agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1878 .



Macii rosii ai sperantei
proză [ ]
Provizoriu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [giove ]

2007-02-17  |     | 






Macii roșii ai speranței.

- Capitolul I -



Când am deschis ochii, lumina zilei și albul obiectelor dimprejur, mi-au lovit în mod brutal retina, obligându-mă să-i închid aproape instantaneu.
" Oare ce se întâmplă cu mine?..." "Unde mă aflu?..."
Erau două întrebări, care se detașau pregnant, din vălmășagul care-mi invada neiertător creierul.
" Eram treaz, sau visam? "
Acest dubiu putea fi înlăturat doar într-un singur mod, deschizând din nou ochii, însă ezitam dacă să o fac sau nu și asta din cauza durerii sfredelitoare, pe care o simțem sub pleoape. Până la urmă, dorința unei confirmări s-a dovedit mai puternică decât instinctul protectiv dictat de durere, astfel că, încet, cu precauția pe care o manifestă un artificier într-o operațiune de dezamorsare a unei încărcături explozive, am deschis din nou ochii, clipind din pleoape, ca într-o zbatere de aripi.
Când în fine am putut să fixez cu claritate decorul împrejmuitor, acesta mi s-a prezentat sub aceeași formă deja cunoscută. Am conștientizat că mă aflam așezat într-o poziție orizontală, pentru că primul lucru pe care l-am identificat, a fost lustra cu palete de ventilator; atârnată în mijlocul dreptunghiului alb, care-mi limita vederea. Am înclinat puțin capul către stânga, cuprinzând treptat și restul decorului care mi se oferea în acea direcție; astfel, am putut să văd un suport metalic, pe care era fixată o pungă de plastic. Dinspre aceasta, pornea un tub subțire, prin care se strecura un lichid transparent; iar tubul imi fusese fixat cu o bandă de leucoplast, pe antebrațul mâinii stângi. Dintr-o precauție lesne de înțeles în asemenea cazuri, ambele mâini imi fuseseră imobilizate cu ajutorul unor curele ajustabile.
Iată misterul dezlegat. Mă aflam cu siguranță culcat pe un pat de spital. "Dar, oare cum am ajuns aici?"- a țâșnit cu impetuozitate o nouă întrebare. Aflat încâ sub influența șocului unei asemenea revelații, ochii, care între timp se familiarizaseră într-o oarecare măsură cu lumina ce scălda acel interior, au cuprins treptat și restul acelui decor insolit, în măsura în care-mi permitea limitarea forțată a unghiului de observație. În partea dreaptă, am sesizat prezența unei mașinării sub forma unui cilindru de sticlă, în interiorul căruia, urmând o mișcare verticală depresiv-compresivă, se afla un dispozitiv asemănător unui burduf de acordeon. Abia atunci am descoperit, că pe gură și nas aveam fixată o mască, care-mi asigura necesarul de oxigen pentru respirație. Acest ultim amănunt, ca de altfel și firele terminate cu electrozi, atașați în diverse părți ale corpului, care se pierdeau undeva în partea din spate a patului, m-au condus către o ultimă, neliniștitoare concluzie. Mă aflam așadar, într-un salon de terapie intensivă.
Toate aceste constatări succesive, au avut avut drept rezultat o și mai mare concentrare, ca și o focalizare mai acută a gândului care-mi sfredelea creierul de câteva minute bune; impunându-și prioritatea asupra caruselului, care se învârtea într-o mișcare turbionară în bietul meu creier, inapt încă de o reacție menită să conducă la o anumită organizare logică, a acelei înspăimântătoare harababuri. Uneori, mai târziu, reamintindu-mi acele momente, mă miram că totuși nu am rămas cu oarecari sechele de ordin psihic, în urma acelei situații, în care cred că până și circuitele celui mai performant computer ar fi avut de suferit sub impactul unei asemenea avalanșe.
"Dumnezeule! Cum am ajuns aici?!"
Oricât de mult mă forțam să găsesc răspuns la această întrebare, nu reușeam să individualizez din tot acel talmeș-balmeș, firul conducător care să mă apropie de rezoluția dilemei. Aceasta imi potența într-o progresie geometrică angoașa, pe care o simțim de altfel cu toții, atunci când nu găsim răspunsuri la întrebări esențial-existențiale. Mă zbăteam în plasa invizibilă a acestei stări de neputință, asemeni acelor fluturi de noapte, care atrași de lumina unei lămpi, sfârșesc în mod tragic, carbonizați de flacără, în ciuda efortului pe care-l fac pentru a ieși din capcana acelui implacabil crematoriu. Îmi simțeam inima bătând în piept într-un ritm din ce în ce mai accelerat; iar cantitatea de aer pe care o inspiram, mi s-a părut dintr-o dată insuficientă. Dacă mâinile mi-ar fi fost libere, cu siguranță aș fi dat curs acelui impuls care-mi indica să-mi scot masca de oxigen; numai că din păcate- sau mai bine zis, din fericire,- acest lucru nu-l puteam face în condițiile în care mă aflam redus în acele momente.
Auzeam piuitul făcut de aparatura din spatele patului și deslușeam în acea modificare de frecvență, un semnal de alarmă codificat. Instinctul de conservare, cu care a înzestrat natura până și pe cele mai neânsemnate viețuitoare, a prevalat totuși asupra tuturor celorlalte funcții viciate și astfel am reușit să mă autoliniștesc.
Simțeam cum treptat, corpul, care-mi devenise aproape rigid sub influența acelui tăvălug inconștient, ce mă purtase până aproape de pragul colapsului; începea să se destindă. Mi-am impus să mă gândesc doar la prezent și să amân pentru momente mai prielnice, tentativa de a-mi reactualiza trecutul.
Din spatele perdelei de pânză care-mi înconjura patul, am auzit gemete, acompaniate uneori de o borboroseală imposibil de înțeles. Am distins la un moment dat, o chemare care părea să provină deja din lumea celor duși.
_ Mor oameni buni! Să mă ajute cineva!
Acest apel disperat m-a ajutat practic să-mi revin total; dacă o asemenea exprimare poate fi luată în considerație, dată fiind situația în care mă aflam. Gândul că doar la doi-trei pași de mine, cineva se confrunta cu o durere sfâșietoare, insuportabilă, în măsură să-i smulgă acele gemete și apelul disperat; mi-a întărit convingerea, că în comparație cu alții, zeița Fortuna a fost mai îngăduitoare în ceea ce mă privea.
În liniștea relativă a acelei încăperi am putut distinge puțin mai târziu, zgomotul unor pași care devenea din ce în ce mai distinct; semn că se apropia cineva. Am auzit zornăitul inconfundabil al unor inele metalice alunecând pe tija folosită drept suport; după care, am ascultat următorul dialog.
_ Bună ziua domnul David! Cum vă mai simțiți astăzi?
_ Rău, teribil de rău domnișoară Teodora- răspunse acel nevăzut domn David, cu glas stins, aproape în șoaptă. Pieptul îmi arde ca și când aș avea deasupra un coș cu jeratic- adăugă după o scurtă pauză.
_ Lăsa-ți că o să vă treacă, îl încurajă ea, pe un ton menit, să toarne balsam pe rana acelui nefericit.
_ Cu tensiunea văd că stăm destul de bine; iar temperatura a mai scăzut puțin față de cea înregistrată anterior. În câteva zile o să vă puteți întoarce acasă între cei dragi.
_ După felul în care mă simt acum, aș zice că am mai multe șanse să ajung la cimitir, decât acasă.
_ Nu vorbiți prostii! Sunt sigură, că încă nu ați ajuns în situația de a încheia conturile cu viața. Acum vă rog să nu mișcați, ca să vă fac un calmant, care o să vă atenueze durerea și poate o să vă ajute, chiar să și dormiți puțin.
Se așternu un moment de liniște, timp în care de dincolo răzbătea doar fâșâitul pilei pe gâtul unei fiole, urmat de pocnetul sec, și de bătăile pe care le făcea pe locul unde urma să facă înțepătura.
_ Gata! anunță ea. V-a durut?!
_ Nu, nici pomeneală! Mulțumesc domnișoară! Sunteți un înger de bunătate. Cerul să vă răsplătească pentru tot binele pe care mi-l faceți!
_ Oh, mă copleșiți domnule David. Eu nu-mi fac decât datoria pe care o am față de orice pacient.
_ Dacă și-ar face-o și alții la fel, ce bine ar fi!
_ Oricum, eu cred că mai sunt destui care gândesc și acționează la fel ca mine.
_ Vor fi, însă eu din păcate, nu i-am prea văzut.
La această replică femeia nu se mai osteni să găsească un contra argument si se mulțumi doar să adauge:
_ Am să trec mai târziu, cam pe la 2, ca să vă duc la Radiologie, unde văd că aveți programat un RBW.
_ Vă mulțumesc încă o dată, domnișoară.
Se auzi din nou zgomotul inelelor care susțineau perdelele dimprejurul paturilor. Profitând de prezența acelui "înger" prin preajmă, n-am ezitat să-l chem, tocmai din dorința de a dezlega această chinuitoare șaradă, căreia de unul singur, nu prea vedeam cum i-aș fi putut da de capăt.
_ Vreți să veniți puțin și la mine! am chemat pe un ton precipitat, de parcă mi-ar fi fost teamă că apelul meu nu va fi recepționat la timp.
Perdeaua de la picioarele patului se dădu la o parte și prin spațiul îngust delimitat de aceasta își făcu apariția "îngerul" În general, portretele de pe icoane îi reprezintă ca pe niște copilandrii bucălați, cu aripioare albe și zulufi aurii; numai că în mod contrastant, acesta care se prezentase în fața mea, avea niște bucle negre, care-i cădeau în valuri largi ceva mai jos de nivelul umerilor; iar din cauza pieptănăturii, cu greu i se puteau distinge trăsăturile feței.
Aveam o stare, pe care analizând-o mai târziu, am catalogat-o drept una involuntar-ambiguă. Mi se părea că abia mă născusem - nefiind prea departe de adevăr cu această presupunere- și că vedeam pentru prima oară în fața mea o ființă umană. S-a oprit lângă suportul metalic din stânga și după o scurtă privire îndreptată către punga cu lichid transparent, ajustă clema metalică, ce servea drept dozator al debitului, accelerând astfel frecvența picăturilor.
Satisfăcută de rezultat își îndreptă apoi privirea către mine și abia atunci am putut să-i văd culoarea ochilor. Erau negri. Niște ochi, ca oricare alții; nimic spectaculos.
Faptul care m-a intrigat însă cel mai mult a fost fără nici o îndoială, expresia lor. Acei ochi vorbeau. Puteai desluși în ei, mai multe decât ar fi putut să o facă cuvintele.
Am gândit pe moment: "Femeia asta n-ar putea să mintă, căci adevărul i s-ar citi lesne în priviri."
Trăsăturile feței,- fără să aibă pretenția că l-ar fi putut inspira pe Rafael;- păstrau în ansamblul lor o armonie de o factură particulară, care avea darul să-i confere o unicitate pe care cu greu ai fi putut să o clasifici. Nasul fin și buzele cărnoase,care puneau o pecete de senzualitate remarcabila pe chipul femeii, completau în cel mai fericit mod portretul acesteia. Evident, că toată trecerea în revistă mi-a luat mult mai puțin timp decât cel necesar descrierii; însă acesta este din păcate dezavantajul cuvintelor.
_ Bine ați revenit pe Pământ, domnule Enciu! mi s-a adresat, zâmbindu-mi. Avea o voce puțin voalată, însă tonul cu care rosti aceste prime cuvinte ar fi putut îndulci cu siguranță o duzină de căni cu ceai.
_ Pe Pământ?!...mi-a scăpat, fără să înțeleg efectiv, la ce fel de revenire se referea, ca și când mi-ar fi vorbit într-o limbă străină, necunoscută.
_ Cine știe prin ce galaxii ați hoinărit în tot acest timp? Când v-au adus acum vreo lună și ceva în urmă, nimeni nu vă acorda șanse de viață. Noroc cu doctorul Pavel, care a sfidat imposibilul și nu în ultimul rând, de constituția fizică robustă cu care v-a inzestrat natura, căci aceasta v-a permis să treceți acolo unde un altul s-ar fi oprit cu siguranță.
Neânțelegând prea multe din cele spuse, m-am mulțumit să-mi exprim în cuvinte, singura idee care-mi revenea în minte cu o frecvență năucitoare în acele prime momente de contact cu viața și realitatea.
_ Cum am ajuns aici?
_ Ca urmare a unui accident rutier, după cum este precizat în foaia dumneavoastră de internare.
_ Deci numele meu este Enciu, am rostit, realizând imediat că această constatare nu prea avea legătură cu ceea ce se discuta în acel moment, însă oricui aflat într-o situație similară i se putea întâmpla să dovedească o anumită lipsă de coerență.
_ Da! Virgil Enciu- 44 de ani, domiciliat în T.strada Gh. Doja, numărul 7.
_ În tot acest timp de când sunt aici, m-a...m-a căutat cineva? am întrebat pe un ton nesigur. Cum să vă spun ca să mă înțelege-ți mai bine?...Creierul meu refuză să-mi ofere chiar și cel mai neânsemnat detaliu, referitor la viața...de dinaintea accidentului. Cred că asta se numește amnezie.
_ Din nefericire se mai întâmplă și așa ceva. Urmările unui traumatism sunt total imprevizibile. Dar să vă răspund la întrbarea pe care mi-ați pus-o mai devreme, continuă ea. Da, în primele zile venea să vă caute o femeie însoțită de doi copii. Era probabil soția.
_ În concluzie, sunt căsătorit și am doi copii...
Această constatare mi-a indus un apăsător sentiment de tristețe. Mi-ar fi plăcut ca în momentul trezirii să-i fi găsit alături de mine. "Ce idee stupidă!",mi-am replicat în gând. Soția mea trebuie să aibă un serviciu, de unde nu poate să lipsească, doar așa ca s-o facă pe infirmiera la căpătâiul meu."
_ Spunea-ți că în primele zile au venit să mă vadă? am întrebat din nou, intrigat de acest amănunt. Asta înseamnă că de o anumită perioadă n-au mai trecut pe aici.
_ N-aș putea, să vă spun precis. Cert este că în zilele în care am fost eu de servici, n-am întâlnit pe nimeni care să vă caute.
Văzându-mi expresia de dezamăgire, care probabil mi se putea citi pe față, adăugă consolator.
_ Ce-i drept, eu în ultimul timp am făcut mai mult ture de noapte și de regulă atunci nu sunt admise vizite...decât în cazuri speciale- preciză ea- și apoi trebie să luăm în calcul și faptul că până acum câteva minute ați fost în stare de comă, din care nimeni nu putea să știe cu precizie când și chiar mai mult, daca o să vă reveniți. În tot cazul, trebuie să mulțumiți Celui de Sus, și să vă considerați ca să zic așa, asemenea biblicului Lazăr.
_ Cine era acel, Lazăr, de care ați pomenit?...Prostii! Ce importanță are, cine era, sau nu era?...Vă rog să mă scuzați! A fost doar o întrebare stupidă, la fel cum mă simt eu însu-mi în aceste momente.
_ Nu contează, mă liniști ea. Lazăr de care vorbeam, era un tip care la fel ca și dumneavoastră, a fost trezit din moarte. Acum o să trebuiască să plec, să-l anunț pe medicul de gardă. Cred că o să vrea să vă vadă. La revedere domnule Enciu.
Se întoarse și trăgând perdeaua, dispăru în spatele acesteia, marcându-și prezența nevăzută doar prin zgomotul pașilor care se îndepărtau.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!