Pe drept cuvînt, cine-ar putea crede că o măsuță banală ar fi ființă?
Nici cei mai naivi filozofi moderni n-ar avea curajul să insinueze că un obiect, oricît ar fi de sascru ar avea spirit...Și totuși, așa cum există „cinema iubit”, „UNATC iubit” ar putea exista și o ușoară formă de expresie artistică, alegorică, ce-ar idealiza măsuța, punînd-o pe o scenă sau într-un cadru de film ca pe un obiect sacru care simte ceva.
Deși nu era filozof și-i ura pe filozofi din suflet, declarînd chiar presei libere că filozofii sînt o șleahtă de dezaxați mintali care nu înțeleg de ce s-au născut, doar ca să taie frunză la cîini degeaba și să calce-n gropi, umblînd ziua în amiaza mare cu lanterna în mînă în căutarea luminii ca sărmanul Diogene, Sindbad Kürbiskern filozofa inconștient de situație pe tema măsuței și a rolului ei important în viața artistică.
Poetretul măsuței în partea a doua a descrierii narative a personajului Sindbad dă culoare personalității complicate a acestuia, deviind de la verde deschis la vernil și de la violet la roșu. Asociația abstractă de verde combinat cu roșu abstractizează dragostea de viață, de pahar, de flori unice îmbrăcate-n verde crud, dar și de jocurile de societate fără de care nu se putea lipsi. Verdele era culoarea valetului de tobă, era culoarea billiardului de salon ( pardon, a măsuțelor de billiard), a măsuțelor de la cazino și a ruletelor iubite, dar și a rochiilor amantelor sale pe care le vedea odată la șapre zile, fiind ocupat și cu toanele soției, cam geloase și acre pe care o compara uneori cu gogonelele și cu gogoșarii în oțet, și cu copiii din a treia căsătorie, pe care trebuia să-i ducă la școală. Făcuse copiii tîrzior și uneori fiul cel mic tare-l mai călca pe nervi, pentru că-l întreba cînd venea de la școală:
”Bunicule, tata e tot pe mare”?
În rest nu se plîngea, avea tot ce-i trebuia, nu-i lipsea nimic. Primea cadouri de la subalterni, de la concubine, care, unele, matroane bine știau să tricoteze și-i dăruiau mereu ba o pereche de ciorapi de lînă, ba un fular verde, ba un pulover cu cordon și buzunare, tot verde.
Sindbad devenise cu timpul un om sigur pe sine, energic, zeflemitor și care „juca tare”. Era plin de umor, zîmbea ca americanii, studia glumele președinților americani, le povestea și publicului odată pe an la un program special de „taine muzicale” între el și spectatori, care rîdeau și se-nmulțeau. De ce? Pentru că-l iubeau și în anul următor veneau și mai mulți să-i soarbă glumele americane și să privească măsuța verde cu picioare sculptate. Măsuța lui avea o istorie veche, de aceea merită o descriere specială, un portret, pentru că era o parte din sufletul lui, păstra cele mai sfinte taine...La ea se puneau la cale secrete profesionale, chiar de stat, se juca pocker, se juca șah, se jucau table cu oameni iluștri, chiar securiști și polițiști, sau aveau loc scene amoroase, marea sa pasiune fiind posedatul direct pe masă, în care femeia în fantezia lui trebuia să fie ca un curcan somptuos, îmbodobit cu perle la gît, care să aștepte cuminte, să fie tranșat. Ritualurile sale amoroase cu diferite amoreze începeau pe la nouă, la repetiții și se terminau uneori pe la prînz...seara fiind dedicată familiei și cititului, sau asistatului la repetiții, unde, ca un pește cam bătrîior dar mereu pus pe șotii le punea pe protagoniste cu picoarele-n sus pe masă și-i ruga pe protagoniști să cheme ginecologul să le facă consultația de rigoare.
În aceste momente măsuța devenea o ființă in mintea lui, trăia voluptatea, îngurgita muzica măiastră, mușca din microfoanele cîntărețelor, deci era o plăcere orală totală mai ales la sunetele înalte, acutul reprezentînd puncul absolut al senzualității artistice.
Nici la baluri nu lipsea măsuța. Era curățată, lustruită, pregătită pentru scena sexi, i se puneau uneori și o pereche de pantalonași de damă cu mînecuță, din pudoare, ca să nu se rușineze publicul că e goală pușcă și era postată chiar de-asupra cuștii sufleorului, dar în așa fel încît să poată și dirijorul să tragă cu coada ochiului, mai ales că angajase numai pigmei asiatici în ultima vreme din milă pentru că citise într-un almanah că aceștia aveau relații sexuale numai cu rațe. Era frumos să tragi un ochi masuței, unul protagonistei și cu cel de-al treilea ca ciclopii asupra partiturii. Conflicte din cauza măsuței nu a avut cu nimeni niciodată, nici cu instrumentiștii din orchestră. Numai cu contrabasiștii avea uneori probleme că chiuleau de la repetiții și de la spectacole, pentru că ziceau ei, au destui celliști. Ce-i drept, nu erau prea iubiți, iar cînd nu veneau le țineau instrumentrele locul, așa că, în timpul înregistrărilor, veneau doar la repetiții și la audițiile pentru înregistrare, în timpul spectacolelor ducîndu-se în pasajul Operei să mănînce mititei și să bea bere, cîteodată o pizza incognito, ca să nu rîdă publicul de ei că mănîncă în localuri de categoria a treia cu plebeii.
Poate că, datorită personalității puternice a măsuței, exercitate asupra lui Sindbad, nu va fi nevoie de un al treilea tablou. Lăsăm însă in expectativă, că dacă schimbă culoarea tapiseriei măsuței sau înlocuiește măsuța veche cu o măsuță mai tînără și deci nouă, va avea nevoie de un portret mult mai amplu. Pînă atunci, trebuie să ne multumim și cu acesta.