…noi toți trăim, sau existăm, sau ființăm, sau ne suportăm, nu știu! e prea complicat, prea complex, prea alambicat, doamne ce-i cu mine!, trebuie s-o las așa cum vine, sau deja este acolo undeva în noi, deja nu mai suport, nu mă mai suport! Așa, oare, voi continua până la sfârșit? Trebuie, oare, să existe un sfârșit? Și de ce sfârșitul este întotdeauna fatidic, nu poate reprezenta și beatitudine? Sfârșitul este un lucru rău, carnal? Incetarea existenței este, oare, de nedorit? Problema nu este bine pusă, îi mai trebuie ceva, specificarea cărui fel de existență: materială, spirituală, banală, tridimensională...ală...ală...ală? și totuși, toți ne situăm, într-un fel sau altul, într-un centru al nostru, sau poate nu este al nostru cu adevărat, ci ne este dat cu împrumut si trebuie restituit la un moment dat. Dar ca să existe împrumutul, fară să vrem există cineva care l-a avut anterior și ni l-a dat nouă pentru că noi aveam nevoie de el. Cine e acela și de ce aveam nevoie de el? Sau poate că mă inșel, sau mă încurc în eresuri fără final, și doar ne-am născut, neinedit și cotidian, cu acel centru al lumii noastre locuibil. Și se mai spune că atunci când îți incepi viermuiala existenței ești pur și simplu tu cu tine însuți, dar nici pe tine nu te ai în totalitate, nu te simți. Ești oare conștient de starea amniotică în care îți hrănești celulele printr-un segment visceral, sau de faptul că ieși, la un moment dat, dintr-un cosmos și dai într-un haos și îți vine să țipi și să plângi și să zbieri că nu-ți place, iar ăia mari și răi, pe care nu-i cunoști, pe care n-ai vrea să-i știi, nu prea îi interesează de ceea ce vrei tu, ba chiar te și obligă să-ți placă, cică așa e bine și normal să fie? Dar ce, știu ei ce e bine pentru mine și ce nu doar pe baza faptului că lor le-a mers bine urmând calea pe care mă forțează pe mine să merg? Nu e ca în cazul primitivului în față cu civilizatul? Ah...ah..., cam așa e, nu? Și apoi, ca pe un obiect, te i-au și te infășoară, și tu nu știi că așa făceau cu morții acum mulți ani, unii, de le zicea egipteni, sau poate că știi, d-aia bocești și te înroșești, când tu doar vrei să fii liber și neîngrădit, ca într-o stare de natură primordială, ca în cosmosul central de unde ai ieșit în haosul ăsta belicos! Dar nu e după tine, flăcăneață! Nooo...! cică ești de-al lor acum, om îti zice, trebuie să te comporți asemenea multora ca tine, să faci ca ei, să vorbești ca ei, să gandești ca ei, că de nu, e de rău! Și tu, ce faci? acum nu poți să faci nimic pentru tine însuți, ești un convalescent dependent de ăia mari, care nu ți se mai par chiar așa de răi, pentru că incepi, puțin câte puțin, să te impaci cu ideea, sau ideile lor, nu-i mai vezi chiar așa de tirani, ci doar ca pe niște titani plictisiți și ticsiți cu fel de fel de atribuții și răspunderi, față de alții și față de ei inșiși, și chiar tu ești una din acele răspunderi. Tu, ghemotocul, nici nu-ți vine să crezi ce imprtant ești! Tu, care nu-i voiai! incepi să te umfli-n pene, sau în scutece, cică așa le zice ( phuh, și ce urât miroase!), devii un mare moftangiu, un răsfățat și jumătate, și culmea, nimeni nu se supără. Cică așa-i vârsta, au făcut ăi mari niște studii și au descoperit, ghici ce!, că așa trebuie să fie un copil mic și normal: mofturos, răutacios, egoist, rău și tiran. Bă, da ciudați mai sunt oamenii! Apoi, treptat, pas cu pas, explorând lumea prin propriile tale vânătăi, plăceri, căderi si ridicări, începi să crești, te simți ca un suveran absolut în palatul său așezat în centrul unui tărâm familial și, deodată, cutremur, zdruncinare, rupere de nori,trăsnete, fulgere, iarăși haos! Cei mari, sclavii tăi supuși, se răzvrătesc împotriva autorității tale supreme și încep să aibă tot felul de idei năstrușnice și ciudate, care nu-și găsesc rostul decât acela de a destabiliza starea de fapt impământenită. Cică ar trebui să cunosc alte ființe de seama mea, să mă împrietenesc cu acelea, și, mai presus de toate, să petrec ore bune din zi alături de ele! Eu, tocmai eu care nu am nevoie de nimeni, care îmi e bine fără toate acele tipuri necunoscute! Necunoscutul mă sperie, dacă nu voi reuși să-i subjug pe ceilalți, să-i mi-i supun ca pe cei mari, cum voi putea să mai trăiesc împărțind cu ei, eu, Unicul, să divizez cu ei, Multimea, centrul acesta al meu? E de neconceput! Și totuși, aversele timpului încep să perforeze umbrela existenței mele, udându-mă pâna la piele și, având temerea unei iminente pneumonii, îmi schimb hainele trăsăturilor mele cu altele mai asezonate timpului în care trăiesc de la o oră la alta, devenind parcă prea deveme mai înțelept, dar cu ce preț: cel al decentrării statusului meu inițial, aflându-mă iarăși, ca un conchistador, în căutarea unei Lumi Noi, a unei flori de lotus care să fie a mea și numai a mea. De atunci, tot așa pe drumuri, cărări întortocheate și necunoscute, un fel de căi ale Domnului biblic, poteci de pământ bătătorite sau virgine și gloduroase, cu mici denivelări sau netede ca-ntr-o palmă de curtezană venețiană, străjuite de-o parte și de alta cu lanuri de porumb sau pâlcuri de stuf și papură cu nod, șerpuite sau drepte ca și cum s-ar întrece cu câteva rivale paralele pe o coală de hârtie infinită, alergând spre un capăt invizibil și intruvabil deocamdată, având viziunea unui orizont colorat în nonculori de o irealitate materială și nenaturală. Un fel de cărări ale unui destin răsfrânt și supărat pe el însuși, care-și caută căpătâiul... Au!
Chipul său în fața oglinzii ovale plină de mici puncte negre ca niște cratere puțin adânci, de parcă ar fi fost împroșcată cu mici picături de acid vitriolant aruncate de la o distanță apropiată, căpătă inopinant o nuanță palidă si anemică. Avea oroare de sânge! De sângele altora și, mai ales, de sângele său, atât de cel care-i curgea prin vene și artere, cât și de acela exteriorizat, impurificat prin contactul cu aerul profan și poluat. Pe obrazul său drept se făcea vazută și simțită o mică linie orizontală roșiatică ieșită de sub tăișul nu chiar așa de ascuțit al briciului său uitat de lume și insalubru, obiect prieten ce-l ajuta pe Ando în fiecare dimineață să-și descarce cugetul preaplin de idei care nu-i dădeau pace, ele fiind singurele elemente care înca îl mai sâcâiau, îi împovărau existența sa banală și pacifică, oamenii fiind dispăruți de mult. Simțea că ziua aceasta va fi una specială, specifică în comparație cu celelalte trecute pe nesimțite, pentru că ea a început altfel. Este prima dată în 11 ani când, în fața oglinzii ovale, deasupra chiuvetei albastre, cu barba albă de săpun și briciul ținut la nivelul feței cu degetele mâinii drepte, în afară de cel mic pe care-l ținea în sus, spunea el că e un gest demn de un aristrocat, se gândi pentru o clipă, atât cât îi trebui lamei neascultătoare să-i muște obrazul, la vechea problemă a centrului binecuvântat și etern. De ce tocmai acum? Nu știa și, poate că nici nu voia să afle cu tot dinadinsul, ci îi plăcea, lui,căruia totul îi era de o indiferență aproape de perfecțiune, ca lucrurile să-și urmeze cursul lor normal, orice ar fi însemnat aceasta. Nu era tipul de persoană care să creadă în puterea omului (ha!ha!ha! nu-mi vine să cred că poți alătura două concepte atât de antagonice: putere și om) de a-și schimba cursul destinului, ce se comportă ca un torent fluvial care nu suportă stavila materială în calea galopului său umed. Trăieste clipa! îi era deviza, sau dacă nu poți, las-o pe ea să te trăiască!, cred că e mai just așa. Nesiguranța momentului viitor nu-i stătea în caracter să și-o conștientiezeze, introspecție psihologică n-a făcut niciodată, nu-i plăcea să se gândească la propria persoană, cu atât mai puțin la ceilalți, oameni la care a renunțat de mult, poate prea devreme, dar n-avea rost să se gândească la așa ceva. Poate era o fire prea negativă sau iubea prea mult oamenii și, ca să-i protejeze, apere într-un fel, i-a uitat și a făcut orice ca să fie uitat de ei. Nu avea trebuință de siguranță pentru că știa că aceasta nu există, existența este o continuă și zănatică zonă de conflicte între diferite entități dornice să trăiască și să se afirme cu ceva, bun sau rău, pozitiv sau negativ, acceptabil sau reprobabil. Există o sete aprigă și sufocantă pentru „A FII”. Ando nu voia să fie, el dorea să Nu Fie ca toți ceilalți, acesta era păcatul său, cutezanța sa de muritor pasiv și indolent, ținta spre care își întindea arcul său nervos completat de o săgeată cu vârf bont, zadarnică plăcere ce i-a fost interzisă din ziua nașterii pâna în clipa când un firicel subțire și roșiatic i se prelingea într-o linie verticală de-a lungul obrazului drept, împărțindu-l în două suprafețe cvasiegale, ca o graniță sacralizantă între doua ființări antitetice.
Reveria se termină într-o usturime suportabilă atunci când apa dură și nesimțitoare luă contact cu acea zonă benignă, iar firicelul diafan dispăru lăsând locul unei suprafețe netede și proaspăt rase. Pentru Ando totul avea o semnificație, până și loțiunea ce îi plonjă pe obraji, readucându-l pe om în realitatea propriu-zisă. Cu toate acestea, se simțea altă persoană și nu știa de ce tocmai acum și tocmai el. I se pregătea oare ceva? Sau acel ceva era deja pregătit și doar acum se isca, acum era momentul anume, cel fatidic. Plecă din fața oglinzii ovale, pozitionă briciul prieten cu mâner de santal, cel mai ușor material lemnos, în lăcașul său simbolic din fața oglinzii cu pistrui negri, și se îndreptă cu pași de om care are tot timpul din lume la dispoziție, spre o masuță de abanos veritabil de formă romboidală, acompaniata de scaune cu trei picioare în fiecare colț al acesteia. Masa era asezată în centrul camerei sale ce era scăldată la acea oră, 10 si 33 de minute, în lumina unui soare în drept primăvăratic, care se răsfrângea violent prin fereastra căt un perete asupra murilor zugrăviți într-un albastru lapislazulian. Trupul său uscățiv se aseză cu candoare și grijă paternă pe scaunul din dreptul ferestrei, astfel încât ochii săi castanii să aibă tot timpul în irisul lor imaginea bibliotecii cu tomuri ale căror cotoare aveau însemnele unor litere de fildeș, din care câteva se șterseseră de mâinile prin care trecuseră în decursul secolelor în care încă se mai citea. Pe masa aceea oarecum ciudată, gravată de linii drepte și frânte, care se intersectau formând figuri inedite, de tipul unor arabescuri pline de simboluri mistice și misterioase, având încrestate diverse incantații, formule magice, ieșind în evidență expresia ciudată: abreg ed habra, scrisă de trei ori îngroșat și de patru ori cu litere mari și orientate oblic, se aflau, neținând cont de niciun fel de ordine, sau aflate sub o sistematizare ce nu ține de registrul unei ființe normale, un maldăr de foi volante pe care era desenată una și aceeași figură, dar în culori și poziții diferite. Arăta sub forma unor mici sfere de dimensiunea monezilor medii. Erau în număr de cinci și erau prinse, la rândul lor, într-un cerc, desemnând, parcă, o ciclicitate absolută și inviolabilă, o sferă perfectă, cel puțin așa se dorea, având în vedere că erau doar schițe. În fiecare cerc, mai puțin ultimul, al cincilea, era scris câte un cuvânt, de fapt erau doar două cuvinte care se repetau cu alternanță între ele, cum am mai spus, ultimul cerc neavând nimic scris în interiorul său, ca un fruct fără sămânță, fără miez.


Cele două cuvinte erau Centru și Haos. Oare de ce acestea și nu altele? Ando nu a scris nimic despre semnificația acestora și nici nu a zis nimănui, doar, cine știe, poate mesei sale, poate cărților cu acele coperți groase și frumos ordonate, ca într-un muzeu bibliofil.
De data aceasta, Ando se aseză la masa din abanos, liniștit ca un sfânt aflat de la începuturi în grațiile divinității protectoare, surprinzându-se înfasurat într-un halat alb de in, încins cu un cordon maroniu plin cu noduri simple și duble, care îl incomodau ca o veche penitență. Apucă în mâna stângă un creion de culoare neagră cu o mină sintetică verde și stătu un moment pe gânduri, de parcă ar fi încercat să explice și să sintetizeze într-o singură formulă atotcuprinzătoare întreaga evoluție și importanță a gândirii omenești, de la cele mai înaintate idei pâna în prezentul ultracomplicat, dar atât de artificial. Începu să schițeze elementele aceleiasi figuri, dar cu ce perfecțiune! Ca și cum însăși natura îsi spunea cuvântul, îsi punea amprenta sa perfectă asupra bucății de hârtie ce suporta cu stoicism presiunea clipei la care se făcea supusă. Mâna avea propria sa viață, îi mergea de la sine, ca și cum se manifesta asemenea unei entități superioare ce vine în ajutorul unuia care s-a dedat unei acțiuni ce este peste puterile sale de creație. În mod natural, sferele căpătau concretețe, liniile de legatură se trasau după un calapod, o matriță stabilită de însuși Creator, iar cuvintele misterioase, magice, incantatoare se scriau de la sine. Omul nu mai avea controlul asupra creației, intrase într-o stare de transă mistică, șamanică, forțe superioare erau acum stăpânele actului uman! Ajunge la al cincilea cerc, când...!
Ca prin vis, auzi câteva bătăi infime și aproape insesizabile la ușa camerei sale. Își dădu seama că leșinase pentru nu știu cât timp, o oră, două, nouă, o zi, o săptămână, ceasul se oprise în dreptul orei 12 și 52 de minute. Nu știa precis ce se întâmplase. Presupunea că ar fi adormit, dar când?, nu putea spune. Ridicându-și capul de pe foaia de hârtie galbenă, palidă, ca de ceară, vazu pe suprafața acesteaia desenul simplu, dar perfect, al figurii pe care de âtata vreme încerca să o deseneze, numai că acum era brăzdată de o fâșie roșie asemănătoare cu o substanță solidificată, imprimată pe desen începând de la primul cerc și continuând până la și dincolo de a patra sferă. Uitându-se în oglinda prinsă de perete, vazu pe partea feței cu care a stat sau a picat leșinând pe hârtie o linie difuză de culoare roșie pornindu-i din urechea stângă și pierzându-se sub bărbie. Se pare că tensiunea clipei sau a unui Ceva mai presus de puterile sale umane i-a cauzat anumite dereglări în interiorul căpșorului său pleșuv, cauză ce a determinat acea stare de extaz și letargie prelungită. Dar totuși, asta l-a și trezit, s-au auzit bătăi in ușă sau în pereți! Trupul său începea încet-încet să-l asculte, iar el îl ruga sfios al ajuta să se deplaseze până la ușă. O deschise, mai degrabă trase pur și simplu de ea pentru că era mereu deschisă, iar în dreptul pragului, pe dușumea, văzu, cu ochii mijiți în bezna culoarului, un plic de culoare albă care parcă îl suplica să-l ridice și să-i acorde atenție, ca un destinatar conștiincios și curios și respectuos.
Ando, în toată existența sa plicticoasă și sordidă n-a primit o scrisoare, o telegramă, o vedere, o ceva de la cineva. N-a fost pus, din câte îsi aduce el aminte, în situația unui destinatar. Iată că acum, în această zi ciudată pentru el, tremura ca un copil ce se afla în fața unui lucru pe care nu l-a mai vazut niciodată, cu care nu s-a mai întâlnit până în acel moment, și care știa că îi este adresat lui, cu care poate face orice îsi dorește. Cine și de ce să-i trimită lui o scrisoare? Lui, eremitul,, claustratul, trogloditul care s-a retras din fața lumii și a oamenilor, într-o cameră de la etajul 17 al unui imobil aflat în mijlocul unui oraș supraaglomerat. Pe el necunoscutul îl sperie, dar a început să-l și intrige într-o așa măsură încât, fără să țină cont de pactul pe care l-a făcut cu singuratatea, fără să-i pese că prin acea bucată de hârtie i-a contact cu un alt om, cu cineva ca el, de care Ando a tot încercat să fugă, să se ascundă în cele mai tainice unghere ale fiintei sale. Poate că acel lucru pe care îl ține acum în mână este un mijloc intermediar de ai provoca suferință, provenit de la o persoană malefică și demonică. Dar nu mai contează, sau contează prea puțin, pentru că există în mijlocul ființei sale o pulsiune ce îi subjugă orice fel de rezistență psihică și temere ce s-ar putea isca la gândul apariție unui obiect ce are legatură cu lumea externă. Curiozitatea animalică dominî prevederea sufletului.
Scrisoarea, plicul era întors pe ambele părți cu repeziciunea unui montaigne-russe dezlănțuit și, din câte știa el, trebuia să fie scris numele expeditorului și cel al destinatarului. Cel al destinatarului era prezent, era la locul lui pe o față a plicului, dar numele expeditorului ori fusese scris dar dispăruse într-un mod misterios, ori intenția a fost de a nu-l trece. Cineva nu voia să fie descoperit sau această scrisoare s-a expediat pe sine insăsi fară ca cineva anume să fi făcut-o. Poate scrisoarea de față este mama epistolelor de orice tip care s-a plictisit să tot dețină acest rol maternal și s-a gândit să iasă și ea în lume, să vadă unde și cum evoluează fiicele sale. Lăsând joaca pentru mai târziu, fapt ciudat și interesant, sub numele destinatarului, sub Ando cel de pe plic, se afla ca un moto, ca un laitmotiv, expresia sau tema scrisorii sau hartiei din plic: „Invitație la o înmormântare”. Habar n-avea că atunci când cineva decedează se poate înștiința lumea și chiar invita la îngroparea respectivului sau respectivei, parcă și citea: „ Având în vedere lunga și agonizanta boală ce puse stăpânire pe dragul/ draga nostru/noastră prieten/prietena, vă aducem la cunoștință cu regret teribila și dezgustătoarea sa moarte. Vă invităm cu respect a vă prezenta condoleanțele familiei decedatului/decedatei, de a participa la slujba religioasă și la îngropare, ba chiar și la pomana de după, în ziua cutare, începând de la ora cutare. Vă mulțumim și așteptăm confirmarea prezenței dumneavoastră cât mai degrabă ca să nu facem comanda aiurea la restaurantul inchiriat de pomanagii. Dumnezeu să-l/s-o odihnească în pace!”
Pentru prima oară în 11 ani, în acea zi specială, inițiată atât de anormal, începea să-si pună anumite probleme pe care voia să le rezolve singur, pentru că erau ale lui. Creierașul său începea să se pună în mișcare, se produceau anumite reacții de ordin biologic și psihic, glandele secretau substanțe care armonizau procesul gândirii, creierul odihnit, lent și leguminos începea să capete consistență dinamică și solidă, nu mai este o masă amorfă și difuză aflată într-o cavitate care nu-și avea rostul astfel, decât acela al unui creuzet plin pe jumatate cu o substanță veche și inutilă. Ando începea să traiască, viața își făcea simțită pulsiunea în entitatea aceea molcomă și bleagă. Se simțea iarăși om, iar el nu voia asta, dar se pare că nu era dupa el, era prea mic sau prea laș ca să fie contra acestei evoluții. Cine iar fi putut trimite lui o invitație de acest gen, după atâția ani de singurătate în care nimeni nu i s-a adresat vreodată, în care nu a luat contact cu vreo persoană, prieteni n-a avut niciodată, cel puțin din punctul său de vedere, nu mai știe nimic de rudele sale cu care n-a fost niciodată în relații foarte bune. Habar n-avea de unde poate veni invitația! Atunci îi trecu prin minte și faptul că s-ar fi putut ca adresa să fie gresită si să existe și un alt Ando în acest mare și supraaglomerat oraș. Este foarte posibil, chiar așa s-a și întâmplat! Și, potrivit unui principiu ce solicită din partea oricui o respectare a confidențialității corespondenței de orice fel, Ando nu deschise plicul ci se așeză în fața oglinzii de formă ovală, astfel încat partea de la buric în sus să se reflecteze în suprafața acesteia, iar plicul îl pozitionă între el și oglindă, rezemat de aceasta, cu partea pe care trebuia scris expeditorul către el. Încerca în acest mod să facă un oarecare corp comun cu materia plicului supus atenției, voia să-l asculte, să empatizeze cu acesta prin prisma faptului că la origine apartinem aceleiași tiparnițe materiale. Voia să existe o simbioză și, implicit, comunicare între atomi, poate în acest mod superior de tranfer al unor mesaje, putea el afla textul scrisorii fără a desface plicul bine sigilat.
Se lăsă în voia fluxurilor energetice care, credea el în agonia în care se afla, proveneau de la scrisoare, se răsfrângeau în suprafața reflexivă a oglinzii ovale și se întorceau asupra ființei sale dotate cu un tip de magnet special, un bun conductor al energiilor eliberate de atomi. Se văzu într-o grădină, livadă de portocali, bosquito, vorbind o limbă pe care ar fi vrut s-o învete mai demult. O livadă de portocali inalți, cu o scoarță tare, având fiecare un coronament stufos și puternic verde, dar lipsea ceva: fructele, portocalele. Pe jos, un covor de iarbă moale și parfumată, cu toate că nu existau flori, ca și cum ai preuspune că portocalele și-au desprins coaja și au lăsat-o să cadă printre firele înalte de iarbă, parfumând-o. Firicelele începeau să-l gâdile în tălpi pe micul băiat desculț ce se plimba pe cărările întortocheate ale gradinii mânâ-n mânâ cu o fată puțin mai înaltă decât el, cu părul oranj ca o portocală coaptă în soarele amiezii de vară, cu ochi verzi smaraldini, însă încălțată cu sandale ce spuneai că sunt încălțările zeițelor grecești, acele crepide inventate de Hermes, ce aveau un șiret care înconjura gamba până la genunchi. I se pareă că sunt fericiți împreună în acel loc înmiresmat, departe de orice agitație, și mai îmbujorați erau când se odihneau unul în brațele celuilalt la umbra celui mai bătrân portocal din acea gradină străină profanilor. Se delectau așa, unul cu celălalt, ore bune din zi, cateodată și din noapte, când ziua nu se puteau sătura unul de altul, și deabia așteptau înflorirea portocalilor. Timpul trecea repede, dar pentru ei nu importa pentru că erau tot mai atenți unul cu celălalt, o atenție activă ce face abstracție de toate lucrurile și obiectele ce se află în jur, rămânând în centrul conștiinței active numai obiectul spre care este orientată atenția. Erau maniaci unul pentru celălalt, nu se puteau despărți nici pentru câteva clipe atunci când le permitea contextul social să fe împreună, se credeau îndreptățiți unul altuia, nu se putea altfel o existență umană pentru anii lor. Au trecut prin toate felurile de iubire: de îndrăgostire cruntă, de manie, de pasiune animalică, trupească, de patimă, dragoste platonică, iubire maternă și paternă, iubire propriu-zisă. Între ei exista o uniune sfântă, credeau cu tăria uneia din a șaptea minuni a lumii că ursitoarele venite la nașterea lor le-au pecetluit o soartă în ale cărei valuri să se arunce împreună, neținând cont de urmări. Iar ei tocmai asta făceau. Nu-și lăsau soarta, destinul să trăiască pentru ei, ci ei îl călăreau așa cum credeau de cuviință, după mintea sau sufletul lor de îndrăgostiți. Toată lumea îi avea în minte atunci când se vorbea de eros și iubire, dar pe ei nu-i interesa asta, ci lui continua să-i „placă” de ea și ei continua să-i „placă” de el. Nu dădeau doi bani pe ceilalți. Ei erau Unicul și ceilalți erau Mulțimea, bârfitoare și clevetitoare, și asta i-a costat. Într-o lume în care ura, disprețul, intriga și minciuna sunt valori fundamentale, litere de lege, un sentiment ca iubirea pură face notă discordantă și astfel este ostracizat, etichetat ca negativ sau straniu, stigmatizat chiar. Iubirea pământeană, luată în acest sens, nu putea dura la nesfârsit, iar o continuare a ei în lumea spirituală ar fi fost idaelul oricărui amor dus pâna la plenitudine, trecut de toate piedicile, ștachetele înalțate pe cele mai materiale și lumești culmi. Destabilizând barierele cenușii ale ignoranței umane, dezvelind piscuri de sub ceața, pâcla neguroasă a cărnii, flacăra misterioasă a iubirii celor doi se dovedi o făclie nestinsă, arborând ca un stindard al înțelepciunii pe cele mai întunecate talazuri ale providenței potrivnice.
Această deificare a iubirii, apoteoza sfântă a spiritului lor unit, sferic, îi dădea aripi puternice, dar sensibile, lui Ando, iar gandul că acea dragoste ar fi putut fi aievea, chiar dacă s-a întamplat într-o altă existență sau într-o lume paralelă cu cea în care el se afla, o lume infinit mai pe masura dorintelor sale, îl umplea de speranță, de dorința puternică și înfometată pentru viață. Îi reveni iar dorința imperioasă de a-și căuta Centrul, stabilitatea, echilibrul, sfera cosmică și hrănitoare a ființei sale Unice în diversitatea aceasta dizgrațioasă.
În acel moment al dorinței, deschise ochii și se văzu pe sine în oglindă, iar în spatele său stătea în picoare cu o mână rezemată de umărul său drept, iubita sa din vis, care, cu vorbe dulci și suave: „ Dacă vrei să fim impreună, dacă vrei calm și fericire, caută în plic, caută în plic...”. Iubita ramase ca un ecou în spatele său, iar el dispăru cu totul, se volatiliză în speranța aflării răspunsului la cautarea acerbă ce-i orientase existența. Se prăvăli asupra plicului ca o tempestă asupra copacilor singulari ai unei alei ce străjuie lacul învolburat, scoase foița de hârtie și citi rândurile scrise cu litere mici, aproape ilizibile ce-i spuneau că mortul este chiar el!... O eternă si beatudinală pace se așternu asupra ființei sale răstignite pe crucea calvarului său impersonal, căpătase răspunsul existențial pe care-l căutase zadarnic în toată evoluția sa lumească; știa acum care este cuvântul ce trebuia pus în cea de-a cincea sferă a figurii sale fantastice, dar în același timp atât de reală, prea reală. Cu o ultimă sforțare de o supraomenească serenitate, mâna sa stângă de-abia atingând briciul, acum sclipitor și prieten, cu mâner de santal, se umplu de un sânge ireal de roșu, înmiresmat de coji de portocale, iar mâna dreaptă schiță un ultim cuvânt: Centru.