agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-07-17 | |
Intunerciul se asterne precum un praf de carbune, fin si mat, necrutand nimic in calea sa. Pana si caldaramul emana intuneric. Val dupa val, ca o furtuna de nisip, se raspandeste. Uite colo, a cuprins taraba batranului olar, butoaiele din coltul casei jandarmului, pana si cioburile sparte de pe jos. E liniste acum in piata. Nici macar vantul nu se incumeta a deranja ordinea ce se impune. Totusi, dinspre gangul ce duce in cartierul saracilor se aud pasi. Tarsaitul picioarelor, cate un icnet ici si colo, il tradeaza pe cel ce se aventureaza la ora aceasta tarzie in piata orasului. Necunoscutul se sprijineste cu mana de zid, asteptand de la el calauzire. Zidul musca din intunecimea care-l inconjura, intunecime care-l devoreaza cu aceeasi pofta frenetica.
O lupta dusa noapte de noapte, din care nimeni nu iese invingator. Omul reuseste sa iasa din gang, face cativa pasi, si se opreste. E o noapte fara luna, si el o alesese dinadins. Inchide ochii, si lasa aerul sa-i invadeze plamanii. Ciudat... Nu e obisnuit sa simta mirosul acesta. Miroase a... nimic. Mai trage odata aer in piept, si cauta sa gaseasca un iz cunoscut. Dar nu-l gaseste, si tot ce simte e o usoara aroma pe care n-o poate identifica. Se delecteaza pentru un timp cu mirosul acesta necunoscut. Muncea zi de zi in piata si ceea ce respira era izul de peste, amestecat cu cel al speluncilor si tarabelor ce-l inconjurau. Deschide ochii, doar pentru a realiza ca nu are de ce sa se teama. E doar el, singurul suflet intr-un loc in care acestea se amestecau in timpul zile, ca intr-un creuzet de dimensiuni uriase. Nici nu stie de ce a venit. Poate ca voia sa simta nelumina, nesunetul, sa simta fiecare piatra din caldaram, fiecare scandura din tarabe, fiecare ciob spart ca fiind a lui. Caci doar el le intelege, si le e prieten, frate, parinte. Painte chiar mai mult decat daca ar fi fost trup din trupul si sange din sangele sau. Simte o consubstantialitate care-l leaga de toate acestea. Inchide iar ochii si lasa linistea sa-l patrunda din nou. Pentru a doua oara e surprins de ceea ce-i e dat sa traiasca. Acealasi nemiros, aceeasi nelumina, acelasi nesunet. Nu, aceasta nu mai era piata pe care o cunostea el. Se aseaza pe un maldar de gunoi, si priveste in jur. Si atunci, descopera cu stupoare ca totul in jurul lui ia viata. Colo niste cioburi de oala incing un joc, dincolo aschiile tin sfat. Si dintr-o data se vede mic. Nu mai este omul care era, ci o farama de sticla glabena. Se incumeta a intra in jocul cioburilor de oala sparta, si mai tarziu in sfatul aschiilor se lemn, si in adunarea cuielor, si oriunde ii pofteste inima.
Si peste tot e intampinat cu bratele deschise. Da sa ajunga intr-un alt colt al pietei. Grabit, se impiedica si cade. Cand se ridica, observa ca toate au disparut. Ba chiar mai mult, praful de carbune ce acopera tot ceea ce-l inconjoara se preschimba intr-unul de aur. Ridica ochii si vede cum cerul se deschide putin cate putin, lasand loc soarelui ce avea sa se reverse din plin asupra pietei ziua intreaga. Se ridica de pe maldarul de gunoi de care se impiedicase si se intoarce pe unde a venit. Il calauzeste acelasi zid, care a supravietuit unei alte nopti luptei cu intunericul. Egalitate, ca intotdeauna.
Piata incepe sa se umple de lume, si de miros, lumina si de sunet. Sunetul acela care aduce a cor de zumzete de carabus. S-a intors si omul, mai putin fericit ca in noaptea care tocmai a trecut. Merge in urma unui negustor, ducand un cos incarcat cu cine stie ce marfuri. Undeva, in celalalt capat al pietei, se aude un tipat, si sunetul potcoavelor lovindu-se de pietrele din pavaj. El insa nici nu intoarce capul, preocupat de un fir de pai care se inceca intr-o balta. Parea o corabie ce se impotriveste valurilor care vor s-o inghita. Vrea sa-l scoata de acolo, sa-l salveze. Si calaretul, in goana nebuna a calului, trece peste el precum o caruta peste un dovleac. Omul cade, si ramane nemiscat. Calaretul se intoarce, si ridica vizeta coifului care-i acoperea capul. Dupa emblema care-i acopera platosa, trebuie sa fie un cavaler de vaza. Arunca un pum de gologani peste trupul celui cazut, si-si continua goana nebuna. Lumea mai arunca o privire, si revine la ceea ce facea. Doar negustorul ramane stupefiat. Cine are sa-i duca cosul? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate