Era parcă mai liniștit știind că scrisoarea va pleca și va ajunge în curând la el în sat. Dar imediat îl apuca parcă o jale știindu-se singur singurel într-un oraș așa de mare. “Jalea însinguratului” își zise, gândind-se că aceasta ar pute fi titlul unei nuvele care ar stoarce lacrimi multor domnișoare, dacă ar fi scrisă și, bineînțeles, tipărită. Își propuse să lase deoparte gândurile negre, să judece la rece ce are de făcut în continuare. Bani mai are încă, slava domnului, numai să-i chivernisească bine sau, doamne ferește, să nu-i piardă ori să nu fie furat. Dar va fi foarte atent.
La ieșirea din gară, chiar în sala de așteptare, printr-o fereastră deschisă se vedeau pachete de țigări și de tutun precum și mai multe teancuri de ziare. Se gândi imediat să-și cumpere și el un ziar. Poate va afla lucruri care o să-i prindă bine în situația în care se află. Ceru cel mai proaspăt ziar.
- Doriți unul local sau unul care apare în București? “Universul” este de ieri, a sosit cu trenul de dimineață. Cel de astăzi sosește cu acceleratul de 15,25. Nu mai este mult până atunci. Mai am și “Foaia poporului” este ultimul număr. Știți însă că apare numai dumineca și astăzi este Vineri. Mai am numai doua bucăți, care au fost returnate de la niște abonați.
-Dați-mi “Foaia poporului”
Plăti și aici cinci lei și cu ziarul sub braț se îndreptă agale spre hanul de pe strada cu nume ciudat. Va trebui să mai doarmă o noapte, poate chiar mai multe, aici. Mâine, fiind zi lucrătoare va căuta să meargă de dimineața la Inspectoratul Școlar, chiar și fără prietenul său, Viorel, care acum se afla cu unchiul său la Curte de Apel de la Cluj. Va trebui să știe dimineață drumul spre Inspectorat pentru a nu pierde timpul căutând. Acum tot n-are nici o treaba, așa că va trebui să afle în seara asta. Întrebă vre-o câțiva oameni. De abia al patrulea îl lamuri
- De Inspectorat eu nu știu, da știu unde îi revizoratul școlar. Acum nu-i nimeni acolo că-i sărbătoare. Dar daca mergi mâine dimineață găsești acolo și pe cumnatul meu care-i subrevizor. Îl cheamă Dumitru Aleman și-i din Săcadate. Ca să ajungi, de aici din gară, unde vrei să mergi dumneata o iei pe linia tramvaiului la deal, pe la mijlocul suișului lângă biserica aceia mare care-i zice a maicilor ursuline, lași linia tramvaiului și sui la dreapta. După ce ai gătat de suit, pe dreapta, într-o curte îi revizoratul școlilor. Scrie afară pe o tabliță. N-ai cum ratăci de aici până acolo.
Înainte de a-i mulțumi ii veni o idee
-Și dumneavoastră, domnule, vă trageți tot din Săcadate?
- Nu, dragă, îi zise omul cu chef de vorbă, eu sunt Toader Roman și mă trag din Sebeșul de Jos. Cu Dumitru Aleman suntem cumnați, ținem doua surori. Ele sunt din Săcădate. Cumnatul a fost învățător tot acolo, înainte de a-l face subrevizor.
Îi mulțumi frumos omului pentru informațiile date și se gândi că îi vor prinde bine, mai ales ultima. Știe acum că îl va căuta pe domnul sbrevizor Dumitru Aleman și, va vedea dacă este nevoie, îi va spune că vine din partea domnului Toader Roman. Merse apoi pe drumul indicat și într-adevăr găsi casa pe a cărei poarta se afla tăblița cu inscripția: Ministerul Instrucțiuni. Revizoratul Școlar al Județului Sibiu.
Ajunse la micul han de pe Schinarea Cânelui când aproape se însera. Mâncă, în sala de mese, o omletă, din doua ouă, gătită cu slănină, apoi se retrase în mica lui cămăruță. I se păru curios că aici se simțea în siguranță, parcă ar fi acasă. Începu să desfășoare, în gând, un fel de expunere cum făcea de multe ori când era singur și descoperea ceva la care nu se gândise până atunci. De data asta tema era “Nevoia de sedentarism la români” N-apucă să filozofeze pre mult pe aceasta temă deoarece își aduse aminte de ziarul cumpărat în gară. Îl desfăcu și mai nu-i veni sa creadă când văzu un titlu care pe el îl interesa în mod deosebit: ”SALARIILE ÎNVÃÞÃTORILOR ȘI PROFESORILOR DUPAÃ NOUA LEGE VOTATA DE PARLAMENT.” Citi cu răsuflarea întretăiată că salariile personalului didactic se vor mări începând cu data de 1 septembrie 1927. Parcurse în grabă textul și se opri mai mult asupra unui tabel în care erau evidențiate măririle salariale după gradații. Prima rubrică era gradația, a doua salariul de până la 1 septembrie a treia sporul și a patra noul salar. Cel mai mic salariu,deci al lui de începător, cu gradația 1 avea în rubrica a doua evidențiată suma de 2910 lei, în cea de a treia 9oo lei iar în a patra 3880 lei. Deci asta era. Are noroc cu carul. Tocmai când să intre în serviciu parlamentul, doamne dă-i sănătate, s-a gândit să mărească salariile. Și încă cu 900 de lei. Suma asta de aproape 4000 de lei i se păru impresionantă. Începu să facă în, gând, fel de fel de calcule. Pe la începutul acestei lunii mamă-sa vânduse în piață o găina cu 60 de lei. Se gândi adânc și ajunse la concluzia ca ar putea cumpăra în fiecare lună peste 60 de găini. Procedă asemănător și cu alte prețuri, pe care le știa aproximativ, ale altor produse. Și-ar putea cumpăra peste 5 hectolitri de grâu, aproape 10 hectolitri de porumb. Doamne ce de bani! Și când te gândești că tabelul pe care îl citise în ziar merge până la gradația a șasea căreia îi corespunde suma de 6430 lei. D-apoi un învătator de la oraș aflat în ultima gradație care ajunge la 11.270lei! Poate să-i mulțumească cu vârf și îndesat mamei care a dorit din tot sufletul ca primul ei băiat să fie om cu carte, poate să-i mulțumească de asemenea și tatălui și să nu-i mai poarte nici un fel de pică pentru observațiile usturătoare care i le face din când in când. Ce mai. Poate sa zică că a depășit sărăcia. Ajungând cu raționamentele aci își aduse aminte de bucata de citire din manualul de clasa a treia intitulată: “Nu zice hop până nu sari”. E și el în situația acelei femei care ducea, pe cap, un coș cu ouă la târg și care la fel, ca și el acuma, se și vedea cu bani mulț, dar sărind un pârleaz a răsturnat coșul atunci când a zis “hop”, în loc să-și fi luat măsurile de siguranță. El își va lua măsurile. Mâine de dimineață va fi la revizorat și-și va oferi serviciile. Dacă nu va avea sorți de izbândă se va întoarce la Râmnicul Vâlcea iar revizoratul de acolo îi va da post. Există o reglementare a ministerului, știa asta de la domnul Martinică fostul lui diriginte, reglementare care spune că Inspectoratele și revizoratele școlare au obligația să încadreze în învățământ, în primul rând, pe cei care au domiciliul cel mai apropiat de școală. Ori la Măglași postul este liber, și el nu știe vre-un alt învățător cu casa mai apropiată de satul ăsta. Ș-apoi ce-i chiar așa de incomod să fi învățător în propriul tău sat. Și va ajunge el și in satul lui deoarece domnul Ilie trebuie să iasă într-un an doi la pensie. Dar domnul Ilie nu a fost atâția ani învățător la el în sat ? E cineva să nu-l respecte din pricina asta? Ba dimpotrivă, chiar și cei mai bătrâni decât el i se adresează cu “domnule învățător”. Dar până a se întoarce definitiv acasa va trebui să facă tot posibilul sa rămână aici, în Ardeal, printre oamenii aceștia care, i se părea lui, sunt mai altfel, în care parcă poți să te încrezi și parcă sunt mai sinceri. Oricum, dacă mâine nu va reuși tot va mai sta încă o zi, două, până va lua legătura cu Șerb Aurel care i-a promis că-i va găsi serviciu în jurul Sibiului. Ori, după cum își cunoaște el prietenul, acesta întotdeauna s-a ținut de cuvânt.
Mai citi apoi un articol în care era vorba de Consiliul de Regență instituit după moartea, acum o lună, a suveranului. De abia stinse lumina electrica și se scufunda într-un somn adânc.
Când se trezi nu-și putu da seama, un timp, dacă este foarte de dimineața sau a dormit pre mult. Lumina care venea dinspre geam era slabă, dar asta nu spunea mare lucru deoarece știa că în jurul micii curți erau zidurile înalte ale caselor din vecini. De undeva de departe s-au auzit patru batăi de clopot. Își aduse aminte că și în ajun auzise astfel de batăi. Și-a dat seama, când se nimerise a fi in apropierea unei biserici că sunetele proveneau din turnul cu ceas. Apoi pe parcursul zilei s-a lămurit că patru bătăi ale orologiului vesteau ora , apoi din sfert în sfert de oră orologiul anunța primul sfert cu o bătaie, al doilea cu doua bătăi ș.a.m.d. Care este oare ora anunțata de orologiu? Se îmbrăcă rapid, apoi ieși în stradă, de unde știa ca se vede orologiul cu pricina. Se liniști când văzu că acele cadranului indicau ora șase. Are deci suficient timp pentru a se aranja, cât va putea de bine, în vederea confruntării de la revizorat. Nu se va prezenta înainte de ora opt și jumătate, sau mai bine nouă. Va trebui să se gândească bine unde își va pune actele. Până acuma au stat în plicul din valiză. Îl puse sub un carton care învelea fundul lădiței. Acolo plicul a stat cel mai bine, fără să se șifoneze. Buzunarele nu-i erau destul de mari ca să încapă neîndoit. Să meargă însoțit de lădiță nu pute fi vorba. Până la urma îi veni ideea salvatoare. Îl înveli între paginile gazetei, și cu gazeta sub braț se va prezenta în fața celor de care depinde, într-un fel, soarta sa. Are și noroc de timp frumos. Dacă ar fi plouat ce s-ar fi făcut?
Ora opt îl găsi mâncat, spălat, bărbierit. Era încălțat cu pantofii cei noi. A avut oarecari probleme să-i încalțe pentru că fiind mai mari, decât măsura lui, aproape îi ieșeau din picioare. Găsi și aici soluția punând in vârfuri niște ghemotoace de hârtie găsită sub ligheanul în care se spălase. La nevoie ar fi sacrificat chiar o foaie, două, din “Foaia Poporului”. Își lua și cămăsa cea bună, aproape nouă. Era curată dar, cu toate ca o împăturise cat putuse mai bine, se boțise chiar pe piept. O întinse. Din punct de vedere al vestimentației i se păru că se prezintă foarte bine. Se gândi că și asta contează când te arăți unor oameni de la care aștepți rezolvarea situației tale. Plecă la ora opt, recunoscută după cele patru bătăi din turn, și bine făcu că plecă mai devreme, deoarece după primii pași își dădu seama că ghemotoacele din vârful pantofilor îi fac mersul, dacă nu chiar insuportabil, destul de greu. Se agăța, pur și simplu, cu vârfurile degetelor mari de la picioare de ghemotocurile de hârtie. Ajungând într-un parc se opri in fata unei clădiri înalte, cu ferestre largi pe a cărui frontispiciu era scris cu litere de aur "Muzeul Asociațiuni”, nu pentru a o admira ci pentru că acolo se afla o bancă. Șezu. Salvarea îi veni tot de la buna sa mamă. Aceasta avea obiceiul să-i pună în buzunarele hainelor bune câte o batistă destul de mare, țesuta de ea din in. După câteva spălări inul devenea moale și lucios. Făcu controlul buzunarelor. Avea trei astfel de batiste. Se uita cu grija de jur împrejur, și când își dădu seama că nu este văzut de nimeni se descalță, vârî câte o batistă în fiecare pantof, peste ghemotocurile de hârtie, se încălță și plecaă mai departe. Se simțea mult mai bine acum. Când ajunse pe bulevard își dădu seama că putea rezolva problema pantofilor și în alt fel. Trei lustragii își făceau concurență atrăgând atenția asupra lor prin bătăi insistente, cu periile, în scăunele. Numai unul dintre ei avea client. Lustragiul tocmai terminase de curățat un pantof. Acesta lucea în soarele dimineții, părea nou nouț atunci scos din fabrică, pe când celalalt era murdar și julit în câteva locuri. Exact ca pantofi lui, pe care îi lăsase sub pat, lângă lădiță. Mai că-i vene să se întoarcă și să vina încălțat cu ei pentru a-i curăța un lustragiu. Fiind superstițios nu se întoarse. Ajunse în piața pe unde trecuse cu o zi înainte chiar când un orologiul bătea de doua ori. Intră hotărât în curtea revizoratului bătu, cu oarecare strângere de inimă, dar destul de hotărât, în ușă și intră. Doua capete se întoarseră spre el. Un domn era după o maăsuță iar celălalt ședea pe un scaun față în față cu celalalt. Dădu bună dimineața. Cu toate că cei doi îl priveau nu-i răspunse nici unul. Nu-i a bună se gândi Nae. Auzi vocea celui care stătea după măsuță:
- Când cineva bate la o ușă trebuie să aștepte și un răspuns. Dumneata n-ai aflat asta pe unde umblat-ai până acuma? Dacă ai treabă pe aici așteaptă, te rog, afară, pe gang, până îi vedea că a plecat domnul profesor.
Făcu stânga împrejur și ieși. Primul gând, care-i trecu prin minte fu sa plece și să nu se mai întoarcă niciodată acolo. Își reveni apoi zicându-și că n-a fost gonit din acel birou. I s-a spus doar, e drept pe un ton destul de urât, să aștepte afară și să intre când va pleca domnul profesor. O fi domnul care s-a răstit la el un om dat dracului, dar nici el n-a procedat, poate, bine dând buzna în birou. Mai are încă multe de învățat. Trebuie să fie atent de acum înainte la ori ce și sa țină minte. Altfel nu-i chip să răzbești printre străini. Se sprijini de zid și începu să aștepte. I se păru că pe domnul care stătea în fata celui care i se adresă răstit îl cunoaște. Oricum l-a mai văzut undeva. Cine sa fie? Fața prelungă și capul pleșuv sigur le mai zărise. La un moment dat i se lumină dintr-o dată. Era dirijorul de la catedrală. Sigur că era el. Și îmbrăcămintea neagră aducea cu cea a unui preot. Auzi apoi de la o fereastră care da in holul în care se afla, de fapt un pridvor lung, în care dădeau câteva uși.
-Alo!...Nu aud prea bine. Vorbiți,vă rog, mai tare!...Cum?...Nu înțeleg...de ce se amâna începerea școlilor?... Aha… Da... Înțeleg… Nu am știință de vre-un astfel de caz la noi în județ...Da...Da… Înțeleg. O sa iau urgent legătura cu oficiile sanitare și o să vă raportez în cursul zilei de astăzi... Da, da mia-am notat, poliomelită. ....Desigur, domnule Inspector general. A-ți vorbit cu subrevizorul Dumitru Aleman... Domnul revizor șef este la prefectură în problema deschiderii școlilor. Am înțeles... Sa trăiți!
Deci a avut dreptate acel om cumsecade, Toader Roman, care l-a îndrumat aici. Domnul Dumitru Aleman este subrevizor și tocmai a vorbit cu inspectorul general din minister. Păcat că nu știe cum îl cheamă pe acel inspector general, să-i folosească numele. Ba mai bine să nu folosească nici un fel de nume pentru ca sa nu intre, doamne ferește, în cine știe ce belea. Sunetele orologiului se auziră de două ori. “Și așa n-am altceva mai bun de făcut” își zise, și se puse din nou pe așteptat. După o așteptare, care i se păru destul de lunga ușa lângă care stătea, se deschise și apăru dirijorul de la catedrală. Fără să se gândească prea mult lua poziția de drepți, își scoase pălăria din cap și rosti apăsat
-Să trăiți domnule profesor!
Domnul profesor îl privi.
- Ai fost sau ești studentul nostru?
Își reglă pasul după profesor și-i răspunse:
Nu domnule profesor. Am terminat Școala normală la Râmnicul Vâlcea și am venit să primesc un post de învățător în județul Sibiu.
Profesorul mormăi, mai mult pentru el:
- Migrațiunea este în plină desfășurare. Noroc că mai sunt pe aici și pietre care rămân. Du-te și stai de vorba cu subrevizorul. Acum că mai târziu va fi foarte ocupat.
Îi făcu un semn cu mâna de parcă ar fi vrut să scape de o scamă de pe haină ori să-i atragă atenția că i-a acordat prea mult din prețiosul său timp.
- Să trăiți, domnule profesor.
Profesorul nu-i răspunse. Totuși își ridică, în semn de salut, două degete la nivelul urechii drepte. Nae fu mulțumit și cu atât. Bătu din nou cu inima îndoită, în ușă. Așteptă până când auzi “Da” și intră. Și de data asta erau doi oameni în birou. Unul, care desigur fusese în cealaltă cameră de unde vorbise la telefon, era sigur domnul revizor Dumitru Aleman, celălalt mult mai tânăr. Acesta din urma cu o voce foarte binevoitoare îl prezenta subrevizorului
- Domnul acesta tânăr are o treaba cu dumneavoastră. Sper să mă ierte că l-am repezit, un pic, de fața fiind părintele profesor Timotei Popovici. Știți, domnule Aleman, că părintelui profesor nu-i place să te ocupi de altcineva când se afla și el în aceiași încăpere. De aceia îl rog pe, uitându-se cu insistență la Nae, camaradul coleg, bănuiesc, încă odată să mă ierte că l-am tratat ca pe un intrus nedorit. Bănuiesc că are treabă cu încadrarea, altfel nu se poate.
- Lasă-l, mă Radule să grăiască singur ce are de grăit. Ce te bagi, parcă ai fi advocatul lui. Spune domnule ce vânt te aduce pe aici
Nae începu să vorbească cu o voce liniștită:
- Domnule subrevizor sunt absolvent al Școlii Normale din Râmnicul Vâlcea, promoția acestui an. Vă spun cinstit că nu cunosc pe nimeni în orașul acesta. Am venit să-mi încerc norocul, poate voi găsi un post de învățător. Mă veți întreba, poate, de ce nu-mi caut un loc printre ai mei, mai aproape de casă. Vă voi răspunde franc că de când am început să învăț carte am privit, cu admirație spre Ardeal, spre, românii ardeleni, pentru care admirația mea nu are margini. Sunt fiu de țăran din Olănești și a-și dori ca...
- Lasă domnule vorbele astea. Spune mai bine că ai auzit că pe aici tot cânele poartă câte un covrig în coadă. Ca tine au venit mai mulți în anii din urmă. Unii au rămas pe aici și fac treabă bună. Alții, care nu și-au văzut de treabă, or trebuit să-și ia tălpășița. Îi drept mai avem câteva locuri de suplinitori în județ dar, îți spun pe față, domnul revizor și cu mine am hotărât să dăm posturi doar celor care fac dovada că au fost buni, în școală, la Limba română și aritmetică, că au bune cunoștințe de muzică și le știu aplica, și au avut la purtare eminent in toți anii școlarității. Peste asta, din urma, putem trece pentru ca ști și dumneata că oamenii se schimbă rămânând blăstămățiile pe care le-au făcut, în copilărie, doar în amintire. De aceia, fără nici o supărare, face cerere scrisă pentru post numai acela care, arătând actele, dovedește că face față cerințelor pe care le-am spus. Dacă ai atestaturile școlare la dumneata dămi-le să le studiez și-ți voi spune dacă e nevoi, sau nu, să faci cerere scrisă. De altfel nu-i grabă mare pentru că tocmai a sunat Ministerul anunțându-ne că se amână începerea școlilor. Zice-se că în mai toate județele a izbucnit o teribilă epidemie de poliomielita. Va trebui să raportez ministerului dacă avem și noi astfel de cazuri.
Nae desfăcu “Foaia Poporului” pe care o purtase până atunci cu grijă, sub braț, scoase din ea plicul de unde extrase diploma și o înmână domnului subrevizor. Acesta se uită în grabă, o întoarse uitându-se la semnături și ștampile, apoi zise:
- Frate Nicolae dacă ești hotărât să vi la noi, și dacă n-ai pretenții la un post anume, în cine știe care comună, fă cerere scrisă.
Domnul subrevizor se întoarse în biroul său, închizând ușa după el. Tânărul din anticameră i se adresa foarte binevoitor:
- Treaba este ca și rezolvată. Posturi sunt. Deci bine ai venit printre noi frate Nicule.
-Nu vă supărați, dumneavoastră sunteți revizor școlar?.