agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1865 .



Muza care aduce nemurirea
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Meteora ]

2007-01-18  |     | 



Muza care aduce nemurirea


Își începea romanul gândindu-se deja la muzeul ce avea să se deschidă în cinstea sa, peste nu foarte mulți ani. Ar fi vrut să scrie la computer, îi era mai la îndemână. Dar, în imaginația sa, muzeul nu putea găzdui un hard, o placă de bază sau o tastatură. Prin urmare își cumpărase un top de foi albe, pe care stiloul să alerge cu plăcere.
Ba chiar își făcea probleme asupra caligrafiei. Fusese întotdeauna un plastograf talentat, poate pentru că nu avea un scris propriu, preluându-le pe toate cele care îi plăceau la alții. În sfârșit, alesese unul înclinat ușor spre dreapta, cu litere mici și ascuțite. Așa văzuse el în muzeul unui mare scriitor. Nu mai știa care. De asemenea, în caz că slovele aveau să-i curgă mult prea ușor, avea să taie câte un cuvânt, ici-colo. Și avea să facă adnotări pe margine și să pună note în subsolul paginilor. Așa văzuse el la scriitorul acela mare. Nu mai știa care.
Se înarmase cu cerneală și un ibric mare de cafea. Ba pusese pe masă chiar și o farfurioară cu brânză. Citise el că un alt mare scriitor își stimula intelectul cu așa ceva. Aștepta la masa din scânduri, cu lampa aprinsă, venirea Muzei.
Casa era veche, îmbrăcată pe dinăuntru și pe dinafară în mucegai. O cumpărase recent, special pentru această îndeletnicire care avea să-i aducă nemurirea. Se gândise că vila sa cu piscină nu putea fi transformată în muzeu și apoi, mai citise el, toți marii scriitori trăiseră și scriseseră în condiții mizere. Așa trebuie că venea inspirația. Luxul se pare că o gonea.
Camera în care stătea era un fel de beci. De fapt, era vorba despre demisol. Privea pantofii trecătorilor, încercând să ghicească ocupația și pasiunile fiecăruia. Habar n-aveau ei că aici, ascuns într-o hrubă, să afla un nemuritor. Ce știau ei?! Habar n-aveau la câte renunțase. Lăsase afacerile în grija partenerilor, o părăsise pe Lola, femeia pe care o iubea de câteva luni…Prietenii îl priviseră cu un soi de dispreț, pe care el îl luase drept invidie. Ce mai! Doar un om cu O mare putea lua o asemenea decizie, putea renunța la tot pentru a se dedica scrisului, oamenilor… Nemuririi!
Un fluture începu să roiască în jurul veiozei, smulgându-l dintre gânduri. Dădu din mână în silă, enervat că trebuie să se ocupe de asemenea mărunțișuri, când el are de înfăptuit… În fine! Scoase capacul stiloului și așternu pe prima pagină din top două cuvinte: Ion Popescu. Numele lui! Îi plăceau literele acelea mici, țuguiate, așa cum le planificase. Trasă o linie hotărâtă dedesubt și apoi luă o bucată de brânză. Mestecă îndelung, cu privirea ațintită asupra peretelui din fața sa. Atârnase acolo un calendar. Avea 31 de zile să devină nemuritor! Adică toată luna octombrie. Se gândise că era suficient. La urma urmelor, putea foarte bine să mai adauge câteva zile, ca într-un proiect nu tocmai bine manageriat, în care acorzi ceva bani și timp pentru cheltuieli și întâmplări neprevăzute.
Înghiți o gură de cafea și începu să-și frece tâmplele. Despre ce să scrie? Trebuia neapărat să fie ceva nemaivăzut, nemaiauzit, nemaiîntâlnit… Într-un cuvânt, nemaipomenit!
Tot gândindu-se, simți că-l apucă somnul. Drace! își spuse. Doar m-am trezit la amiază, tocmai pentru a rămâne treaz noaptea, când vin muzele pe la scriitori… Căscă și se întinse. Scaunul scârțâi îndelung, nemulțumit… Ion Popescu se gândise că un scaun comod l-ar fi îmbiat la somn. Așa, cu scândurile acelea bine înfipte în coaste, nu-și putea îngădui răgaz… Cel puțin acesta fusese planul inițial.
Se ridică și-și pregăti un sandvici, în chicineta de alături. Doar nu putea începe o capodoperă așa, pe stomacul gol. Înfulecă mulțumit, cu poftă, gândindu-se la înfăptuirea ce-i stătea în față, la câțiva metri, între un toc și niște coli albe…
Tresări brusc. Cineva bătea la ușă! La ora asta?! Își șterse gura grăbit și urcă scările până în hol. Își lipi urechea de ușă. Aproape că-i sări inima din piept, când degetele acelea bătură din nou cu putere, la doar câțiva centimetri de timpanul său.
Ușa nu avea vizor. La cât de dărăpănată era casa, era de mirare că avea ușă. Era hotărât să nu deschidă. La o oră atât de târzie în noapte, nu putea fi decât un om cu gânduri necurate.
Încetișor, luă scaunul din bucătărie și îl propti în ușă. Tunete și fulgere! Și acesta scârțâia. Apoi păși cu grijă, îndreptându-se spre odăița de lucru, care-i servea și drept dormitor. Stinse repede veioza și se așeză pe marginea patului. Auzi pașii de afară ocolind cocioaba și oprindu-se în dreptul ferestrei de sus, de lângă tavan.
Privi cu groază niște ghete ascuțite și poalele unei mantii luminate doar de felinarul de vizavi. Făptura aceea neagră se aplecă și își apropie capul, acoperit cu glugă, de geam. Ion Popescu simți cum i se zburlește părul în cap de groază. O sudoare rece îi lipise cămașa de trup. Nu vedea ochii aceia, dar știa, pur și simplu știa că ei îl văd. Simțea aceeași neputință cu cea încercată în starea de semitrezie, când vrei să te miști, dar ești paralizat, la cheremul făpturilor din vis…
Totul dură câteva clipe, dar lui îi păru o eternitate. Eternitatea aceea în care pesemne se măsoară nemurirea… Silueta se îndepărtă cu pași grăbiți. Ion Popescu se apropie de geam și privi trotuarul încă umed de ploaia serii. Creatura dispăruse!
Se scărpină în cap uluit, încă speriat, întrebându-se ce anume ar fi făcut un mare scriitor în locul lui. Apoi se bătu cu palma peste frunte: cum de nu se gândise?! Era Muza! Ea trebuie să fi fost! Doar o invocase…
Bâjbâi prin întuneric, mai luă o înghițitură de cafea și se întinse în pat, cu mâinile sub cap. Prea multe emoții într-o singură zi! Discuțiile cu partenerii de afaceri, ultimele aranjamente, despărțirea de Lola, mutatul, micile cumpărături… Și apoi făptura aceea întunecată… Hotărât lucru! Avea să doarmă bine, profund, odihnitor, pentru a fi în formă a doua zi, a doua noapte…
Adormi, într-un sfârșit, întrebându-se despre ce să scrie. Se trezi abia la amiază, simțindu-se parcă mai obosit decât atunci când se culcase. Somnul îi fusese zbuciumat, chinuit de niște vise ciudate. Se făcea că niște mâini nefirești, cu multe, multe degete, îi cuprindeau fruntea și îi opreau gândurile, ținându-i imaginația în loc. Iar casa parcă îl strângea în niște chingi nevăzute...
Scutură din cap, ca pentru a se elibera de orice fantasmă, și merse să-și pregătească o cafea. În ibric găsi un fluture mort, înecat într-o mare neagră de cafeină. Spălă ibricul și puse apa la fiert. Apoi intră în baie. De fapt, era un soi de debara, cu o chiuvetă și un closet. Dușul consta într-un furtun pornit din robinetul de la chiuvetă, iar apa se scurgea într-o gaură din podea. Îi convenea de minune. Obișnuit cu luxul, își imagina că acest contrast izbitor avea să-i asigure biletul pe drumul spre nemurire.
Se spălă pe față cu apă rece. Oricum, apă caldă nu avea. Se gândea să-și lase barbă și să facă duș cât mai rar. Inspirația nu venea dacă nu simțea izul decăderii, se gândea el plin de mândria de a face parte din lumea marilor scriitori. Nu mai trebuia decât să scrie romanul și gata! Nemurirea avea să-i aparțină.
Își aduse aminte de ibric și se întoarse în chicinetă. Făcu o cafea slabă, lungă, precum un ceai de cafea, ca și cum pulberea neagră și parfumată ar fi fost pe terminate. De fapt, cutia era plină, o cumpărase cu o zi în urmă. Fu zgârcit și cu zahărul. Așa se poartă un om nevoiaș, nu?
La mâncare nu putea însă renunța. Doar avea nevoie de energie! Desfăcu o conservă de ton și savură fiecare îmbucătură. La sfârșit, se linse pe degete, cum știa el că fac cei din lumea proastă. El mânca numai cu tacâmuri de argint, simandicos. Dar acum trebuia să se sacrifice…
Turnă cafeaua într-o cană ciobită (o ciobise chiar el, intenționat, după ce o cumpărase din supermarket). Se gândi să privească nițel în lungul străzii, la oamenii aceia muritori care pășeau cu indiferență pe lângă fereastra sa de mare scriitor.
Deschise ușa. Piciorul i se izbi de ceva. Privi în jos și văzu o cutie din lemn. Ridică din sprâncene uimit și își țuguie buzele, suflând în cafea. Ce-o fi asta? Vreo farsă de-a prietenilor? Puțin probabil. Știau doar că nu îi plac surprizele. Să fie vreun cadou din partea vecinilor? Dar se mutase seara târziu, pe întuneric.
Ciudat lucru! Apoi își aminti de silueta neagră, de ochii nevăzuți care îl priviseră. Asta trebuia să fie! Mana în care ținea cana începu să-i tremure. Lăsă cafeaua în hol, pe o policioară și începu să arunce priviri piezișe spre cutie, de parcă s-ar fi așteptat să găsească o bombă înăuntru sau să-i sară în față o mâță cu gheare ascuțite și colți rânjiți.
Se aplecă încet, privind în jur. Deschise capacul cutie cu mare grijă, ținându-și capul la mare distanță. Apoi privi înăuntru. Ceea ce văzu îl lăsă cu gura căscată. Cutia era plină cu litere și cuvinte decupate dintr-o carte. Hârtia era prea albă ca să poată proveni dintr-un ziar.
Era uimit și încântat, în același timp. Muza îi făcuse un cadou. Trebuia doar să pună literele și cuvintele în ordine și romanul său avea să fie gata! Bucuros, duse cutia în odaie și o puse cu grijă pe masă.
Se uită în calendar. Era abia cea de-a doua zi. Avea destul timp. Acum, că primise acest ajutor neașteptat, își putea permite să se relaxeze. Se gândi să se apuce de lucru în ziua următoare, plin de energie.
Ion Popescu purcese, într-adevăr, la lucru, în ziua următoare. Îi trebuiră 13 zile ca să sorteze literele și cuvintele. La sfârșitul lor, epuizat, își îngădui o după-amiază de odihnă. Urma partea cea mai interesantă: asamblarea.
Își dădea seama că procesul avea să fie extrem de anevoios, dar nu se îndoia de reușită. Doar primise ajutorul Muzei. Prin urmare, a doua zi se puse pe treabă. Numai că nu știa cu ce să înceapă. Privi cele două grămezi plin de ciudă. Se întreba cum este posibil ca niște biete bucățele de hârtie inofensive să-i dea atâta bătaie de cap.
Trecură zilele și Popescu nu progresa în nici un fel. Își lăsă barbă și renunță la orice legătură cu igiena. În cele din urmă, se gândi să nici nu mai mănânce. De fapt, și proviziile erau pe terminate.
Se apropia sfârșitul lunii. Nu mai dormea, nu făcea decât să întoarcă bucățelele de hârtie pe toate părțile și să le așeze pe podea în zeci de permutări.
Ultima zi trecu fără ca el să-și dea seama. Era cufundat în lucru. Trebuia să devină nemuritor cu orice preț. Deodată, auzi o bătaie în ușă. Își dădu seama că Muza îi făcea o nouă vizită. Fericit, alergă la ușă. O deschise și fu cuprins de deznădejde. Nu era nimeni. Coborând însă privirea, văzu o cutie din lemn așezată pe pământ. Zâmbi, o apucă înfrigurat și merse în cameră. Deschise cutia nerăbdător, fiind convins că era vorba despre un nou ajutor.
Lumina lămpii căzu pe titlu: „Dicționarul explicativ al limbii române“. Rămase uluit. Nu înțelegea nimic. Obosit, aruncă dicționarul într-un colț și izbucni într-un plâns nervos. Se trânti în pat și, în cele din urmă, somnul își făcu milă de zbuciumul său.
Se visă la circ. Un magician își făcea numărul. Mii de bucățele de hârtie pluteau prin aer, precum confetti de Revelion. Magicianul reuși să le adune pe toate cu bagheta și să le așeze, cuminți, într-un joben. Apoi spuse niște cuvinte magice și își trecu mâinile înmănușate peste bucățelele de hârtie. Din joben ieși singură, de parcă ar fi avut o viață proprie, o carte. Publicul începu să râdă și să-l arate cu degetul pe Ion Popescu. Acesta, cuprins de rușine, încercă să se ascundă sub banchetă. Vocile deveneau asurzitoare și toate rosteau parcă o singură propoziție. În sfârșit, înțelese: „Nu vei fi nemuritor!“
Ion Popescu sări din pat îngrozit, gâfâind. Când reuși să se dezmeticească, se întrebă cum îi mai merg afacerile, ce mai face Lola...

Julia Kretsch
30-31 August 2006
Constanța

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!