agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-07-20 | |
“Mă tem că n-ai să știi trăi fără mine…” i-a spus. Ea îl privea pustiită și simțea cum ura îi inundă ultima scurgere de sânge care-o mai avea ținându-l aproape. Cine se credea? Cine-i dădea dreptul de a-i descoperi până și ultima taină…ultima pe care mai încerca încă să și-o ascundă chiar de ea insăși?! “Tu pleacă…nu te gândi la mine…o să mă descurc. Știi că o să mă descurc…”
Încercase să mintă din nou. Știa că nu poate fi altfel. Știa că drumul nu poate fi întors și că singura ei cale era să meargă mai departe încercând iar să răzbată soarta de una singura. Nu putea renunța…dincolo de el era viața ei…numai a ei…acolo doar ea putea face ca totul să meargă înainte și nu se putea opri cu totul… Nu înțelegea cum a trecut tot timpul ăsta.Privind în urmă i se părea că totul fusese doar cât arderea unui băț de chibrit. Știuse de la început că așa va fi…acceptaseră amândoi o poveste despre care știau că ăsta îi va fi sfârșitul… Știuse, dar parcă atunci nu văzuse cu atâta putere ruperea de acum… Nu, atunci totul era așa de simplu - nu aveau nimic în urmă… “Eh…(se gândi și pentru un moment aproape îi veni să zâmbească)…cum se schimbă tot gândul nostru într-o clipă și cum toată înțelegerea pe care o avem până atunci asupra unui gând ne apare cu totul altfel…” Până atunci crezuse mereu că începuturile sunt cele mai grele, credea că oamenilor le e frică să termine o relație de teama incertitudinii unui nou început. Nu se gândise niciodată că oamenilor le e de fapt teamă de “se pare că s-a sfârșit”. Acum simțea cu adevărat neputința…neputința în fața întrezăririi posibilului sfârșit. Ce-o sfâșia nu era atât acea despărțire, ci incertitudinea întoarcerii ori neîntoarcerii lui…a conștiinței clare că nu totul depinde doar de ei…încăpățânarea asiduă de a înainta în ceva ce nu-și arăta sub nici o formă posibilitatea de a continua într-un anumit fel…Singura certitudine pentru amândoi era plecarea lui. Ce va fi după? Când vor mai fi iar la fel de aproape? Cum va merge viața fiecăruia mai departe? – evitau să se întrebe. Nu avea nici unul dintre ei răspunsurile. Ar fi vrut să întoarcă timpurile. Ar fi vrut să nu fi fost astfel. Ea, care cu nu prea mulți ani în urmă își jurase că viața ei nu va depinde de nimeni și de nimic în afară de ea, că nu va lăsa pe nimeni să-i pună în așa măsură stăpânire pe propria-i viață, se vedea acum privind deznădăjduită cum întreaga ei viață se metamorfozează pe măsura trecerii secundelor ce despărțeau deschiderea și închiderea unei uși. Știa că îndată ce va rămâne singură în spatele ușii închise viața ei va fi altfel. Simțea cum totul se sparge în mii de bucăți și ea nu mai știe cum să le lipească spre a le reda sensul. De-acum va fi altfel. Va trebui să se adune și să meargă mai departe. Viața ei toată nu se putea opri aici. Va izbândi și…asta tot de dragul lui… Îi zâmbi -“Du-te!” El o mai privi încă o dată încercând parcă să-i ia în această ultimă privire totul. Îi mângâie pe obraz umbra lacrimii pe care ea nu o lăsase să curgă și șopti aproape rostit - “Mă întorc…”
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate