa, se foloseau de acest loc pentru a-și exprima mărețele lor realizări artistice.
Ao chiar dacă nu era un critic consacrat de artă, își avea opiniile sale, iar când nu ești pentru prima dată invitat la Niiro Niwa, nu și se pare deloc că această casă de turtă dulce, e plină doar de zâne și îngerași.
Cazul Copiilor de Aur, îl adusese prima datî țn ținutul de basm, acum aproape cinci ani de zile.
Pe atunci Ao era încă un boboc. De fapt, asa cum îi spuneau colegii, rîzând grotesc ca niște caricaturi, în meseria asta doar moartea te poate învăța tot ce trebuie să știi.
În unele din momentele în care divina muză a creației se pogoară peste aleși, timpul și realitatea se alterează. Dacă cel ales se află pentru prima dată sub posesia voluptoasă a nevăzutei zeități, se întamplă, ca și în cazul Copiilor de Aur, ca toată creația ta să fie doar un poem, scris cu sânge, în urletele afrodiziatice a celui descompus.
Resturi de carne, atârnate ca un colier în jurul marelui creator, o inimă încă zvâcnind păstrată în golul unui pocal, erau amintirile botezului pe care îl primise în feericul colț de rai ascuns în Niiro Niwa.
Tot acel trecut murdar, plin de clipe în care se trezea urlând, singur, ca o fantomă uitată pe vârful clădiri Chatedral, se ridicase din tenebrele nopții și bântuia viu, îngrozitor, prin venele înghetate ale lui Ao.
În lumina trandafirie ce desena ovalul feței, albastrul înlăcrimat din ochii Amadeeiei era singurul lucru care alunga pentru moment fiorosul chip al morții.
Amadeea se închinase Niiro Niwei ca unui templu. Printre resturile carnagiului Copiilor de Aur, găsite de Ao, se afla și cel ce urma să îi fie ales pentru tot restul vieții. Nici o sedință de consiliere, nici unul din remediile medicale aplicate asupra sufletului îndurerat al Amadeei nu au putu schimba idea ei, că în acest loc se va întoarce iubitul ei.
În scurt timp după ce cazul Copiilor de Aur, lovise cu pumnul în stomacul moral și educat a celor din SubCity, povestea romanțata a așteptării Amadeeii, reânviă un flux de suflete rănite, transformat într-o adunătură aproape religioasă. Tot mai multe relatări din CityTribune, aruncate pe prima pagină, arătau chipul îndurerat, și albastrul ochilor atât de minunat, ce priveau dincolo de durerea în care clipeau, pe fundalul idilic, de basm din Niiro Niwa.
Un titlul uriaș, scris ca într-un ziar cu tipăritură veche, prins într-un rest de cui, aruncau timpul din acele clipe, în prezent, în camera în care Ao privea la Amadeea, la ochii ei minunați, la ceainicul din porțelan pigmentat într-un alb sidef, la aburul pufos al ceștilor de ceai.
Simșea adânc în stomac cum un gol imens se naște. Copii de Aur…
*
Din buzunar, micul petec de plastic, rece și dur, pe care îl ținuse atâta timp ascuns, în palma intinsă tremurând spre Amadeea, sub firele lânoase de abur, se încreți ușor ca și cum ar fi fost atins de un foc mistuitor.
Un sunet înăbușit izbi aerul, ca o ultimă suflare.
- Ce vrei?
Din locul în care privirea lui Ao rătacise voluptos, mârâitul sinistru cel îl auzise, grohăi din nou.
- Ceea ce cauți tu nefericitule nu vei găsi aici.
Capsa tocului pocni scurt. Amadeea se ghemuise lângă perete. Închise ochii.
- Netrebnicule, încerci să mă atingi?
Ao înghețase cu arma în mână. Lumina trandafirie dispăruse. Un licăr ciudat, ca o pată de sânge, înflori în întuneric.
- Ara-mi-tama - răul din zei, murmură Amadeea.
Bubuitul inimii îi zvâcnea în urechi. Ce naiba se intamplă aici? Simțea cum începe să se sufoce.
Cu mâinile încleștate ca niște gheare pe patul armei, sprijinidu-și greutatea corpului în călcâiul piciorului, străpunse aerul dintr-o săritură. Urletul cu care năvălise dispăru în neant. Explozia cartușselor fulgeră întunericul. Lumina caldă a soarelui apăru senin prin storurile găurite.
Intins ca un înger, în puful moale al păturii de cașmir, încojurată de ploaia adormită a picurilor roz de sânge, cu mâinile împreunate ca într-un ultim gest de îndurare, trupul gol pe care îl privise nu demult, era acum în evenatiul razelor fumurii de soare, neânsuflețit, schimonosit. Pielea crudă, de oranj, pe care mâini fericite ar fi alunecat în nopțile lungi de amor, era acum un mozaic lugubru, vinețiu, de sânge.
Zgomotul tăcut, fără ecou, făcut de arma lui Ao, aruncată cu ură, stârni din plămâni de lemn ai parodeslii câteva fire de praf.
Grohăitul livid care îl chemase în pânza întunericului, ce era? ….cuvintele rostite cu frică de Amadeea,… ara-mi-tama,….ce rost își aveau?.....



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!