Ultima zi



Sfârșitul lumii a venit într-o joi... Așteptam în stație, ca în fiecare zi de lucru, să vină troleibuzul, și tocmai mă aplecasem să mă închei la șireturi, cu ochii la picioarele blondei din față, când mi-am dat seama că nu pot să fac și una, și alta. Adică să mă închei și la șireturi și să mă uit și la picioarele ei. Am hotărât să acord o plăcută amânare picioarelor și m-am concentrat asupra șireturilor, care se încăpățânaseră să formeze un nod chiar mai încâlcit decât cel gordian. Până la urmă i-am dat de cap și, înainte de a mă ridica în picioare, am hotărât să profit de poziția strategică în care mă aflam ca să-i mai studiez o dată blondei partea de jos a caroseriei, dacă ar fi fost să mă exprim în limbajul meseriei mele de zi cu zi: eram mecanic auto. Am întârziat deci cu mâna pe șireturi și am ridicat privirea. Prima reacție a fost să mă ridic în picioare și să strig furios:
— Bă, care mi-ați luat blonda?!
Abia mai apoi am văzut că de fapt nu numai blonda, ci și ceilalți oameni din stație dispăruseră de parcă i-ar fi luat vântul. Am rumegat câtva timp gândul ăsta, privind neliniștit în jur și așteptându-mă la orice: chiar și s-apară unii de la Camera Ascunsă și să-mi filmeze fața buimacă. Ce-i drept, ar fi avut ce să filmeze!
Am rămas așa minute în șir privind năuc în jur, și abia apariția troleibuzului în stație m-a dezmeticit puțin. A trecut pe lângă mine încet, fără să oprească, și am putut vedea că pe locul șoferului nu era nimeni. De fapt nu era nimeni în toată mașina. Când a ajuns la capătul străzii, în loc să cotească la stânga, pe traseu, a luat-o tot înainte, intrând într-un gard, și captatorii săriți care se bălăbăneau ca două mâini neajutorate m-au făcut să tresar, cutremurat de un gând: „Am rămas singur pe lume!“… Alte mașini scăpate de sub control se izbeau unele de altele sau de clădiri, oprindu-se până la urmă în trosnet de tablă sfărâmată. M-am tras înapoi când una a trecut prin stație doborând chioșcul de ziare de lângă mine, și abia când s-a izbit în plin de o clădire, luând foc, mi-am dat seama că nu putea fi vorba de nici o cameră ascunsă Totul era real, și trosnetele flăcărilor care cuprindeau lacome clădirea din lemn m-au convins mai mult decât orice altceva că totul era cât se poate de real.
Am plecat nehotărât pe jos, spre centrul orașului, privind cu speranță în jur. Pustietatea străzilor m-a convins foarte repede de un adevăr incontestabil: eram singur, cel puțin aici, în această parte a orașului. Văzusem prea multe filme despre al treilea război mondial ca să nu mă gândesc mai întâi la această ipoteză: o armă tăcută, insidioasă, care ucide numai oameni, lăsând infrastructura neatinsă. Arma pe care și-o visează în taină orice general…
„Bine, dar atunci eu de ce nu m-am evaporat sau neantizat la fel ca toți ceilalți?“ Sau poate că extratereștrii, înainte de invazie, s-au gândit să curețe această planetă, care ar fi pentru ei mai plăcută fără oameni? Rămânea aceeași întrebare: de ce toată lumea dispăruse și eu nu?
Târziu, spre seară, după ce mă lămurisem că în tot orașul nu mai era nici un suflet viu, m-am îndreptat spre casă, pregătindu-mă pentru cea mai grea noapte din viața mea. După ce m-am zvârcolit în pat până spre miezul nopții fără să pot dormi, m-am ridicat, m-am îmbrăcat și am ieșit afară, în aerul răcoros al nopții de vară. Intenționasem să caut o farmacie și să încerc să găsesc un somnifer, pentru că era sigur că gândurile negre ce mă bântuiau și spaima că aș fi rămas singurul, ultimul om de pe Pământ, nu aveau să mă lase să dorm liniștit multe nopți de acum încolo. Nu eram obișnuit să văd orașul așa, întunecat și fără nici o rază de lumină. Ultimele incendii se stinseseră în cursul serii, și acum totul era învăluit în beznă. Am intrat în prima farmacie și, abia ajuns înăuntru, mi-am dat seama că nu pot găsi ceea ce căutam pentru că îmi lipsea lumina. Ar fi trebuit să încep mai întâi cu un chioșc de țigări și să iau o cutie de chibrituri sau o brichetă, dar mă îndoiam că aș fi putut găsi ceva în întuneric. Era o noapte fără lună, și lumina stelelor era insuficientă ca să mai pot face ceva. Orbecăind, m-am îndreptat spre casă rememorându-mi în minte cât de multe aveam de făcut mâine.
„Dacă va mai fi un mâine“, mă străbătu un gând. Tocmai treceam pe lângă vechiul bastion al țesătorilor, când mi-a trecut prin cap să mă urc până în vârful lui. „Poate“, îmi spuneam eu înfiorat, „dacă ar mai fi rămas cineva în viață și ar fi fost mai chibzuit ca mine, și ar avea la îndemână o lampă sau o lumânare, de acolo, din turn, aș avea ocazia să-l văd“.
Cuprins de surescitare, am suit în fugă treptele. Când am ajuns sus am făcut ochii roată peste oraș. Nicăieri nici o lumină… Ba nu… Undeva aproape de barieră, o lumină slabă pâlpâia când și când. M-am frecat la ochi să-mi limpezesc vederea și am privit din nou. Chiar era o luminiță acolo. Slabă, ca o năzărire, părând gata să se stingă în orice clipă, dar era acolo. Mi-am întipărit bine în minte locul și, după ce am coborât în fugă din turn, am pornit spre ea.
„Oare cât să fie până acolo?“ mă întrebam, în timp ce mergeam prin liniștea netulburată de nimic a nopții de vară. Născut și crescut în oraș, abia acum îmi dădeam seama că în locul ăla nu fusesem niciodată. Ca și în multe alte părți ale orașului. Porțiuni întregi din el îmi rămăseseră necunoscute și misterioase, și aveam să le văd acum numai datorită acestei întâmplări. Atât cât le voi putea vedea în noaptea asta.
După aproape o oră de mers întins, am ajuns în locul unde ar fi trebuit să fie luminița zărită din turn. În jur, numai case întunecate… Am străbătut străduță după străduță și, când să ajung aproape de barieră, m-am oprit dezamăgit. Luminița venea dintr-o bisericuță mică de lemn, care, înfruntând nu se știe cum valul construcțiilor și modernizărilor de tot felul, rezistase uitată de vremuri între blocuri. În mod sigur era o lumânare rămasă aprinsă de dimineață și care mai ardea cu ultimele pâlpâiri. „Deci nici vorbă să mai fi rămas cineva în viață.“
Am intrat făcându-mi cruce, înfiorat dintr-o dată fără să știu de ce. Biserica era pustie și lumânarea era aprinsă chiar lângă altar, trimițându-și în jur lumina tremurătoare… M-am apropiat încet… Lumina lumânării pâlpâia tot mai slab, ca și cum ar fi fost pe cale să se stingă… Sfinții din icoane păreau că mișcă ușor din bărbile lungi și mă îndemnau să mă apropii mai mult… Am mai făcut un pas, și din altar a ieșit un bătrân cu barbă lungă și albă. Credințele și miturile copilăriei m-au năpădit brusc, dar nu am avut timp să le rememorez și nici să cad în genunchi, pentru că bătrânul m-a privit zâmbind cu ochii lui albaștri și mi-a spus:
— M-ai găsit în sfârșit, fiule!
Am vrut să zic ceva, să întreb, dar nu mi-a mai dat timp.
—Acum e rândul tău să te ascunzi!… Ai un miliard de ani ca să o faci…