agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-14 | |
Contorsionista
Mâine e ziua Emei. Nimic deranjant dacă mâine nu ar fi sâmbătă, dacă noi nu ne-am fi programat o partidă de pescuit uitand de ziua stimatei doamne, dacă nevastă-mea și soția lui Bobo nu ar fi cele mai bune prietene ale Emei, dacă nu vor vrea să rămânem acasă să mergem să gustăm tortul de fructe „Pe care Ema știe să-l facă cel mai bun din lume!”. Dacă... Bobo face un gest mare, o ajută pe nevastă-sa prin bucătărie și, între un tăiat de ceapă și un tocat de varză, reușește să afle lista invitaților la ziua Emei. Din fericire marea majoritate sunt prietenii noștrii și au și ei ca pasiune pescuitul. Convocăm o întrunire de urgență cu toți băieții în garajul lui Marius. După câteva beri avem un plan bine pus la punct. Plecăm acasă să corelăm planul nostru cu realitatea, care, ca de fiecare dată, e deținută de soțiile noastre... După câteva ore de negociere (bătut covoare, mutat mobila prin casă, făcut cumpărăturile, mers la socrii în vizită) reușim să cădem de comun acord cu consoartele noastre. Ema va avea parte de o petrecere surpriză de ziua ei, în aer liber, pe malul bălții. Concesia minima făcută de soțiile noastre e ca balta să fie una de munte... Noi suntem pescari de ape colinare și de șes, nu am mai pescuit niciodată în ape de munte dar, și dacă am pescui într-un butoi ar fi mai bine decât să stăm ca sardelele în garsoniera confort doi a Emei și să lăudam fiecare fel de mâncare pe care „draga de ea, de la începutul săptămânii se căznește singurică să le gătească...”. Căutăm pe internet informații despre zone montane traversate de ape și despre peștii din râurile de munte. După ce se documentează bine, Bobo mă informează că vom pescuii pentru prima dată la păstrăv! Niciuna din momelile noastre cumpărate nu se potrivește cu ceea ce citim că mănâncă păstrăvii. Bobo găsește undeva informația că păstrăvul se prinde la muscă. Caut muște prin toată casa, fără succes, nevastă-mea e maniacă cu aerisitul și alungatul muștelor. Îl iau pe Bobo și, înarmați fiecare cu câte un plici, pornim pe la vecini să îi scăpăm de bâzâitul enervant al zburătoarelor. După vreo două ore de alergat, avem un borcan plin de muște și zece lei, Popescu de la doi și Ionescu de la patru ne-au dat bani „De o bere, că doar nu mai aleargă nimeni în ziua de azi pe degeaba. Plus că de câteva zile mă chinui să scap de muștele astea...” Iată-ne în sfârșit pe baltă! De fapt, pe malul unui râuleț, îngust, puțin adânc și atât de limpede că vedem peștișorii cum înnoată printre pietre. Îmi aduc aminte că prietenul meu Radu a fost la un pescuit de păstrăv și s-a întors cu câteva kilograme bune de pește, așa că îl sun să ne sfătuiască. Ne spune că trebuie să ne ferim să ne vadă peștele, că momeala noastră trebuie să plutească pe firul apei... Îi urmăm sfaturile și rezultatele nu întârzie să apară. Peștii nu sunt mari dar păstrăvul este un pește extraordinar de spectaculos, puternic, sportiv, cu un spate colorat care strălucește de îți ia ochii când întâlnește soarele... Elena, una dintre prietenele sărbătoritei, e singura care nu prinde nimic. Băieții i-au dat o undiță mai mică, o vargă de aproape un metru, undița băiatului de doi ani al lui Marian. Elena trebuie să stea aplecată pe malul râulețului, cu mâna întinsă în unghi de nouăzeci de grade, ca să ajungă la jumătatea apei... Îi explic că nu are nicio șansă dacă o vede peștele că trebuie să fie un pic mai vicleană decât animalul, să facă să pară că momeala face parte din mediul natural al peștelui, nu că e pusă de ea acolo. Elena, o femeie deșteaptă, înțelege imediat ce-i spun și încearcă să se adapteze situației. Își trage gâtul în spate și întoarce capul mult spre stânga, atât cât să poată să mai vadă pe furiș pluta ce se mișcă agitată pe apa repede de munte. Marius îi atrage atenția că mâna stângă lasă o umbră în apă „de o văd eu de aici, dragă, și am minus doi la ochelari!”. Elena vrea să prindă pește cu orice preț! Așa că, deși este o poziție foarte incomodă, își duce mâna stângă la spate, ca un elev ascultător din clasele primare. Cu gâtul tras în spate, capul într-o parte, cu mâna stângă la spate, cu dreapta întinsă perfect, picioarele nu mai au aceași stabilitate, așa că Elena e obligată să facă o fandare în spate cu piciorul stâng. Această mișcare nefericită trimite pe luciul apei o umbră care face cârdul de peștișori să fugă sau să se ascundă sub pietre. Elena observă și ridică, elegant, ca o balerina, piciorul în spate, realizând poziția „cumpăna”. În fața noastră, muntele înzăpezit pe creste pare un bătrân cu părul și barba albe. Brazi au încremenit, parcă sunt niște copii care așteaptă o pală de vânt să-i legene. Soarele se strecoară timid prin strungăreața frunzișului unui copac, râulețul parcă nu se mai grăbește așa rău în curgerea lui spre râul Argeș. Elena stă și ea nemișcată, în poziția cumpănă, cu brațul stâng lipit la spate, cu cel drept strângând undița, cu gâtul tras mult în spate și cu capul întors mult pre stânga. Parcă totul stă pe loc, parcă întreaga natură ar aștepta răbdătoare strălucirea izbăvitoare a blițului unui fotograf care vrea să imortalizeze pentru totdeauna momentul... Vocea unui cunoscut solist ce răzbate din casetofonul unor turiști îmi sparge clipele de visare în cioburi: „Cenușăreaso, te cunosc după sandale/ Că ești fată de locale! Cenușăreaso! Offf, măi, măi! Cenușăreaso!”. Elena e crispată, probabil de la poziție a cam înțepenit, mi se pare că îi vine un pic și să plângă, dar nu cedează, rămâne fermă pe poziții și decisă să demonstreze că femeile sunt cel puțin egale cu bărbații și să prindă și ea pește! Mi se face milă să văd această luptă fără rezultate concrete și, mă duc să văd dacă are momeala bine prinsă, sau care este cauza de nu prinde niciun peștișor. Băieții mă privesc amuzați, abia se stăpânesc să nu râdă. Cu toată solidaritatea masculină nu reușesc să mă abțin și răbufnesc. „Bine mă nenorociților, nu i-ați pus nici măcar ac!?”. Elena înțelege din vocea mea că e ceva rău, însă nu o interesează, a făcut câteva mișcări de gimnastică, două-trei genoflexiuni, câteva rotații ale brațelor, mușchii i s-au relaxat după atâta timp petrecut în poziția aceea incomodă... Îmi smulge undița din mână, își reia poziția de contorsionistă, cu gâtul tras în spate, capul dus în stânga mult, un braț la spate și un picior ridicat în poziția cumpănă. Din poziția asta ne privește cu greu cu coada ochiului și ne apostrofează: „Dacă voi credeți că un biet ac mă poate împiedica să prind pește, vă înșelați! Vă înșelați amarnic...”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate