Sărutul franțuzesc

O parte din amintirile ce și-au făcut loc în scorburile minții mele sunt legate de garsoniera confort I de lângă faimosul restaurant Șatra pe care mama o cumpărase după ce divorțase de taică-miu. Parcă o și văd în cyber-spațiu. În față blocului se afla o parcare imensă, unde adesea ne juleam genunchii și coatele în maradonizare, vanbastenizare ori gullitizare. Urma un gang, lipit de restaurantul Șatra, prin care ajungeai la strada principală. Mirosea întotdeauna pestilențial. Gangul părea un loc inițiatic. Era păzit de o țigancă ce vindea semințe și gume. Ea era Cerberul. Trebuia întotdeauna să cumperi măcar un borcănaș de semințe, pentru a păși în universul de dincolo. Uneori chiar părea un monstru înfricoșător, cu trei, cincizeci sau o sută de capete, avea coadă de șarpe, iar în jurul gâtului, șiraguri de șerpi. Fiica ei îmi era însă tare simpatică, mai ales după cafteala primită de la ea – era o gagică bine închegată, nu că vreau să mă scuz acum! – fiindcă îi „machiasem” un pic fratele. În fața noastră locuia doamna Valeria. Fiica ei, Cerasela, îmi va deveni între timp foarte apropiată, voi rătăci pe țărmurile casei sale ca Ulise. Ea m-a executat cu prima pupătură pe gură, de fapt un sărut franțuzesc drăcesc, după ce amândoi, tâmplă fierbinte lângă tâmplă, luasem damigeana cu vișinată drept compot.

În rai se poartă blugi

Garsoniera noastră era cochetă ca un salon, dar aici cerul nu era niciodată înstelat, ca la țară, culorile nu țipau în tablouri, în bibliotecă doar bibelouri, așezate ordonat pe mileuri, prinți și prințese-n calești, bestiarul din Arca lui Noe turnat în porțelanuri, domnițe sunând din liră în anticamera iadului. În fața garsonierei se afla blocul rușilor. Acolo lumina descoperise elixirul vieții. Acolo lumina nu murea niciodată. Doamnelor și domnilor… la ruși nu se lua niciodată curentul. Lumina nemuritoare învăluia cvartalul de blocuri în valuri de ură. Fluviul despărțea iadul de rai cum anticul Styx lumea celor vii de lumea celor morți. Raiul era la sârbi, în rai se purtau blugi, se mănânca pâine albă și pufoasă, ireală parcă. Pe șifoniere, învelite-n Scântei, bananele verzi se coceau în soarele alb al tavanului. Comunismul părea o lume normală! Eu eram prea mic să-nțeleg umilința de a valora o pâine tăiată pe jumătate. Mergeam săptămânal la cofetărie, mâncam înghețată din cupe de inox, și cumpăram, la plecare, cutii mari și roșii cu biscuiți, pe care le ascundeam într-o noptieră ridicată la rang de templu, alături de bomboanele cât piperul, cutiile cu rahat pudrat și guma de mestecat proastă, în formă de țigară, făinoasă, al cărei gust se aneantiza după primele cioflăituri. Comunismul părea o lume normală! Unii chiar îl lua în serios.

Chihlimbarul de gheață

Mama Ceraselei cumpăra cafea boabe săptămânal. Prăjea boabele cu grija cu care căutătorii de aur ghiceau în sălbăticia Alaskăi fundul sitei. Izul plăcut-grețos inunda întreaga scară de bloc de-ți topea creierii. Și ce ne mai bucuram când mama Ceraselei cumpăra peștii gata înghețați din alimentarele monocrome, după ce primea-n figură câteva coate de la vecinele gorgone, și, o dată ajunsă acasă, umplea uriașa cadă emailată cu apă și punea acolo chihlimbarul de gheață. Unii pești se trezeau la viață, iar ochii lor, mari și blajini, ne îndeamnau să ne vârâm mâinile în cadă, să-i pipăim, să îi luăm în mâini, să ne jucăm cu ei de parcă ar fi submarine de plastic, să-i pupăm pe gură… și să-i punem apoi în niște acvarii improvizate și improprii din borcane mari de sticlă verzuie. Spre regretul nostru, trăiau doar câteva zile. Ne încerca atunci o tristețe vagă, un sentiment al vremelniciei, bizar, palpabil chiar. Îndurerați, cu gesturi ritualice, păgâne, îi curățam de solzi, le apăsam burta până ce le ieșeau mațele și plămânii firavi – practic două bule de aer învelite într-o pieliță translucidă și le netezeam cu degetele pereții abdominali pentru a-i curăța cât mai bine. Aventura vieții lor sfârșea între malurile tigăii printre care luneca râul cu ulei încins.


Love story

Eram așa de fericit când mama ta venea în vizită pe la maică-mea. Ele se așezau la taclale la bucătărie, iar noi mergeam în sufragerie la televizorul în culori. Ne îmbrățișam, ne sărutam, ne făgăduiam iubire veșnică… La început erai mai reținută apoi te predai ca o redută în fața unui general prea iscusit. Era însă imposibil ca raiul nostru – ca oricare altul – să dureze. Ursitoarele cafegii de dincolo aruncau anatema: - Elvis, te duci, mami, să ne iei și nouă un borcan de smântână? Și porneam într-un suflet la patiseria de la colț să cumpăr râvnitul ingredient pentru licoarea lor. Alergam gândind că nu peste mult timp voi fi iar în brațele tale. Intram în patiserie și mă recomandam – sunt băiatu’ lu’ Nuțica! – având astfel garanția că voi primi ce e mai proaspăt. Odată ajuns acasă, supliciul continua. Trebuia să zvârl o lingură de zahăr în borcănașul de smântână și să amestec la mână, căci nu aveam mixer. Sclavia mea înceta când, întorcând lingura, frișca sfida gravitația. După ce mulțumeam în sfârșit ursitoarele cafegii aveam făgăduită dragostea ta.
Între timp, tu adormisei.



London-Paris-New York

Copil fiind, fumam întotdeauna înhăitați. Ne strângeam vreo patru-cinci copilandri pe după vreo claie, departe de sat, în căușul pădurii chiar, ca să nu fim văzuți de bunici, și treceam ritualic țigara de la unul la altul, fumând-o apoi până la cotor. Doamne, ce fericiți eram! Am fumat în acea vreme prin cele mai bizare locuri: în podul casei, pe pajiștile cu struguri stafidiți, nuci și ceapă, și cu nimbul cuibarelor de viespi amenințând deasupra capului, am fumat în cocina porcilor, în grajdul vacilor, în ogașele cele mai ascunse-n păduri, sub cerul vast și înstelat de la marginea satului. Pufăiam pe-atunci ba Vikend-ul sârbesc, ba BT-ul bulgăresc, ba escaladam munții noștri Carpați sau Bucegi. Când prindeam vreun Kent era sărbătoare: îl miroseam extatic, îi pipăiam cu emoție hârtia fină și-l fumam întotdeauna cu regretul că se va sfârși. Apoi, ani de zile n-am mai fumat, nici în școala generală, nici în liceu, deși prietenii mei se buluceau în pauze, fie în băi, fie pe scara interioară a Colegiului „Traian”, iar în urma lor femeile de serviciu adunau găleți de chiștoace. Acolo, pe scări, era un fel de munte Găina, Cupidon își exersa năstrușnic tirul, băieți și fete se legau și se dezlegau pecetluind totul cu sigiliul de purpură al buzelor. Viciul mă va recuceri ceva mai târziu, în primul an de facultate, vreo doi ani, apoi vom divorța iarăși. Nu vă puteți închipui bucuria mea când am găsit în creuzetul lui Cioran aceste rânduri: “Am fost un fumător atât de înrăit că nu era chip să iau cea mai neînsemnată hotărâre fără să aprind o țigară, și că în cele din urmă am socotit că dependența asta totală, subjugarea asta sunt intolerabile. Când m-am lăsat de fumat, a fost o adevărată izbăvire… De când nu mai fumez, mă simt mai puțin capabil să înfrunt problemele vieții practice (fără să mai pun la socoteală scăderea randamentului intelectual care a urmat de aici!), dar, în sfârșit, nu mai am senzația că sunt sclavul unei otrăvi, al unui stăpân necruțător” (Cioran, Caiete II, Editura Humanitas).



Verde de Paris

Aveam doar opt luni când mama mă ducea la Firizu și mă lăsa în grija mătușii mele din partea bunicii, mama Nuța, implorând-o să mă aibă în grijă. Mama, săraca, parcă fusese osândită să poarte veșnic pe umerii săi bolta cerească a familiei noastre. Sora ei se-ncurcase cu un tractorist, care a lăsat-o lăuză, și singură, cum-necum au găsit-o moartă-ntr-o zi. Eu o știu doar din poze: o Giocondă ceva mai cărnoasă, cu păr negru ca tăciunele și buze groase strânse-ntr-un surâs melancolic. Bunica mea a înnebunit atunci, luând veninul băuturii drept antidot nefericirii sale, până când, într-o zi, a-ncurcat sticlele, ducând la gură moartea cu nume frumos. Bunicul, brigadier, om de onoare și caracter, singurul din sat care avea cărți și se spăla pe dinți, s-a recăsătorit. La vârsta majoratului, mama s-a îndrăgostit, nu de un băiat liniștit și așezat ca ea, ci de cel mai mare golan al Severinului, Colombo. Era un bărbat fabulos, înzestrat de natură cu o forță uluitoare, oase tari, minte ageră și frumusețe de efeb. După nici doi ani au divorțat. Cum abia putea să se-ngrijească de ea, s-a văzut nevoită să mă lase în grija mătușii. Mama era cel mai bun ospătar de la „Vatra Haiducilor”, un restaurant de vis, despre care-mi amintesc că adăpostea la subsol curmale și toate minunățiile așa cum o corabie poartă, în burta ei lacomă de osemintele depărtărilor, mirodenii, sclavi ori cufere cu aur. Soțul mătușii mele, Tucă sau tata Niță cum îl voi boteza eu, După ce crescuse doi băieți, pe Nelu și pe Crinu, nu prea ar mai fi vrut să se înhame la încă unul. În cele din urmă, inima sa mare și-a deschis porțile și m-a primit cu vlăstare de bucurie.



Bucuros că nu-s om mare

Tucă și fiii lui lucrau, ca de altfel întregul sat, la mină. Nu erau chiar mineri, nu munceau la târnăcop, Tucă era maistru, Crinu sudor iar Nelu șofer. Firizenii se trezeau dimineața la trei ca să prindă cursa din satul vecin, unii făceau asta de o viață de om... Eu îi auzeam când se trezeau și mă cuibăream în brațele mamei Nuța, bucuros că nu-s om mare. Îi auzeam cum își spală fețele cu apă rece... Femeile rămâneau să aibă grijă de copii și de casă, să facă mâncare, să sape grădinile, să spele rufele în râu... Bărbații se-ntorceau în sat la căderea serii. Noi, un cârd de copii gălăgioși, le țineam calea ca niște pirațiși roiam în jurul lor stup, fiindcă ne aduceau tot felul de bunătăți.


Vreau la școală!

Nu știu cum o duceam atunci, păstrez doar o poză în care-mi atrage atenția floarea obrajilor ceva mai carnivoră decât acum, când obrajii mei concavi, supți, răniți de metafore, mă trădează nespus... Se mai năpustesc asupră-mi, ca o haită de hiene pe antilopa lăsată în urmă de ghepardul prea obosit să mai lupte și cu ele, frânturi de imagini: mă văd șezând pe-o pătură-n curte în timp ce oamenii mari zidesc o casă mai mică lângă casa cea mare iar eu mestec plin de patos grunjosul nisip. Pe la patru-cinci ani eram rău, Eram rău ca un porc fără belciug. Pe deasupra, mai eram și zgârcit. Nu-mpărțeam nimic din dulciurile primite ofrandă de la muritorii din jurul templului meu. Drăcuiam, scuipam, mă băteam cu copiii în drum, striveam furnicile pe scoarța copacilor, eram împăratul muștelor, dracul dracilor... Apoi, brusc, ceva-n mine s-a rupt ca apa femeii când naște. Începusem să mă tăvălesc pe jos ca un epileptic, să urlu, să lovesc pereții cu pumnii și să strig: Vreau la școală! Vreau la școală! Abia împlinisem șase ani, cărți nu văzusem decât pe șifonierul bunicului brigadier, dar nu conta, eu adormeam și mă trezeam cu școala-n gât: plus că văzusem în curtea școlii mulți castani, copiii adunându-se dimineața ușori și voioși, o tablă neagră pe care făceau semne ciudate. Așa că improvizară un ghiozdan dintr-o traistă verde militărească, maică-mea îmi trimise o uniformă neagră obligatorie pe-atunci, mă potcoviră cu niște teniși de Drăgășani și mă petrecură la școală. Doar freza nu reușeam de fel s-o strunesc și sufeream nespus, capul meu fiind brăzdat de cruci, răscruci și vârtejuri.



Graba strică treaba

Cu timpul însă mi-am dat seama că mă grăbisem ca fata la măritiș.
Nu-mi spusese nimeni că trebuie să stau nemișcat atâta timp, să fac liniuțe și bastonașe pe cale industrială și alte multe suplicii școlare. Întâia clasă am făcut-o la țară. Deși nu mă chinuiau ai mei cu munca, trebuia totuși să mă dovedesc și eu vrednic în casă, așa că: aduceam apă de la fântâna din sat, în două găleți mari de plastic de mi se lungeau brațele ca la cimpanzei; pe călduri insuportabile plecam la cosit fânul ori la dărâmat (așa se chema operațiunea de tăiat frunze – nu la câini – , de chelire a pluților ori a stejarilor, când, cu o toporișcă bine ascuțită, porneam pe trupul copacului și-l sluțeam). Jos, femeile ordonau frumos ramurile tăiate în brațe de frunze, pe care le legau peste mijloc cu o sârmă și le stivuiau apoi în car; fânul cosit era lăsat la uscat una-două săptămâni, după care era adunat în grămezi mai mici și încărcat în car.
Ei bine, era un adevărat iad, în toiul verii, să faci un car de fân: eu, pe pajiște, cu furcerul, un fel de furcă cu coadă lungă și doi dinți,
iar mama Nuța în car, chinuindu-se, cu trupul ei ca de libelulă, să aranjeze bine fânul ca să nu ne trezim apoi cu carul pe-o parte. În timp ce noi încărcam carul, boii își fluturau cozile în disperare ca să alunge nesătulele insecte. Îi mai ajutam și eu din când în când: prindeam bondarii și le înfigeam câte-un pai în fund.


La pescuit


Trec, trec, trec, repede pe văi, și se-ascund pe piscuri berzele. Vreau să le-ating, să mă joc cu ele cum cu niște zmee.

Plesneam de fericire când ne pregăteam de pescuit. Încălțam cei mai ponosiți pantofi de sub pat, să nu ne tăiem în cioburi. Nelu pleca să caute o vârșă din nuiele de răchită împletite. Crinu punea în câteva sticle rachiu, ca să nu simtă pântecul rece al izvoarelor... Știam pe dinafară radinile scobite sub mal unde văzusem cleni frumoși. Nelu se rostogolea ca o stâncă în apele limpezi, speria peștii să intre în radină. Se-afunda apoi să pună vârșa și pierea în scorburi. Mi-era frică, totuși. Auzisem eu că unii s-au prins în rădăcini și-au murit. După un minut, Nelu țâșnea ca un făt din scorburile subacvatice, cu un pește uriaș în mâini și ni-l arunca pe mal. Peștele suflat în argint se zbătea în iarbă. Îl pipăiam, îl pupam pe gură să-mi aducă noroc și-l aruncam apoi în găleată. Nelu dispărea din nou în apele de cleștar dar știam deja că-i un călător care se poate întoarce oricând din acel hotar necunoscut. El ținea ochii larg deschiși în apă, pipăia tandru peștii, ca pe o iubită, peștii valsau cu mâinile lui, doar într-un final, când îi hipnotiza complet,
își înfigea degetele în branhiile lor.


Perfect bărbătesc

Când se bărbierea, Crinu, cu ochii săi scânteietori de hienă, încălzea apă în ibric, scotea trusa de ras primită cadou de la taică-său, desfăcea învelișul unei noi lame, o monta ritualic în aparat, își săpunea fața și o freaca intens cu pămătuful muiat în apa din strachină. Deși se bărbierea cu atenție, întotdeauna se tăia. Un val de spirt îl trezea la viață. Acoperea vinișoarele roșii ale tăieturilor cu petice de ziare. Într-o dimineață, neștiind că are de gând să se bărbierească, am suflat nasul în prosopul agățat în tindă. L-am văzut după un timp holbându-se mirat...
De-ar fi știut de secrețiile vâscoase ale glandelor mele nazale, m-ar fi rupt în bătaie.


Amsterdamul copilăriei noastre

Când bărbatul din noi începuse să crească, plecam, eu și cu Cosmin, la lăsarea serii, să deslușim, prin perdeluțele albe cu ciucuri de la ferestruicuile caselor, cum se cuibăresc în brațele somnului fecioarele satului. Plănuiam totul mai amănunțit ca Napoleon faimoasele sale bătălii.
Într-o seară am aterizat în grădina vecinei noastre ce urma să se mărite. Vestea ne rupsese sufletul fraged ca o nuielușă. Dar, dacă am fi știut ce va urma, dacă am fi știut ce va urma deci, ne-am fi băgat fiecare în pătuțu’ lui, am fi spus rugăciunea și ne-am fi culcat și noi ca toți copiii normali.
Am sărit gardul de scânduri și ne-am pitit sub fereastră. Câinele ne-a simțit și a început să mârâie în lanț. Cum ne hlizeam noi doi sub fereastră încercând să deslușim prin perdeluța albă cu ciucuri vreo țâță, vreo fesă! Și cum ne tot hlizeam șușotind, ne-a auzit frasu’ și-a ieșit tâmpitu’ cu toporul în mână strigând: - Care ești, mă, acolo? Nici nu l-am văzut pe Cosmin când a sărit gardul de scânduri, știu doar că eu n-am mai apucat să-l sar pe cel de scânduri și l-am nimerit pe cel de sârmă împletită, și mi-am prins flanelul în gard, și nu reușeam să mă dezleg, și vocea lui frasu’ răsuna tot mai tare:
„ - E, Nelule, al dracu’ tu cu Dumnezeii mă-tii, te prind eu mâine!”
Eu, pe moment, speriat ca un cor de curci în care a dat uliul, n-am realizat că fratele fetei credea că la ei în grădină a poposit craiul Nelu, vecinul lor de casă holtei. Și dă-i scandal a doua zi, să se omoare-n sat, nu alta, să se taie cu cuțitele, iar eu și Cosmin tăceam mâlc.


La priveghi

La priveghi femeile satului boceau, mâncau, beau, bârfeau mecanic. Noi ne jucam de-a v-ați ascunselea. „Pe cine nu e gata, îl iau cu lopata!” Odată, eu și cu Neluțu ne-am ascuns în podul casei bătrânești. Voiam să trecem prin pod, să coborâm în staul, apoi să sărim un gard de piatră și să scuipăm „ptu eu”, întrecând astfel vigilența celui care ne căuta. Dar Neluțu nu știa că-n pod e o ditamai deschizătură iar sub ea căldarea pentru mâncarea porcilor iar eu nu știam că el nu știe.
În pod era întuneric cavernic, se simțea mirosul cepei și al strugurilor stafidiți, se auzeau pașii noștri pe pajiștea cu nuci... apoi urletul lui Neluțu’, care a căzut în căldarea porcilor și s-a julit, a sfâșiat pânza nopții.


Spânzurarea pisicii

Întâia oară am simțit fierul încins al durerii, sentimentul cumplit că ai pierdut o ființă pe care n-o poți readuce la viață, când mi-au omorât pisica. Au trecut mulți ani de-atunci, astfel că motoarele de căutare ale amintirii nu reușesc să o proiecteze în fața ochilor mei: nu mai știu nici cum arăta, nici cum o botezasem. Am însă vie-n minte bucuria pe care am trăit-o când, după o odisee numai de ea știută, năstrușnica și drăgălașa mea pisică a apărut acasă ca din pământ. Se-ntâmpla de Paști, când cutuma cerea curățenie trupească și gospodărească. Dar bucuria aceea unică nu a durat mult. Trebuie spus că sătenii mai vrednici își construiseră, cu chiu, cui vai, două case în ogradă: o casă mare, rezervată doar praznicelor de Paște și de Anul Nou, pe care de altfel plănuiau să o lase primului copil care se-nsoară, și o casă mai mică, unde îndeobște locuiau, și unde aveau totodată bucătăria și beciurile. Noi am bănuit că pisica noastră ar fi rămas închisă în casa aceasta mare a vreunui sătean, aventurată după mirosul cărnii. Apoi, cum Paștele bătea la uși, oamenii descuiaseră casa cea mare și probabil că pisica ar fi găsit atunci prilejul să evadeze din carcera în care de bună voie și nesilită de nimeni se avântase. Bănuiala mea avea să fie confirmată mai târziu, când pisica s-a aventurat din nou în casa respectivă, așa fiind prinsă și condamnată irevocabil la moarte prin spânzurătoare: i-au petrecut un laț în jurul gâtului și au aruncat-o de pe un pod înalt.

Eu, cu toate superputerile mele, nu am reușit să o salvez. Superputerile mele nu aveau efect în lumea celor mari.



LOVE

Priveam coaja stejarului ca pe-un papirus antic,
Și nu înțelegeam visul care m-a răscolit,
În timp ce mâinile căutau besmetice
Briceagul în salopeta bunicului mucalit.

Priveam coaja stejarului ca pe-un papirus antic,
În timp ce bunicul striga: nu lăsa caprele să intre în vii!
Și-am scrijelit atunci tremurat pe coaja stejarului falnic
Patru litere mari și am plecat desvrăjit s-ascund
Boabele de struguri căzute prin vii.


Vacanța mare

În vacanța de vară, seară de seară, noi, copiii de nădejde ai satului,
lăsați la vetre de părinții prea ocupați cu serviciile lor orășenești, plecam să mânăm vacile pe coama pădurilor și le lăsam acolo peste noapte, la păscut. Dimineața, era rândul bunicilor noștri, Care pleacau să le caute, Ghicind instinctiv pe unde ar putea fi prețioasele lor animale. Într-o seară, pentru a frânge rutina coborârii, am ales o scurtătură abruptă prin pădure, și am coborât iute ca goniți de-o fiară sălbatică, agățându-ne din când în când de vreun copac pentru a mai atenua din viteză. În vijelioasa coborâre, cei din față au călcat peste un cuib de viespi ascuns sub mormanele de frunze descompuse cleios, și l-au întărâtat, iar furioasele viespi – măcar de-ar fi avut ac de unică folosință ca albina! – au tăbărât pe mine, vă dați seama. Gonit de micile bestii, coboram și mai îndârjit, până când am ajuns la marginea satului și m-am tăvălit disperat în măruntele ape ale pârâului. Toți ceilalți scăpaseră ieftin, doar cu câteva înțepături, bată-i norocul, iar eu începusem să mă umflu ca un balon.
La prima casă întâlnită, ne-au ieșit în cale gospodinele, m-au dezbrăcat de toate hainele, în fața tuturor, Doamne, ce rușine îmi era, mai ales de fetele ai căror sâni creșteau vizibil și trezeau în mine insomnii, și mi-au frecat trupul cu sare și cu o-ntreagă sticlă de oțet.



Mama Nuța

Eu atunci nu știu că avalanșa timpului va veni peste noi. Ca sub imperiul unui cumplit blestem femeile se vor usca cum florile, ori se vor umfla ca putinile-n râu, satul va pieri înecat în aburii băuturii, cazanele vor distila rachiu mai abitir ca o fabrică de alcool, până și fântânile vor izvorî licoarea drăcească ajungându-se la situații greu de crezut: morți de beți, bărbații își aminteau că sunt totuși oameni vrednici și se apucau să taie lemne la circular, tăindu-și degetele de parcă ar fi avut altele de schimb.
Eu atunci nu știu că băncile de lemn din drum, unde ne strângem seară de seară și povestim câte-n lună și-n stele vor putrezi, că vor veni inundațiile și le vor răpi sătenilor oile și caprele din stâni cum ia vântul globul păpădiei, că Tucă va prinde pensia dar că nu-i va folosi prea mult, că el și fiii săi vor da în patima băuturii într-un asemenea hal încât în câțiva ani vor degenera complet, caricaturi grotești ale unor bărbați ca bradul.
Eu atunci nu știu că, peste ani, tu îmi vei spune la masa mică de lemn cu trei picioare că eu mă voi lepăda de tine până când cocoșul va cânta de trei ori, în timp ce voi sorbi ciorba ta, ambrozia zeilor, tu îmi vei spune prin ploi de lacrimi: „Mămă, mamă eu mor și n-apuc să vin la nunta ta”.
Eu atunci nu știu că tu vei ajunge ca ața slabă, într-un sfârșit, nemaiputând îndura bătăile primite de la bestiile de lângă tine, vei găsi raiul în podul casei prin deschizătura ștreangului. Eu atunci nu știu că în tot acest timp al patimilor tale, eu voi fi plecat din sat și vei muri fără lumină, tu, mamă Nuțo, bunătatea și lumina lumii.
Eu atunci nu știu că, în timp ce peste sicriul tău vor luneca și ultimele lopeți de pământ, Tucă, Nelu și Crinu, cu capul plin de băutură, se vor bate cu pietre.
Eu atunci nu știu că în corola ochilor tăi calzi și blânzi viermele alb se va răsuci hămesit.

Căci dacă aș fi știut, am fi plecat în America!