Secretara

Pe marele om de afaceri N, l-am cunoscut la un dineu. Am făcut cunoștiință la coadă la platourile cu cârnăciori și chifteluțe, apoi m-a bătut părintește pe obraz, spunându-mi că i-a plăcut coperta ultimei mele cărți și că era curios de mult timp să mă cunoscă. La coadă la platourile cu brânzeturi, și-a adus aminte cu nostalgie că acum cincizeci și ceva de ani citea cu plăcere cartea aia „Marin, Ion, Gheorghe... sau cum s-o mai numi, de a scris-o Rebreanu ala de are casa un pic mai sus de casa mea de vacanță de la Valea Mare...”. Văzând că avem în comun dragostea de literatură, am acceptat fără rezerve invitația domnului N de a avea o discuție mai amplă, la o cafea, la biroul dânsului.
Iată-mă așadar la biroul domnului N, înarmat cu toate cărțile mele, pe care am avut grijă să scriu dedicații elogioase la adresa celui „care contribuie prin impozitele și taxele plătite la bunăstarea urbei noastre”. Mulțumit și măgulit de cele citite, marele om de afaceri ridică receptorul și cere două cafele, „fierbinți și dulci, dragă, cum ști tu că-mi place.” O domnișoară de 1.80, cu forme de manechin, îmi apare ca un vis, prin aburul cafelei.
- Secretara și, totodată, amanta mea! mi-o prezintă el.
Domnișoara roșește, mâna în care ține tava cu cafelele îi tremură, nu știe cum să scape mai repede de povara aburindă și să plece. Jenat, mă fac că nu am auzit nimic și încep să îmi plimb privirea prin vastul birou care ne găzduiește. Observ, într-un colț, un cap enorm de știucă, ce se odihnește pe o plăcuță de marmură. „Avea peste zece kilograme”, îmi spune domnul N, „o captură de acum douăzeci de ani, făcută pe brațul Borcea.” Aflu că domnul N e un pasionat de pescuit. În plus, pentru a-mi dovedi până unde merge dragostea față de pescuit, mă conduce în parcare la mașină unde îmi arată că are mereu în portbagaj două undițe, minciogul, juvelnicul și momeli pe care le împrospătează o dată la trei zile, pentru că, nu se știe când apare ocazia să meargă la o partidă de pescuit. După câteva minute, în care îi admir undițele de ultimă generație, hotărâm să ne întâlnim mâine, pe o baltă din apropierea orașului.
Pentru orice pescar noaptea este un chin. Fiindcă noaptea este cortina care desparte somnul iepuresc inundat de imagini cu pești de sute de kilograme, de realitate, nu mereu la fel de darnică în capturi... Dar, ce e val, ca valul trece, la fel și noaptea mea plină de perpeleli și frământări și ajung pe baltă exact când soferul domnului N deschide portiera pentru ca din limuzina ultimul tip să coboare patronul însoțit de superba lui secretară.
În timp ce ne pregătim undițele, șoferul desface o măsuță și două scaune pliante iar secretara prepară cu apa fierbinte dintr-un termos două nesuri. După ce avem toate undițele lansate, ne așezăm să sorbim din preparatul divinei domnișoare. Recunosc că mi-e foarte greu să urmăresc undițele, privirea îmi este atrasă ca un magnet de picioarele dezgolite ale domnișoarei care s-a așezat pe o păturică și răsfoiște neglijent o revistă de modă. N observă privirea mea pofticioasă, și se apleacă să îmi șoptească la ureche: „O fată deosebită! Delicioasă! Secretara și, totodată, amanta mea!”. N este atât de discret, încât aud până și pescarii de pe celălalt mal... Domnișoara roșește iar, dar se afundă în cititul revistei, ca și cum nu ar fi auzit nimic.
Mai cu o privire la trupul fetei pe care parcă și razele soarelui vor să îl mângâie, mai cu un pește prins, mai cu o discuție despre rostul literaturii, mai cu un sandwich preparat de mâna domnișoarei, ziua trece pe nesimțite. Domnul N nu a prins decât o fâță, dar, așa cum el însuși spune, „la șaizeci și ceva de ani ai mei, parcă mai important e să te bucuri de liniștea de pe lac și de aerul asta curat...”. Eu am prins vreo trei kilograme de pește, așa că, îmi permit să fiu întru totul de acord cu prietenul meu de pescuit. În plus, îmi e cam greu să gândesc și să găsesc argumente pentru o dispută, mult timp, mintea mea va fi un podium pe care secretara domnului N va defila cu picioarele ei subțiri și lungi, de parcă se opresc tocmai în gât...
Afară începe să se întunece și ne pregătim de plecare. Domnul N, face un semn discret șoferului care apare cu o frapieră în care se odihnește printre cuburi de gheață o șampanie fină. Domnișoara ne toarnă în pahare cu o grație divină. Încântat de mișcările fetei, domnul N nu se poate stăpâni și exclamă: „O minune de fată! Secretara și, totodată, amanta mea!”. Domnișoara roșește din nou, mâna îi tremură și varsă spumoasa băutură, ochii ei frumoși se umplu de lacrimi și, cu o voce sugrumată de ropotul de plâns care e pe cale să izbucnească, exclamă:
- Minte domnule, minte! Vă rog să nu-l credeți!
Și, arătând spre uriașul juvelnic al domnului N, în care un cărășel, atât de mic, de parcă ar fi un peștișor de acvariu, suferă de singurătate, continuă:
- Minte domnule, minte! Nu vedeți și dumneavoastră ce cărășel mic are!?