agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-03 | | CALUL BUNICULUI Ne plăcea nouă, nepoților, să nu eșim din vorba bunicului. Numai așa ne răsplătea cu povești. Cel mai mult ne plăcea povestea cu regina care în rochie albă și voal mergea prin ploaie, într-o zi de toamnă, la brațul regelui. Au intrat într-o biserică de unde după un timp au eșit cu coroane pe cap. Apoi cu toții au mers într-o sală mare unde au mâncat și au băut pe săturate, iar la plecare au primit în dar farfuria din care au mâncat și cănile din care au băut. Ni le arăta ca dovadă că a fost acolo. Le și folosea dar numai la mesele festive de Crăciun și de Paști. De-abia când m-am făcut mai mare mi-am dat seama că bumicul nu a fost la o nuntă regală ci la încoronarea lui Ferdinand I ca Rege al tuturor românilor. Au fost invitați acolo primarii din toate comunele țării. Dar cea mai mare răsplată din partea bunicului era de a te trimite să-l adăpi pe Cezar la fântâna din Părăul Furcii. Calul era blând și inteligent iar fântâna era la peste un Km. distanță. Puteai să mergi la trap și chiar la galop fiind sigur că n-o să pățești nimic. Dacă se întâmpla să cazi, stia cum să potrivească pasul pentru a nu te călca. Inteligența și atașamentul față de stăpân și le dovedea zilnic. Oricât de departe era pe pășune la fluieratul bunicului venea spre el în galop. Oricare membru al familiei putea să pună mâna pe el, să-l înhame la căruță ori să-l călărească. Străinii nu puteau face aceste lucruri S-a întâmplat odată ca bunicul să-și rupă piciorul fiind departe de sat, la vie. Cezar a fugit până acasă, a tropait insistent cu un picior în pământ până a fost sigur că bunica l-a înțeles. Aceasta l-a înhămat la căruță și s-a urcat în ea. Spunea că niciodată n-a străbătut Cezar distanța aceea într-un timp atât de scurt. La începutul celui de-al doilea război mondial Cezar era un cal arătos și în putere. A avut soartă de om fiind mobilizat (rechiziționat pentru nevoile armatei).Un timp nu s-a mai auzit nimic despre el. Într-un tîrziu a sosit pe adresa bunicilor o scrisoare de la tata care comanda un pluton de infanteristi undeva în apropierea Odessei. Spunea tata, în scrisoare, că odată a fost nevoit să strige pe cineva pentru a se face auzit. La strigătul lui din depărtare s-a auzit un nechezat. Era Cezar care-i recunoscuse vocea .Întâlnirea, la aproape o mie de kilometri de casă, a fost emoționantă. Despre ea s-a vorbit în tot regimentul. Cezar s-a întors după război acasă. Poate și pentru a-l cunoaște noi copiii de atunci și a-l purta atîția ani în amintire. Tata a rămas în acele depărtări venind-i acasă doar amintirea. Amintirea lor, a bunicilor, a tatălui și a lui Cezar, se va stinge odată cu cei ce i-au cunoscut.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate