Pe un vârf de munte, în localitatea Cheița, se gâsea o casă părăsită. Această casă fusese locuită cu cinzeci de ani în urmă, iar acum ajunsese o ruină fără uși, cu geamurile sparte și cu giurgiuvelele învechite și decolorate de ploi. De fapt, cui îi mai păsa de ea? Grădina din preajmă intrase și ea în paragină, doar cei doi pruni mai dădeau roade, fiind culeși de vecinii din apropierea casei. Se spune că fiecare casă își are istoria ei așa cum o au și oamenii. Oamenii vor, nu vor, mai uită câte o poveste mai urâtă sau foarte urâtă din viața lor, însă casele nu au glasul să o spună. Ele suferă în tăcerea lor de: chirpici, beton, cărămidă, lemn și alte materiale care le fac să fie rezistente mai mult sau mai puțin la timpurile care vin și pleacă. Era prin anul 1951 când a început construcția acestei case. Cei care au început construcția acestei case erau doi sărmani ,un orb pe nume Cristian și o surdă, pe nume Adela. Aveau materiale obținute cu multă sudoare, de la râul Teleajen, piatra,iar lemnul îl procurase de la pădurea din apropiere. Avănd acel defect din naștere Cristian se gândea că numai Adela care era și ea o persoană cu un defect vizibil, se putea uita la el. Adela era o persoană calmă și cu mult bun simț. Ea era o croitoreasă bună, fiind foarte căutată de clientelă deoarece lucrul făcur de dânsa era măiestrie curată. După două luni cei doi s-au căsătorit și au stat șapte luni la unchiul Petre. Casa celor doi începuse să capete conyur. A fost făcut cerdacul, două cămăruțe, un hol mic, acoperișul și ușile. Cei doi soți au botezat căsuța lor : bobocica. După un an în familia celor doi apăru un băiețel, botezat Brăduț. Era un băiat frumos fără nici un defect. Dupa un alt an în această familie apăru și o fetiță pe nume Crenguță. Fetița nu era oarbă însă avea vederea slabă. Adela se ocupa de croitorie și de cei doi copii ai ei, îngrijiindu-i cu migală și dragoste. Cei doi copii au crescut având fiecare un altfel de caracter. Crenguța era o fată bună iar Brăduț un obraznic fără chef de învățură, un elev codaș. Nu-i plăcea deloc căsuța lor Bobocica, dând de multe ori cu picioarele-n stâlpii casei si strigând:
-Am să te desființez, pocito, tu nu ești decăt o cotineață pentru zburătoare, o "cocină" Bobocica nu-l putea suferi pe acest obraznic care îi producea numai pagube atât ziua cât și noaptea. Când avea 17 ani Brăduț intrase într-o gașcă dubioasă cu ajutorul căreia furau automobile de lux de la Ploiești. Brăduț este prins și trebuie sa fie dus la un Centrul de reeducare. Ca să nu fie trimis la acel Centru, Cristian vinde casa lui, si împreună cu familia lui se mută la București. Casa este cumpărată de o familie de sirieni din Damasc. Tata Abdul, mama Tara, iar cele două fete, Nemide și Samira. Era de fapt casa de vacanță a acestei familii. În curte a fost făcută o fântănă, au fost desfințați câțiva pereți și s-a făcut o cameră imensă. Bobocica fusese cosmetizată și numai semăna cu cealaltă căsuță. În anul 1977 când a avut loc cutremurul din Romania, cei doi arabi au vândut casa unui comandany de vapor din Constanța. Acesta pe nume Sandu a venit aici cu soția lui Roza și cu cele două fice: Antonia și Sorina. Comandantul Sandu era un om violent și pus mereu pe ceartă. El spunea mereu celor din jurul lui:
-Nu am făcut o afacere bună, trebuie să investesc mulți bani ca să o fac așa cum îmi place mie.
Faptul că era liniște, aer curat și multă verdeață îi plăcea enorm Rozei și celor două fete.
După zece ani Sandu care devenise acum patron își lasă soția și cele două fice. Se căsătorește cu o tinerică pe nume Mona pe care o aduce în casa de la Cheița. Aceasta era o femeie tare rea iar Bobocica ducea dorul celor două fetițe, Antonia și Sorina. După cinci ani Sandu este părăsit de Mona care a plecat în Italia și vinde pe Bobocica unui tăietor de lemne din localitate. Acest bețivan pe nume Paul s-a culcat într-o noapte beat-turtă cu lumârea la capul patului și a luat foc. Împreună cu Bobocina a plecat la Doamna cu coasa si Paul , bine "dispus "
Cine își mai aduce aminte de Bobocica azi? Poate, Adela, Crenguța, Antonia, Samira și Sorina. Antonia și Sorina au iubit-o enorm dar nu au putut să i-o spună pentru că nu era decât suflet de lemn, piatră, chirpici. Adio, dragă Bobocica! Când vom mai veni în curtea ta, vom sădi doi brazi pe care îi vom boteza : Bobocel și Bobocica.