I

Hm! Frunzele tale crude îmi cad pe patul veșnic; de-un straniu cenușiu. Negura oarbă se închină cu praful formând un succesibil mit obraznic. De acolo îmi apare chipul tău bizar pe care îl mânjesc imediat cu sânge pentru a-l uita cât mai repede cu putință. Dar ochii ți-s furie și-mi clatină amarul. Nu pot să îți ucid privirea și nici fruntea să o zbucium pentru a te urî aievea, pentru a-ți urî credința. La tine este lumină și lumina-ți este oarbă în timp ce plumbul întuneric îmi roade veșnic gândul.
De ce vrei să fii piromana sufletului meu când nici nu auzi cum chinul mă înghite sau moartea că-mi dă bice să fug cât mai departe și să ajung la ea? Tu nu vrei focul veșnic sau ploi în ritm de marșuri, căci falnica mândrie te-ar îngropa de-ar fi s-accepți.
Dar apoi deschid ochii și văd că nu ești decât un coșmar blând și prefer să mă scufund în plapuma moale e patului-pământ.
Poate ești cea mai mare iluzie sau chiar Diavolul în persoană. Sau nu cumva stupiditatea idilelor ce trec ne-a prins în jocul ei?
Cine ești tu?
Ce vreau eu?
Oare au vreo legătură aceste întrebări vrășmașe? Oare ești ceea ce vreau eu, sau poate un calvar monstruos ce jonglează cu amăgirile în timp ce eu sunt clovnul?
Luminează-mi lumea sau da-mi otravă dulce pentru a percepe de ce suntem așa evazivi în gândire.
Poți?

"Dă-mi să beau pelin
Din craniul unei vite,
Privește cum mă-nchin
Și moartea cum mă-nghite!"
("Sărută și ucide")

Dar -cine știe?- poate mi-ar plăcea să înghițim praf amândoi sau să fim unul calvarul celuilalt... Ce zici: crezi că vom putea ucide amândoi ceea ce azi se numește ideie preconcepută, rușine sau gând de-a ne feri? Crezi c-aș putea să-ți cânt o serenada gotică sau un vers de Bacovia? Oricum... nu mă mai privi frumos atâta timp cât indiferența-ți este mamă!
Prefer să fiu ucis de o privire neagră decât să-mi dai aripi deșarte pentru a mă omorî singur în zborul meu către lumea ta -prea cinică pentru mine.


II

Azi iar, prin negura rece, ți-am zărit chipul prea ciudat și l-am zugrăvit cu sânge pentru a-mi opri inspirația sau gândurile prea aiurite. Și tot azi mi-am hotărât calvarul: să orbesc privindu-mă; să sap morminte goale, să aflu lumina neagră sau să mă bucur rezervat pentru dulcele nimicuri... dar sa nu te mai am idol sau spin de trandafir, caci ursc dominarea ta sau vlaga mea prea slabă.
Dar totuși te caut! Și revin și spun că "Cine ești tu?" sau "Ce vreau eu?" pot avea o legătură strânsă... dar gândul năstrușnic îmi piere odată cu clipirea și iar mă îngrop în ceața pe care mi-am ales-o ca templu al resemnării sau pădure de inspirație.
...Și geniile mi-au spus:
Oricât de puternic ar fi păcatul sau completă idila, nimeni nu se poate îndrăgosti prin frunzele ruginite de ploile ce par nesfârșite. Mi-au mai spus că tot din jur este amorțit. E toamnă... anotimpul simbolizat de plumb; nedefinirea albului cu negrul sau fața cea mai pătată a morții.
Apoi geniile au tăcut! ...tu ai amuțit; vlaga m-a îmbibat, iar divinitatea a pogorât o ploaie stranie aici pe tărâmul Lui Dumnezeu, dar condus de diavol, care -cine știe?- poate-ți este idol în gândurile tale sumare.


III

Lumina din grota cea sumbră iar mi s-a aprins când părul îți umbrea imaginea diurnă. O lume difuză a renăscut iar inspirația nu-mi mai era pajiște.
Te-am văzut prin mulțimea de glorii, de vicii, de demoni sau griji... și am pășit peste munții beți de mândrie și m-am aplecat peste marginile cele mai de jos ale veșnicei credințe.
Dar azi -când vederea mi-a fost prea curioasă- mi-a plăcut ce am văzut, pentru că tot din jurul tău era străin: fondul se arăta ca un pastel nedefinit, de umbre și sunete oarbe; iar în centrul universului de nebuni erai tu. Aveai contururile prea bine definite iar culorile -deși sumbre cum m-ai obișnuit- îți erau aprinse și mă orbeau. Dar nu m-ai uimit. Suspinul mi-a fost doar în gând, acolo unde s-a deschis odata cu uimirea și tolba de idei prea straine.
Totuși, pentru poezii și gânduri pe care ți le scriu și vreau nebunește ca tu să nu le știi, aș merita să mor în deșerturi fără umbră, iar nisipul să mă îngroape în cel mai leneș timp.

"Nu știu de ce îți scriu
Aceste rânduri goale,
Căci nu am ghimpi la suflet
Sau flori puse de tine,
Dar dragă mi-e privirea
Cea sumbră și pustie
Când tu te uiți la mine
Ca la un om mort."
("Scrisoare")


IV

Lucirea ta stinsă a apărut dintr-un alt colț cu morminte de amintiri. Cu un chip de zugrav amorțit mi-ai luat bucuria prin simpla dar greaua ta prezență. Pământul s-a cutremurat iar stâncile sterpe, fără nume; au început a rage, fără vreo teama sau oprire, fără a ști că timpul le este și lor vrăjmaș.
...Și am îngropat privirea ta -pe care am să ți-o smulg cu o secure, am s-o ascund în temple fără altare, iar când o s-o vrei înapoi vei ști că e ca un trup incinerat.
M-ai învăluit cu un zâmbet prea bizar, pe care bine-nțeles că am presărat sânge uscat, iar ochii aveau o expresie în cel mai pervers contrast cu gândurile mele. Iar eu mă uitam grotesc la tine, parcă în gol, iar tresărirea mi-a fost abia atunci când privirea ta -care nu mai dădea fiori drăgăstoși- era prea curioasă, parcă cerea lămurirea goliciunii sau vroia să-mi cunoască sumbritatea gândurilor. Crezi c-aș putea să-ți descriu ce vifor este inăuntrul craniului meu? Când voi afla am să mă arăt prea bucuros sa-ți împărtășesc amănuntele vicioase, dar știu că va fi mult prea târziu, iar cele ce se numesc astăzi lacrimi de foc ce curg pe dinăuntrul strofelor din venele sparte, atunci vor fi umbre ale unor prafuri transparente, înghețate și topite de vremea ce ne așteaptă pe amândoi pe drumuri tot mai negre și total diferite.
Aștept să văd ce ne reflectă vidul viitor pentru a-mi rezuma ideile într-un bine prostesc, sau să le abandonez într-o negură rece, lafel ca prezentul nedorit. Acum trăiesc o lume translucidă, dar tu -deși îmi ești cel mai mare calvar- pari unica posibilitate de a-mi lumina sau întuneca complet zilele de mâine.


V

Astăzi o să-mi aștept sentința de mâine. Am să veghez spre modul cum voi muri străpuns de săgeți albe și vorbe cenușii și mă voi consola că nu-s decât un sclav în nesfârșitul joc dumnezeiesc. Tu -speranța înșelătoare ce astăzi pândești alte umbre goale- mă vei cufunda în cele mai josnice cazane, cu un râs vulgar, înțeles numai de mine.
Dar n-am să plâng! ...și nici nu am să mor!... căci Sfântul îmi este prieten, iar râsetele tale vor fi atunci prea slabe pentru mine -zeul necunoscut.
Dar ai să te conformezi și o să aștepți și tu "Învierea morților și viața veacului ca va să fie" nu pentru a te căi, ci pentru a-mi putea tăvăli privirile prin cenușa trupului ce cânva mi-am trăit amarul, iar ochii tăi, cu aceeași privire ca și azi, vor cere răzbunare, uitând ce este mila, ce-nseamnă îndurare...
Atunci va apărea lupta dintre tine și Dumnezeu pentru sufletul meu prea posnaș; iar eu voi sta umil pe acele de foc încercând să-mi dau seama dacă nu cumva ești doar o închipuire sau chiar diavolul în persoana.


VI

Sfârșitul mi te-aduce inocentă și slabă, unde păreai mai frumoasă, mai plina de viață cu religia ta păgână; dar odată cu jocul ce mi l-ai oferit, ai luat chipul unui demon și graiul neînțeles și mi-ai pregătit coșciugul după care mult timp voi tânji.
Am vrut să-ngenunchez, să plâng, s-abandonez gândurile și viciile prin care ai ajuns zeița suferințelor mele în timpul luptei ce știam c-o voi pierde, dar nu în așa hal să nu mai știu de mine, așa bizar.
Aș vrea sa-ți stropesc chipul cu sânge, dar nu pot în timp ce tu-l bei și-l scuipi în cazanele iadului să fiarbă, să nu mai simtă durere sau să se facă lacrimă amară.
Trupul e mort -în sfârșit!- dar gândul mi-e departe. Lumina este doar un ideal imposibil iar durerea îmi va fi cel mai bun sfetnic. Sper că ești mândră -ca toate satanele- de fapta isprăvită ce va rămâne în istorie.
Te-am iubit și te urăsc!

octombrie-noiembrie 2003