agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2546 .



ULTIMA VACANÞÃ
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Aristo Fanfan ]

2007-03-01  |     | 




ULTIMA VACANÞÃ

Când iesim, totul e destul de simplu.Se deschide un fel de trapă și alunecăm lin până pe asfaltul aceleeași străduțe pustii, cu niste case vechi, aproape dărăpănate, întotdeauna cufundate în liniște de parcă n-ar fi locuite ..Călcăm rar, tăcuți.Vărul meu este un tip ursuz, scump la vorbă, dar azi depășește orice limită.Ne auzim propriii pași, boc, boc.În aer se cerne aceeași lumină crepusculară cu nuanțe de violet, estompat puțin doar de verdele crud al grădinilor de dincolo de case.Aerul este însă inert și chiar grădinile par să se fi oprit într-o încremenire sculpturală, dar dintre frunze se simte forfota unei întregi populații de păsări.
-Nu pricep deloc ce căutăm aici, bombăne vărul meu .Trebuie să ne facem bagajele cât mai repede și s-o întindem.Vezi că sala nu se umple niciodată.
Tace brusc de parcă s-ar fi temut să nu-l audă cineva, își ridică privirea de jur împrejur neliniștit.Tocmai trec pe lângă clădirea din cărămidă roșie cu multe ferestre, probabil o cazarmă.La colțul ei străduța cotește la dreapta și imediat după aceea urmează piața.
-De-abia aștept să beau un coniac, zic , sala aceea mizerabilă te umple de frig ca o peșteră.Încă nu m-am dezmorțit.
-Nu bei nimic ! îmi interzice categoric vărul.Nu vreau să ne rătăcim din nou, și apoi trebuie să ne întoarcem înainte de a se termina prima rolă de film.
Omul acesta ma calcă pe nervi:
-Măi, nu eu te-am chemat să vii cu mine.Dacă ai venit , n-ai decât să te conformezi programului.
-Bine, dar…
-Dar ce ?Acasă te plictisești, pentru că nu-ți găsești ocupatie în timpul liber.Nu-ți place nici sportul ,nici muzica, nici literatura.Atunci, ce ?
-Îmi place în schimb să dorm, mai bine dormeam.
-O rolă ține patruzeci și cinci de minute și merge abia de cinci.Dacă nu vrei să intri în bar, ia-o înainte că te ajung eu din urmă.
E total nemulțumit de observație și se retrage și mai mult în el.În piață se mai înviorează puțin.Pavajul e dintr-o piatră verzuie de culoarea apelor mării, finisată și șlefuită cu mare pricepere.Aleea principală este flancată de vase mari din același material în care cresc trandafiri și duce spre marele obelisc din centru, în vărful căruia se află un vultur imens cu aripile deschise.
-Uite barul, exclam bucuros după ce trecem de monument.Bem repede câte-un coniac și ne continuăm drumul.
-Eu nu beau,o iau înainte.
Majoritatea trecătorilor sunt femei frumoase, bronzate, purtând rochii vaporoase, scurte și pantofi silențioși.Râd și vorbesc tare, într-o limbă ciudată și ne privesc distrate, nu fără interes.În bar ambianța este neschmbată, aceiași clienți atinși de euforia bahică, fum , vacarm…Barmanul imi zâmbește îngăduitor în timp ce-mi toarnă coniacul.
-Suntem aici până la ora douăzeci și trei, mai puteți trece de câteva ori.
Împertinența lui mă scoate din sărite și în prima clipă imi vine să toarn coniacul în chiuvetă, dar ma răzgândewsc și-l dau pe gât dintr-una.
-Dumneata ești aici să-ți vinzi marfa, nu să te iei de clienții onești.
După ce-mi goleasc paharul, dau să ies, dar nu mai găsesc ușa.Pur și simplu dispăruse si de aceea ma zbucium, transpir.
-Unde-i ușa, domnule ?
-Uite-o !
-Nu aceea.Vreau să ies în piața cu vulturul, unde mă așteaptă vărul meu.
-Despre ce piață vorbești, omule? ma întreabă rîzînd.De fapt după trei coniace la botul calului este explicabil să vezi vulturi.
Ma ia de braț și ma conduce până afară.Din bar ieșeai direct pe o plajă pustie la ora aceea, peste buza căreia se rostogolesc valuri tumultuoase, lăsând apoi nisipul ud nivelat.Marea e nespus de tristă și de încețoșată, tristețe amplificată și de vaietul necontenit al pescărușilor.
„Filmul, tresar și ma uit la ceas.Au trecut abia douăzeci și cinci de minute, dar nu știu pe unde să mă întorc la sală.”
Urmez acel labirint exasperant de străduțe, imposibil de descifrat după numai trei încercări și ma rotesc ca un leu în cușcă.
-Dacă nu ajung, schimbă vărul meu rola.Sper să aibă inspirația să nu mă aștepte până la expirarea timpului.
De câteva minute, mă învârt în cerc ,ajungând mereu în același loc, la picioarele blocului turn, unde, dintr-un balcon mă urmărește o tânără frumoasă, zâmbind cu subânțeles.Ceea ce devine straniu, este că, deși pe căi diferite, de fiecare dată ajung în fața aceluiași bloc.
-Hei ! strigă ea în cele din urmă.Spune deschis ce vrei, că nu te mănâncă nimeni.
Râde degajat, fiind convinsă că bat trotuarul pentru ea și faptul acesta ma agasează.
-M-am rătăcit, iubit-o.Vreau să ajung în piața cu vulturul și nu reușesc nici dacă mor.
Râde din nou.
-De ce să mori pentru atâta lucru ?În spatele blocului e o poartă.;traversezi curtea interioară și prin gangul din capătul ei ajungi în piață.Asta-i tot.
-Așadar, piața există, totuși, exclam fericit.În cazul acesta așteaptă-mă că într-o jumătate de oră mă întorc.
Îmi face semn cu mâna că sunt aiurit ,dar într-un mod cat se poate de amical.Curtea interioară este un patrat pustiu, mărginit de pereți cenusii, mâncați de igrasie, pavat cu dale brute, printre care pe alocuri crește câte-un smoc de iarbă.Gangul, întunecos și umed, duhnește a mucegai și-l străbat în grabă.La capătul gangului, se deschide piata, de data asta înțesată de –o lume pestriță care vorbește limbi nenumărate ca la Babilon.Vocile lor se topesc într-un vacarm ce se ridică și se învârte în jurul obeliscului ,în vîrful căruia se află vulturul cu aripile deschise, gata parcă să-și ia zborul peste blocurile sticloase din față, spre marginile câmpului.
Pe vărul meu îl găsesc în fața monumentului ,încercând să se descotorosească de un copil despuiat ,care i se agățase de picior.Mama acestuia, pe jumătate beată, nu se poate opri din rîs, arătându-i cu degetul.
-Vino, îi zic din mers, e târziu și nu mai ai cum să scapi de copil.
Ne continuăm drumul cu îndârjire, fără să ne uităm in spate.Timpul este scurt și scările acelea șubrede și fără balustrade mă înspăimântă.când mă gândesc că trebuie să mă urc până la etajul unsprezece.Bâjbâi prin semiobscuritate și aud în spatele meu gâfâitul vărului și uneori scâncetul copilului.După ultima treaptă se cască un hău profund .Printr-un salt acrobatic trebuie să apuce bara albă prinsă în perete, apoi , balansându-se, să intre cu picioarele printr-un geam rotund ca un hublou în sală.
-Lasă-mă pe mine, zice vărul.am mai multă siguranță.Când îți spun, să-mi arunci copilul fără nici o undă de ezitare, altfel nu facem nimic.
Se lasă pe vine scrutând întunericul ca o felină, apoi, dintr-o dată, se desprinde asemenea unui resort. si plutește deasupra gropii negre, apucându-se cu amândouă mâinile de bara nichelată,după care își strecoară picioarele cu abilitate prin deschizătură si se așază pe pervaz, lăsându-se pe spate.
-Acum ! strigă.
Din cauza fricii însă, nu calculez bine distanța și-l arunc prea sus.Când ajunge în punctul maxim al urcării si gravitația îl trage în jos, închid ochii îngrozit.Aproape instantaneu îi redeschid auzind un țipăt scurt și-l văd pe zănatec apucînd copilul în ultima clipă cu amândouă mâinile, prinzându-se de bară doar cu picioarele.Jonglând cu nefericita canalie ca un circar , o ia la subsioara stângă, iar cu mîna dreaptă se apucă de bara metalică și apoi dispare în deschizătură.
Urmez eu acum și frica ma paralizează, văzându-mă căzând în gol, spărgându-mi capul de cimentul umed de jos.Ma opintesc și fac saltul împingând puternic în planșeul de beton, simtind că ma înalț, dar nu suficient ca să apuc bara..Printr-o sforțare incredibilă, reușesc să ma agaț doar cu dreapta.Urmează cîteva secunde extrem de grele în care ma balansez, pentru ca in extremis să apuc bara și cu stânga.Trebuie acum să ma întorc și, printr-un salt înapoi, foarte complicat, să intru cu picioarele prin deschizătură..Când ma pregătesc să schimb priza, mâinile vânjoase ale vărului mă apucă și mă trag înăuntru, lepădându-mă pe podea ca pe o zdreanță.
-La ce ne trebuie toate astea ? întreabă cu reproș.
-La nimic, îi răspund indiferent, întorcându-mă spre sală.
Aparatul de proiecție T16 bâzâie liniștit;bobina nu se terminase încă.Cei câțiva spectatori, răspândiți pe ici pe colo, nu prea urmăresc ce se întâmplă pe ecran,unii fumează cu picioarele pe celălalt scaun, alții se sărută pătimaș, alții chiar fac dragoste mai discret.
O bătaie puternică în geam,ma face să tresar.Se uită în toate părțile și nu pricepe nimic .Sala nu are nici un geam, iar pe ecran se întinde o pajiște verde ,presărată cu flori, peste care aleargă o blondă cu părul fluturînd în bătaia vântului .Fusta blondei are două crăpături laterale, până pe la jumătatea coapselor, si ,în alergare, picioarele robuste de atletă i se dezgolesc senzual.
„Bum,bum,bum rasuna din nou bataile undeva deasupra capului.
-Dom profesor, treziți-vă că pleacă autobuzul !
Deschid cu greu ochii și prin crăpătura pleoapelor zăresc prin geamul murdar, pătat de muște, figura lătăreață a tovarășului din tren.Îmi face un semn prin care sugerează importanța gestului său, dar îl neglijez încercând să regăsesc imaginea blondei din film..În locul ei vad însă mozaicul nespălat al sălii de așteptare din autogară, băncile de lemn pe care moțăie țărani îmbrăcați gros în toiul verii.” Frigu-i mai rău decât căldura „ zice țăranul și în zorii zilei se îmbracă bine, chiar dacă urmează o zi caniculară.Ma uit la ceas și constat morocănos că încă mai am mai bine de o jumătate de oră până la plecarea autobuzului.timp suficient ca să-mi închei visul.
Sunt mahmur și am capul greu după cheful de azi noapte.Nu-mi plac petrecerile de despărțire, mă întristează și de aceea am băut.Anii studenției au rămas în urmă, acum cu toții avem diplome și din toamnă vom fi profesori.Au trecut emoțiile examenelor, munca pentru liceță…Escaladand și de ultimul hop am simțit o mare liniște, dar nu bucurie, în nici un caz nu bucurie.Atâta doar că după aceea lucrurile mi s-au părut total diferite, inclusiv privirea semețului Matias Rex din șaua calului său de bronz.
Dau să mă ridic,dar apare omul din tren, afișând același zâmbet perfid, pseudoslugarnic și renunț.
-Sper că nu vă deranjez, zice și se așează fără să mai aștepte încuviințarea.N-am lămurit o chestiune.
Nu-i răspund, examinându-mi chipurile costumul șifonat în timpul somnului pe bancă.
-Părinții dumitale în ce religie au fost botezați?
-Greco-catolică.
-Hi,hi, hi!Eram sigur.
-Și ce-i cu asta ?
-O susții cu prea mare patimă.
-Ca orice om care-și respectă originile.
-Bună oară că sunteți urmașii Imperiului Roman.
-Ce știi tu despre Imperiul Roman?
-Multe.De pildă, dumneata ca profesor de istorie nu mi-ai putea reproduce din memorie lista împărațilori de la Octavianus Augustus-63 î.e.n.-14 e.n. și până la Romulus Augustulus -461-480, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus.Crezi că istoria se poate învăța numai la facultate?
-Nu am această impresie, dar sunt sigur că dumneata ești un fanatic și fanaticii de orice fel sunt periculoși.
Cuvintele i se opresc pe buze în momentul în care prin fața ferestrei trece ușoară ca o umbră silueta unei femei tinere în doliu.Tresar pentru că știu cine este , fără să-i fi văzut fața.”
„Are pe cineve la Oradea, îmi trece prin gând.Altfel ce-ar căuta aici fără nici un bagaj, fără să-și fi cumpărat ceva.”
-E frumoasă, rânjește omul și-i cam fug ochii după bărbați.Am văzut-o adineauri pe peron.
-Dacă zici tu, așa o fi.
-Înseamnă că o cunoști?
-E posibil să o și cunosc.
-Te dai grande.
-Poate că mă dau.
-Bun, domnule profesor, mai vorbim.Pa!.
Peronul e pustiu, majoritatea autobuzelor au plecat deja..Autobuzul nostru e tras la peron și un grup de călători așteaptă să se întoarcă șoferul de la cumpărături;o conservă, o sticlă două de vin pentru cina frugală din camera pustie de la capătul liniei.
Tresar din nou cînd o revad pe Ea, plimbându-se mai deoparte, ca să-și umple timpul de dinaintea plecării.Nu se schimbase deloc.Poartă o fustă neagră, elegantă, dintr-o stofă fină, care-i pune în evidență frumusețea perfectă a picioarelor si o bluză ușoară din mătase naturală de aceeași culoare.Pășește rar, lăsându-și uneori capul pe spate cu o ușoară zvâcnitură pentru a-și aduce la loc părul castaniu, ușor răvășit de niște mici rafale de vânt, care apoi se potolesc, lăsând să se simtă din nou toropeala zilei caniculare..Îmi las valiza jos și pornesc în urma ei..Deși port pantofi silențioși, îmi simte apropierea și întoarce capul.Se oprește locului neîncrezătoare, dar în cele din urmă fața i se luminează și ochii albaștri înecați de tristețe strălucesc intens.Aleargă spre mine cu brațele deschise.
-Servus, Mânzuțule.îi aud glasul, apoi o strâng la piept și-i strivesc buzele într-un sărut înfocat.
Se desprinde cu o grimasă de dezgust.
-Cum poți să bei pe o astfel de căldură? îi reproșează blând.
-Nu știu, dar pot face multe alte lucruri pe o astfel de căldură.
RÂDE POTOLIT, LÃSÂNDU-ȘI CAPUL PE UMÃRUL LUI.
Un cetățean le face semn că a sosit șoferul și că dă bilete.Îmi petrece brațul pe după talie și pornim spre autobuz
-Și ce mai faci tu, Cornelia ?
-Ce să fac Mânzuțule ? Mă necăjesc și eu ca omul singur.După Victor s-au dus și tata și copilul, amândoi deodată.
Ochii i se încețoșează și trupul îi este străbătut de un fior de durere, fără să plângă însă.
-Iartă-mă, draga mea, iartă-mă.Nu știam că ai rămas chiar singură.N-am vrut să-ți răscolesc durerea.
-Nu-i nimic, Mânzuțule, durerea există oricum și oricât ai încerca, nu poți fugi de ea. Pentru asta e nevoie de timp.
O sorb din priviri. Îmi spune Mânzuțule ,ca-n copilărie,ca și cum de atunci nu s-ar fi schimbat nimic..O iubesc cu patimă așa cum am iubit-o întotdeauna desi m-a luat tot timpul peste picior, fără să țină seama de sentimentele mele.N-am încetat niciodată s-o iubesc, deși făcuse din mine un simplu obiect al capriciilor sale.
-La ce te gândești ? Ești plecat atât de departe.
-La noi.
Se strânge mai tare lângă mine.
Un bărbos în blugi o filează insistent, făcând abstracție de prezența mea și ea, ca întotdeauna, intră în acest joc.La aparatul de radio pe care individul îl poartă la umăr, se anunță ora exactă 15 și apoi semnalul emisiunii Compozitorul săptămânii –Antonio Vivaldi, iar în programul de azi –Anotimpurile.Noi trei urcăm ultimii în autobuzul pe jumătate gol.
-Pe dumneata, îi zice Cornelia bărbosului, te rog să te așezi în spatele meu și să ții aparatul în așa fel încât să pot asculta concertul.Sper că nu te superi.
-Deloc, domnișoară, sunt de-a dreptul încântat, sare acesta.
-Iar tu, Mânzuțule, care îl știi pe Vivaldi pe de rost, treci pe partea cealaltă, în dreptul nostru.
O ascult docil, deși ma agasează faptul că mă făcuse Mânzuț în fața bărbosului ,care pur și simplu jubilează, privindu-mă ca pe o gânganie.După-amiază toridă.Autobuzul aleargă de la Oradea spre Biharia, traversând câmpurile arse de la marginea localității.Un stol imens de grauri țâșnește din coroanele unui pâlc de pomi din vii și începe un spectacol de o frumusețe tulburătoare.Urcă vertiginos spre cer, coboară în picaj, se alungește lenticular și se strânge, schimbându-și mereu forma, se întoarce ca la comandă când pe o parte, când pe cealaltă, într-o alternanță aproape ritmică de brun și argintiu.Îl urmăresc până când rămâne mult în urmă.Sunt sigur că pentru mult timp de acum înainte voi asocia pasajul respectiv din Vivaldi cu spectacolul acestei după –amieze toride .Cu ani în urmă, într-o dimineață de mai, ascultam Cncertul nr 1 pentru Vioară și orchestră în Re major, de Beethoven.Castanii cei mari din parcul școlii, rămas din timpul contelui, erau încărcați cu inflorescențe albe, conice, ca niște brăduți în miniatură.În timp ce în sală răsunau acordurile acelei muzicii, prin fereastra înaltă urmăream doi porumbei sălbatici prinși într-un grațios balet nupțial.Și ca o coincidentă curioasă, de fiecare dată, la trilurile viorii planau în zbor lin, rotund, de jur împrejurul coroanelor încremenite în nemișcare.De atunci, întotdeauna când am reascultat concertul în sală, cu ochii minții am revăzut castanii înfloriți și jocul de dragoste al celor doi porumbei din acea dimineață de mai
Autobuzul trece acum pe lângă un lan de porumb cu frunza aproape răsucită din cauza secetei,
-Dacă nu plouă în săptptămâna asta, se aude vocea aspră a unui bătrân, porumbul nu mai leagă și s-a dus recolta.
Nimeni nu comentează, se aude doar muzica și huruitul motorului.
Puținii călători tac știind că domnișoara vrea să asculte acea muzică atât de lungă care lor nu le prea place.
-Sinfoniile n-au nici un înțeles, își dă cu părerea un alt bărbat, dar vezi că tot se mai află câțiva să le asculte.
Tace însă și el și continuă să se uite pe fereastră.Cornelia mi se pare acum mult mai frumoasă.Pe față i așternut o lumină blândă și ochii i s-au umezit, ațintiți undeva în gol, într-o netulburată visare.O iubesc dintotdeauna, din anii copilăriei când ne jucam împreună umplându-ne cămășuțele de flori .Cele mai multe amintiri cu ea le am de primăvara și vara,pentru că în copilărie, fiind sensibil la frig, nu prea ieșeam din casă.Ne jucam odată de-a caii, încălecând tulpini de floarea-soarelui și, văzându-mă cum alerg, tata mi-a zis „Di, măi mânzuțule !”Pe atunci nu aveam mai mult de cinci – șase ani,dar din momentul acela pentru ea am rămas Mânzuțul „
Autobuzul icnește odată, probabil la o depășire, făcându-ne să ne clătinăm pe locurile noastre.Cornelia se întoarce spre mine si-mi zâmbește.Gândurile ei sunt însă mult prea departe, poate mai departe decât ale mele.Îi zâmbesc și eu, dar ea se cufundă din nou în visare.Concertul Vivaldi continuă.Prin fața ochilor aleargă acum o pajiște săracă cu iarba măruntă și uscată, undeva mai la o parte o turmă de grăsuni dormitează la umbra unor salcâmi, un pârâu de câmpie cu malul înalt, lutos, șerpuiește cu meandre leneșe,un copil gol- goluț sare într-un ochi de apă , ridicând o ploaie de stropi mari , strălucitori ca o pulbere de scântei –Vara !.
Prima oară când m-am îndrăgostit violent de Cornelia aveam amândoi doar 15 ani.Ea era de acum o domnișoară în toată puterea cuvântului, pe când eu rămăsesem un țânc amarnic.De înălțime nu mă puteam plânge, fiind cu vreo două degete mai înalt decât ea.dar eram slăbănog de parcă aș fi mâncat jar.Se insera si inca mai citeam cu sufletul la gură din Cei trei mușchetari asa ca n-am auzit-o ca mă striga dinspre grădină.casa lor aflându-se în câmp, dincolo de grădina noastră.Mama umbla de colo-acolo după ceva pui de găină.
-Da hai odată, măi Mânzutule, nu mă face să aștept atâta, își pierde răbdarea Cornelia,E frumos din partea ta să mă lași să aștept atâta ?
-Ce mânzuțu mâne-ta ți-i pruncu meu? Se răstește la ea mama care încerca să se prefacă supărată.
-Ba mie mi-i Mânzuț, Mânzuț Mânzuț! râde gesticulând cu mâinile, pentru că toată ziua se ține numai după mine, nu se duce cu băieții .
-Mă duc, măicuță, am zis rușinat, și am alergat spre portița grădinii.
Când m-a văzut ridicându-mă de pe cergă, a zbuchit-o spre fundul grădinii, printre cartofi.și urma să intre în porumb, dar s-a oprit o clipa să-mi facă un gest provocator.La capătul porumbului m-a așteptat însă și am pornit amândoi spre lanul de grâu.Și-a petrecut mâna după talia mea, iar eu am prins-o pe după cap, lipindu-mă cu totul de ea.cu înfiorare.O dorință aprigă de bărbat, prima pe care mi-o amintesc îmi mistuia sângele și mâna îmi aluneca spre locuri mai delicate.
-Fii cuminte, îmi spunea ea apoi rîdea și eu nu știam ce să fac.De fapt acest Fii cuminte l-am auzit întotdeauna și când am devenit oameni maturi.Toată viața m-am simțit infirm, nefericit, frustrat, incapabil să mă ating de altă femeie, incapabil să doresc altă femeie.Dorința de a o iubi sălbatic nu m-a părăsit nici acum după atâția ani și după toate câte s-au întâmplat.O văd aici, alături de mine, tânără, puternică, mai frumoasă ca oricând.și gândul că voi auzi-o din nou șoptind precipitat, cu ochii pe jumătate închiși și cu mâna moale îndepărtându-mă cu același Fii cuminte, mă înspăimântă.Dar ea trebuie să știe și poate că știe că este a mea, că există special pentru mine.
Când ne întorceam de la grâu, peste pământuri se lăsau umbrele înserării și bătea un vânt răcoros.Ne făcuserăm coroane și aveam brațele pline cu floriPurtam încă în noi mirosul sănătos al holdei verzi nesfârșite , unduitoare ca o mare în bătaia vântului.
-Ai mei nu sunt acasă.Te rog să te culci cu mine, Mânzuțile, să nu-mi fie frică.
Râdea insinuant și râsul ei mă tulbura, simțind că-mi pier toate puterile, dar în același timp, propunerea era pe cât de incredibilă, pe atât de tententă.
În timp ce Cornelia trata problema cu mama și cu tata, eu tăceam chitic cu inima cât un purice.Mama fusese tot timpul mai circumspectă, întrebând-o de ce nu și-a chemat vreo rudă sau vreo prietenă,la care Cornelia răspunssese că singurul ei prieten este Mânzuțu.În schimb tata încuviințase din prima și mă trimisese să-mi caut lucrurile.Din tindă ascultasem un crâmpei de dialog.
-Am făcut bine oare că l-am lăsat? recunoscusem vocea mamei în care se distingea o undă de regret.
-De ce să nu-l fi lăsat, se mirase tata că doar nu pot face nici un rău.
Noaptea era caldă și liniștită , iar cerul cu milioanele lui de stele inspira o pace adâncă.Ursu, câinele meu, se luă după mine, dar după cum îi era meteahna, niciddată nu-mi stătea alături, făcea ocoale mari și îl auzeam doar după fâșâitul frunzelor; săpa furios după tot felul de vietăți ascunse în găurile lor, sau își găsea alte ocupații.
Cornelia mă aștepta sub cei doi peri din fața casei și se părea cu nu mai avea răbdare.Pe cât îmi doream să mă apropii de ea, pe atât eram de neliniștit
-Uuuuf, credeam că nu mai vii!îmi reproșă cu o undă de dojană.Puneți bagajul pe laviță și hai să mergem.
-Unde să mergem? tresării.
Se auzi o foșgăială printre tufele de la spatele casei și Cornelia întoarse capul cu teamă.
-E Ursu, stai liniștită.Unde ziceai să mergem?
-Să ne scăldăm.Eu nu m-am scăldat niciodată noaptea.Dar tu ?
-Nici eu.
-Atunci hai să mergem.Þine plasa asta în care am pus două prosoape mari, plușate, să ne învârtim în ele în caz că ne-ar fi frig.
Ursu o luă la goană pe drumul de țară până ce-l înghiți întunericul.În dreapta noastră,deasupra unui pâlc de salcâmi din marginea satului, se ridica luna roșie ca un disc de metal incandescent.
-Uite luna!se bucură Cornelia.Ce frumoasă e luna !
Acum drumul cobora ușor spre Valea Ierului și peste perdeaua de stuf se vedea oglinda apei.Când ne apropiarăm mai mult, o mogâldeață neagră țîșni de lângă noi și se pierdu în desișul de rogoz pleoscăind cu picioarele prin apă.Cornelia se strânse lângă mine.scăpând un țipăt ușor.
-Ce-a fost asta? m-a întrebat cu teamă.
-Vreun pui de lișiță rătăcit sau poate vreun șobolan de apă.Dacă era mai aproape, Ursu-l prindea.
Câinele se năpustise în urma jivinei, dar dând de apă se întoarse, scuturându-și picioarele.O luai înainte ținând-o pe Cornelia de mână protector, ca și când mie nu mi-ar fi fos frică.În spate, Ursu se aruncă din nou orbește într-un stufăriș și de data asta se auzi țipătul jivinei încolțite.Îl văzurăm retrăgându-se pe pământ uscat cu prada în gură.
-Oare ce-o fi prins? Se interesă Cornelia.
-Cine știe? Pe-aici mișună tot felul de drăcovenii.
-Chiar? Se sperie Cornelia.
-Stai liniștită că nu sunt din alea care să ne facă rău.
Intre timp ieșirăm din stufăriș și ajunserăm la un fel de lagună cu țărmurile presărate cu nisip auriu.Luna urcase mai sus acum, răspândind peste ape o lumină străvezie.Limba de pământ care pătrundea adânc pe acea intindere magică părea rămășița unei punți distruse de valuri.De obicei era ocupată de pescari, dar acum totul e pustiu.Ne instalarăm la capătul extrem al peninsulei și ne dezbrăcarăm.Cornelia încercă apa cu piciorul
-E caldă, se bucură ea.Uite ce minune !Parcă ar fi o ilustrație dintr-o carte cu povești.
Pe deasupra noastră fâlfâi un stol de rațe și se lăsă pe la mijlocul lacului.Oglinda apei în care se reflecta cerul era netulburată ca o fântână de câmpie , iar de jur împrejur, papura îșă legăna abia perceptibil frunzele late.Cornelia plonjă, cufundându-se adânc în apă, în urma ei rămânînd doar niște cercuri concentrice care se tot lărgeau, până când dispăreau cu totul.Numărai rar, până ce ajunsei la cincisprezece, când o văzui zvâcnind din apă undeva departe
-A-heeeei! Strigă ea încercând să-și normalizeze respirația
Glasul ei răsună în liniștea nopții ca într-o catedrală pustie.Plonjai și eu și începui să inot vertiginos, dar nu reușii s-o ajung,ea fiind o înotătoare redutabilă.Mă oprii și făcui pluta cu cerul infinit în față și măreția lui mă fascina.Puteam să stau așa ore-ntregi fără să obosesc și asta mă relaxa.Deodată, ceva cu totul neașteptat mă smulse din reverie, dar nu realizam încă ce anume.O trombă de apă se prăvăli peste mine umplându-mi nasul și gura, făcându-mă să tușesc vehement.Îmi dădui seama însă când auzii râsul gâlgâit al Corneliei.
-Credeam c-ai adormit, Mânzuțule, mă luă peste picior și nu-i bine deloc să dormi în apă.
-Ești o proastă.
-Ba, dacă nu te superi, tu ești mai prost decât mine, muuult mai prost.
Începui să arunc asupra ei un potop de apă și ea îmi ripostă cu îndârjire, până când puterile ne sleiră cu totul.
-Hai să mergem, zise.Cred că se apropie miezul nopții și nu e bine să ne prindă pe câmp.
Între timp aerul se răcorise și simțeam cum mi se face pielea de găină.Mă învârtii în prosopul mare, apoi veni și Cornelia și o învârtii și pe ea .Se lipi de mine respirînd agitat, lipindu-și pieptul tare de pieptul meu.Începui s-o sărut precipitat pe gură și ea mă lăsă.strângându-se și mai tare lângă mine.
Concertul Vivaldi se termină lasand în urma lui un gol iritant.Îmi întorc privirile spre Cornelia ca să ma liniștesc.Are fața luminată de aceeași expresie de încântare, pastrând încă inegalabila stare de spirit pe care i-o crease muzica.Îmi surprind privirea și-mi zâmbeste.E un zâmbet tandru și în același timp nespus de trist.
-„Doamne, oare cum poate exista atâta frumusețe!”
Bărbosul se apleacă peste scaunul gol, lipindu-și umărul de umărul ei.
-Doriți să vă caut altă muzică ?
-Nu doresc decât să mă lași în pace.În clipa asta pe Vivaldi nu-l poți înlocui…
Autobuzul aleargă din nou de-a curmezișul unui câmp ars.
-Între salcâmii de colo curge apă caldă, se aude vocea bătrânului răgușit.Am auzit că te poți scălda fără bani și apa –i la fel de bună ca la Felix.
Nimănui nu i se pare ceva ieșit din comun că acolo curge apă caldă așa că rămâne fără replică.
-La capătul satului de colo au făcut un bazin cimentat ca la Flix și poți să te scalzi fără bani, insistă bătrânul.
-Mă gândesc c-o să-ți faci o colibă să mai și dormi noaptea cănd te plictisești de atâta scăldat, îl ironizează un tânăr.Poate-ți aduci și vaca așa că numa pita-ți mai trebuie și poți să stai tot sezonul aproape fără bani,
Bătrânul îl măsoară cu ciudă.
-Mă, tu ai călcat în ceva urmă de șmecher pe la Oradea.
-Se poate, și asta sigur că nu m-a costat bani.
Autobuzul icnește din nou făcându-ne să ne clătinăm pe locurile noastre apoi își urmează drumul mormăind docil ca un animal ascultător.Îmi arunc din nou privirea spre Cornelia E cufundată în aceeași visare senină. Îi vad din profil chipul atât de frumos, identic cu al unei actrițe recunoscute.
In anii de liceu ne-am iubit mult, sincer și platonic.Eram aproape fericit, deși mă ținea ca pe o haină de vreme rea și mă umilea cu cinism aproape tot timpul.Avea prieten, pe unul Adrian de la filologie, un fel de"Zburător cu plete negre”Cred că n-am urât niciodată pe cineva cu atâta patimă cum l-am urât pe băiatul acela care , în fond, nu avea nici o vină și chiar încerca să se apropie de mine.Când ne-am întâlnit prima dată, mi-a întins mâna zâmbindu-mi prietenește , dar eu am perceput zâmbetul lui ca pe o insultă.
-El este iubitul meu, Mânzuțu, m-a prezentat Cornelia.Ne iubim din copilărie.
Adrian s-a uitat la mine distrat, neștiind foarte clar ce să creadă, dar mai cu seamă a luat afirmația Corneliei drept o glumă.Cam la două-trei zile, tipul o aștepta la poartă și o lua în oraș, așa în uniformă și cu servieta cu cărți, pe care însă o ducea el.La despărțire, ea mă săruta pe obraji și-mi dădea tot felul de indicații, cum să am grijă și ce să fac până se întoarce .Mă înscrisesem la liceul de arte plastice numai ca să fiu coleg cu ea, deși nu prea aveam cine știe ce talent.Desenele mele erau prea obiective, prea copiau realitatea, dar nu voiam să mă despart de ea nici în ruptul capului.
-De ce nu-l înghiți pe Adrian? m-a întrebat odată.E un băiat atât de bun și foarte cult.Poți să discuți cu el ore-n șir chiar și despre pictură.
-Pentru că nu-l suport și punct.
-Ești gelos.
-Sunt, ca un câine.
Ea râse cu râsul ei atât de personal și de dureros pentru mine.
-Dar ce motive ai, ca să fii gelos? a continuat pe același ton,
-Unul foarte important pe carel știi și tu.Te iubesc.
Am înlănțuit-o cu toată forța și în timp ce o sărutam i-am simțit din nou respirația accelerată și acelși tremur sublim abia perceptibil care dovedea dragoste adevărată în ciuda fițelor ei.Când am ajuns cu mâna în zona nepermisă, am auzit din nou același inervant,
-Fii cuminte, Mânzuțule, să nu compromitem relația noastră atât de specială…
-M-am săturat să fiu cuminte.Până când să tot fiu cuminte ?
-Până atunci…
Ironia din glasul ei m-a durut mai mult decât refuzul de a face dragoste.Observând că a exagerat, s-a lipit de mine zâmbind tandru, sărutându-mi lobul urechii.
-Încă n-a sosit timpul pentru dăruirea totală.Trebuie să avem tăria să ne ferim de ispitele trupului.Știi că cine gustă din fructul oprit se căiește amarnic.Când va sosi ora, bucuria va fi deplină și nemărginită.Nu știi tu oare că cine obține totul prea repede și prea ușor nu poate simți niciodată bucuria victoriei adevărate?
Și întotdeauna îi rămâne gustul amar al neîmplinirii.?
-Ohooo!Ai trecut pe parabole biblice.Uiți însă că noi nu suntem Adam și Eva și nici nu trăim în rai ci pe pămîntul nostru de toate zilele , populat cu oameni obișnuiți, adică păcătoși și pofticioși.Nici măcar n-avem nevoie de șarpele ispititor.
-Aici greșești.Șarpele există și te îndeamnă continuu să calci strâmb , dar tu trebuie să fii tare..
Râse din nou.

-Mâine e sâmbătă.Știu că Andrei e plecat din oraș și am luat două bilete la film…
S-a dezlipit de mine depărtându-se un pas , ca să-mi distigă mai clar trăsăturile feței.
-Nu voi veni la film , mi-a zis sec.Și apoi ce legătură are absența lui Andrei?Tu mă inviți numai când rivalul tău lipsește ?Nu pot accepta invitația sub nici o formă.Voi rămâne la internat și voi face crochiuri toată după-amiaza, iar tu îmi vei povesti filmul, așa cum ți le povestesc și eu pe cele pe care le văd cu Andrei.
Cuvintele ei m-au durut , dar am simțit că nu mai are rost să-mi fac iluzii si mai ales să-mi provoc adevărate traume sufletești.Curând s-a produs ruptura.Ea a reușit la facultate, eu nu, ceea ce pentru mine însemna armata.Când m-am liberat, Cornelia era în anul III la Ion Andreescu, pe când eu un vântură lume, fără un orizont precis .Ne simpatizam ca înainte,dar acum ceva nu era în regula, ceva era fals.
-Vezi, mi-a spus într-o zi, a face o facultate este un privilegiu pe care nu-l are oricine…Nu depinde doar de cunoștințe…Este ceva ce-ți este dat sau nu…Poate destinul?
Am aplaudat-o rar, ironic.
-Bravo!Se pare că te-ai reprofilat pe filosofie.E cumva vreun pasaj dintr-un studiu al tău despre dramele existențiale ale celor picați la facultate ?
-Acum ești rău, se supără Cornelia.Voiam doar să te atenționez să cobori cu picioarele pe pământ.Timpul trece și tu rămâi de căruță.
-Fugit irreparabile tempus !E bine să ții cont de învățăturile strămoșilor tăi.
-Bun…
-Voi ține cont de sfaturile tale atât de generoase și de bine intenționate, nu-i așa, și când voi ajunge un muncitor de frunte, ciocănar, să zicem, îmi voi zice.Uite bă, sculă, dacă nu era Cornelia să te-ndrume, azi nu erai ce ești !
-Eram sigură că te vei bosumfla.Eu aș vrea cu toată sinceritatea..
-Să ce ? Să mă consolezi? Deja noi facem parte din specii diferite.Ce-ar putea avea în comun porumbița cu corbul?
-Puține lucruri.
-În schimb, porumbelul Adrian are… cel puțin sculă compatibilă…
-Să-ți fie rușine ! Uite, îți fac acum o mărturisire.N-am iubit pe nimeni în afară de tine..Poate nu mă crezi, dar acesta este adevărul.
Am simțit că mă lovește trăznetul și am prins-o-n brațe.
-Hai, iubește-mă.
-Þiam spus că încă n-a sosit timpul…
Am avut această discuție doar cu două săptămâni înainte de intrarea mea la facultate, lucru pe care ea nu-l bănuia atunci că s-ar putea întâmpla.Nu vpoi uita niciodată strălucirea din ochii ei, bucuria cu care m-a așteptat la gară.Pentru mine însă erau gesturi tardive.
*
O lovitură violentă ma smulge din visare și pentru moment nu realizez ce se întâmplă, deși auditiv înregistrasem un scrtâșnet teribil de frâne, buluceală, țipete.Ma trezesc de-a binelea abia când șoferul, gata să plesnească de nervi, se repede pe lângă Cornelia care încerca să se ridice de pe podea plângând.
-Te-ai lovit, draga mea? o îântreb cu sufletul la gură.
-Nu.Nu cred, bolborosește, dar mi-e frică de accidente, teribil de frică…
Se strânge lângă mine și o simt cum tremură toată chinuită de plâns.
Încerc s-o liniștesc mângâind-o pe spate și pe păr, legănând-o ușor ca pe un copil.Ne pomenim deodată singuri, într-o mare liniște, îmbrățișați în mijlocul autobuzului trist ca un vas abandonat.Când își ridică ochii și privirile ni se întâlnesc, înțeleg cât de mult mă iubește și că toate speranțele ei stau numai în mine.O strâng și mai tare ca și cum în clipa aceea ar fi posibilă contopirea într-o singură ființă.
-N-ai văzut cum a venit Dacia?suspină ea.Nu știu cum, dar parcă am o presimțire a accidentelor.Când am văzut-o, încă de departe, am avut senzația că va intra în noi și așa s-a și întâmplat.N—ai văzut cum circula ?
-Nu eram atent.Ațipisem probabil.
Coborâm și noi.Trei milițieni sosiți, nu se știe când, fac măsurători și pun fel de fel de întrebări, iar răspunsurile sunt absolut contradictorii.Șoferul autobuzului n-avea nici o vină pentru că își ținuse partea, celălalt ieșise din coloană și nu reușise să depășească o căruță cu fân.Dacia e un morman de fiare contorsionate, iar cei trei pasageri se zbat între viață și moarte.Toate formalitățile durează mai bine de o jumătate de oră.Când pornește autobuzul, dau sa plec la locul meu, dar Cornelia ma oprește.
-Mă simt cam obosită, zice zâmbind în chip de scuză.Aș vrea să mă sprijin puțin de tine dacă nu te superi.
Îi trec brațul pe după umeri și o trag spre mine ocrotitor.Are ochii închiși și fața liniștită și senină, ca într-un somn lin.O sărut pe creștet, închid apoi și eu ochii și gândul se întoarce din nou cu ani în urmă.
Poate că dacă nu m-aș fi dus atunci la Ana-Maria Mureșan, nu s-ar fi întâmplat nimic.În după-amiaza acelei zile , fata mă căutase acasă de mai multe ori, dar nu mă găsise, pentru că eram la pescuit.Spre seară, când mă întorceam, m-am întâlnit cu ea la marginea satului.Îmi zâmbea într-un mod ciudat, cu toate că nu ne-am înțeles niciodată, probabil din motive de caracter.
-Te știi ascunde, nu glumă, surîde ea.Mă faci să te caut toată ziua.
-De când am devenit o persoană atât de importantă ?zic, uitându-mă în jur, ca și cum aș fi avut impresia că nu mi se adresează mie.
-Uite ce-i, zice agasată de ironie.Deseară dau o chermeză și țin neapărat să vii și tu.Abia ieri după-amiază m-am decis și de aceea nu te-am prevenit mai din timp.Sper totuși să n-o lași pe Cornelia fără cavaler, mă înteapă ușor răutăcios.
-Crezi ca vine ?
-Ce-ntrebare-i asta? Se indignează.Te aștept sau vă aștept pe la nouă. Pa !
Își întoarce bicicleta și se depărtează făcându-mi cu mâna.Până m-am pregătiti, timpul a trecut extrem de repede.Înainte de a mă îmbrăca, am mers prin grădină la Cornelia care tocmai ieșea din curte, superbă, lăsându-mă fără grai.
-Păi , nu mă aștepți ?
-Nu, pentru că ești băiat mare și știi drumul, mi-a zâmbit șăgalnic.
-Cum vrei tu.
-Acuma de ce ești absurd , Mânzuțule?Vrei să te duc de mână ca pe un copil de grădiniță ?
M-am întors brusc și am luat-o pe căraea spre casă.
-Știi că doar pe tine te iubesc , am auzit-o din urmă, dar n-a sosit încă vremea…
Am tot ezitat dacă să plec sau nu la petrecere și abia pe la unsprezece m-am hotărât.În fața casei preotului erau parcate patru mașini, semn că fuseseră invitați și oaspeți străini.Muzica se auzea destul de tare.
-La mulți ani, Ana-Maria, i-am urat gazdei care m-a întâmpinat deîndată ce m-a văzut.Am sărutat-o și i-am întins cadoul.M-a condus la masa invitaților, mai la marginea salonului, ca să rămână loc de dans.
-Ai sosit și tu, iubitule ?Ce mult te lași așteptat ! aude vocea Corneliei care și începuse să-l tachineze.
Când sunt doar ei, este atât de tandră, dar în public devine de-a dreptul rea, lucru de neînțeles.Nu mă acomodasem bine cu lumina roșiatică și albăstruie când s-a apropiat de mine și mi-a înlănțuit gâtul.Ochii îi străluceau intens și după cum se comporta aveam vaga impresie că este amețită de băutură..M-a condus spre un capăt al mesei unde stătea ceva mai retras un bărbat spătos, aplecat asupra paharului.Când s-a întors, simțindu-ne probabil prezența, am avut impresia că-l cunosc de undeva, fără să știu de unde.Purta barbă și avea ceva anume care te impresiona.Înainte de a ne așeza, Cornelia a făcut prezentările zâmbind șiret.
-Iubitul meu dintotdeauna, Ovidiu Hossu, viitorul meu soț, Victor Săvean.
Bărbosul mi-a strâns mâna cu un „îmi pare bine „ plictisit, apoi m-a neglijat, dându-mi de înțeles că sunt în plus.Pe Cornelia o distra atât de tare scena încât a izbucnit în râs fericită.
-Ciocniți un pahar împreună, pentru că ceea ce urmează, vă interesează pe amândoi.
Ne învăluia într-o privire curioasă , dar frumoșii ei ochi erau umbriți de-o tristețe pe care n-o putea învinge.Câteva clipe ne-am înfruntat în tăcere, ea tandră și ironică, clătinându-și capul provocator, eu sumbru și amenințător, posesiv și gelos.Nu-mi puteam scoate din cap acel”Viitorul meu soț” care mă scosese din sărite și pe care nu-l puteam interpreta decât ca pe o glmă a ei.Poate că această atitudine a mea, care pentru ea echivala cu o interdicție, a determinat-o să facă acel gest.
-Victor Săvean, dacă accepți să te căsătorești cu mine, vino aici și dă-mi sărutul de logodnă.
Acele vorbe au căzut asupra mea ca un trăznet, dar n-am putut să nu observ ezitarea penibilă a individului.O cunoștea doar de două-trei ore și nu știa dacă era o glumă sau o propunere serioasă.După ce s-a dezmeticit, s-a ridicat de pe scaun și s-a repezit la ea, a cuprins-o în brațe și a sărutat-o lung pe buze, în aplauzele asistenței.După ce s-a desprins din brațele lui, s-a apropiat de mine.
-Acum vino, tu, Mânzuțule,și dă-mi sărutul de despărțire.Dragostea noastră a fost unică în felul ei și n-avem dreptul s-o pângărim.Trebuie să-ți înfrunți destinul cu tenacitatea unui erou de tragedie antică.
Ochii ei râdeau în felul lor atât de special, amestec de tandrețe și ironie.
M-am ridicat brusc și m-am îndreptat spre ușă.Acolo m-am oprit însă și i-am aruncat:
-Credeam că poți mai mult, dar m-am înșelat amarnic.Ești o închipuită și atât.Frumusețea chiar nu reprezintă totul.
Privirea ei m-a dezarmat, așa că am ieșit, urmat de Ana-Maria care s-a agățat de gâtul meu, sărutându-mă cu patimă.
-Hai că nu-i doar ea pe lume.Mai uită-te și tu în jur.Hai să mergem pe vale.Vreau să mă iubești de ziua mea, vreau să te iubesc de ziua mea.”
*
-La ce te gândești? ma întreabă Cornelia trecându-mi matern mâna prin păr.Parcă ai fi undeva foarte departe, parcă ai regreta o despărțire.
O trage mai mult spre el strângându-i umărul pe care-l ținea în palmă.
-Ațipind pe banca tare din autogară am avut un vis straniu.
Mă privește tandru, se cuibărește la pieptul meu si-și închide din nou ochii
În scurta căsnicie cu Victor, n-a fost fericită deloc.Deși era un om dificil, am încercat să mă împrietenesc cu el atât cât s-a putut și-i vizitam.Simțeam nevoia să fiu în preajma Corneliei.Mă căuta și ea zilnic, ba pentru una, ba pentru alta și stăteam la taifas uneori ore în șir și lumea ne bârfea punând pe seama noastră tot felul de păcate de care nu eram vinovați.Într-un amurg, m-am pomenit cu ea la mine acasă ceea ce nu era un fapt neobișnuit, dar de data aceasta ceva era în neregulă.. O cunoșteam prea bine ca să nu-mi dau seama.
-Știi că măbate din cauza ta ?
-Cine? Am întrebat-o candid.
-Dracu ! Cine altcineva dacă nu Victor? Dar sunt vinovată și eu pentru că nu-l mai suport și atunci îl fac să creadă că…
-DupăSfânta Sciptură, simpla dorință este deja adulter.
-Chiar mi-l doresc.Deseară să vii la mine.
-Ce-ai spus ? am tresărit.
-Deseară să vii la mine.Victor e plecat la București pe trei zile, la o consfătuire cu marii specialiști din agricultură, în calitate de mare doctor veterinar.Tata și copilul sunt plecați la mătușa de o săptămână, așa că suntem doar noi…
-Și chiar crezi că am avea ceva de făcut noi amândoi când ești tu singură acasă ?
Nu țin minte s-o fi jignit mai rău vreodată, deoarece plângea și eu n-am văzut-o plângând niciodată.Propriu-zis nu plângea nici acum, decât doar că lacrimi ca bobul de rouă i se iviseră în colțul ochilor și se prelingeau încet pe obraji, lăsând în urma lor două dâre umede , Nu s-a ascuns, ma fixat în schimb cu o privire îndurerată și plină de reproș.
-Prostule ! mi-a zis ca-n zilele noastre bune.Acuma ți-ai găsit să te răzbuni ?Acuma când am atâta nevoie de afecțiune ?
Am privit-o lung, uimit. Altădată aș fi sărit în sus de bucurie, dar acum nu puteam accepta propunerea ei.Se uita la mine rugător , dar întârzierea răspunsului a umilit-o.În clipa aceea aș fi vrut să-mi trag palme, să dau cu capul de pereți, dar mândria mea idioată nu mă lăsa să mă arunc în brațele ei.Văzând că nu schițez nici un gest, a izbucnit:
-Dacă vrei, vii, dacă nu, nu.Chiar în genunchi n-o să-ți cad, după care a luat-o la fugă pe cărăruia din grădină.
Și noaptea aceea și celelalte în care a lipsit Victor m-am perpelit, am suferit ca un câine ,dar nu m-am dus.”
*
-Am înțepenit pe scaunul ăsta, zice Cornelia întinzându-se.De când m-am stabilit la țară, nu-mi place să călătoresc, aglomerările și așteptările din gări mă exasperează.Dar mi-am dat mașina la reparat, deși mult timp am crezut că n-o s-o mai fac.Totuși, din când în când, simți nevoia să te miști.
-Nu mai avem mult, o îmbărbătez.Eu unul, cum ajung acasă, trag o fugă să fac baie-n lac.
Când am pomenit de lac, Cornelia a avut o ușoară tresărire.S-a uitat la mine cu teamă, dar n-a zis nimic, aruncându-și privirea pe verdele odihnitor al unei sole întinse de sfeclă de zahăr.Rândurile drepte și lungi păreau spițele unei roți care se învârte în sens invers direcției de mers a autobuzului.Se aude din nou vocea bătrânului care vorbeește despre secetă și despre napii pe lângă care treceam.
N-am fost acasă când s-a întâmplat nenorocirea cu Victor.Pentru el ziua acea a fost una nefastă încă de dimineață, cu reșoul de la care luase foc perdeaua din bucătărie.Apoi a urmat accidentul acela stupid.La intrarea într-o curbă, un TIR stătea într-o rână, gata să se prăvălească în șanț după ce culcase la pământ bara de protecție.Exact când ar fi vrut să-l depășească, din față a apărut un motociclist care gonea ca un bolid și l-ar fi izbit în plin dacă n-ar fi luat-o prin dreapta tirului, prin șanț.Urmară câteva secunde când mașina rula pe buza șanțului, dându-i impresia că pământul și cerul se clatină periculos, că arborii se reped spre el amenințători ,apoi urmă șocul violent urmat de liniște totală.După ce s-a dezmeticit, a constatat că n-a pățit nimic, că nu avea nici măcar o zgârietură, deși mașina era zob.Au urmat formalitățile de constare a accidentului care se desfășurau exasperant de încet.
Seara trebuia să meargă la nuntă ,la o verișoară bună de-a Corneliei,de unde nu se cădea să lipsească.Băuse toată seara și pe la unsprezece era deja beat, spre disperarea Corneliei care stătea lângă el posacă în timp ce toată lumea dansa.Nuntașii credeau că sunt necăjiți pentru mașină.
-Mă duc să mă răcoresc, a zis Victor.Nu mai pot de căldură, sunt lac de sudoare.
-Du-te învârtindu-te, l-a repezit Cornelia.Cine te pune să stai cu haina pe tine în zăpușeala asta ?Mai bine ia-ți o cămașă cu mâneci scurte.
Abia a ieșit Victor, că a și invitat-ola dans fratele mirelui, un tânăr simpatic cu care se împrietenise în timpul pregătirilor.Aproape două ore s-au simțit minunat, deși bătrânele de pe margini o judecau cu asprime.Într-un târziu și-a amintit de Victor și a început să-l caute peste tot, chiar și acasă.
-Nu știi unde a plecat Victor ?l-a întrebat pe unul dintre organizatori.
-Spre lac s-a dus, i-a zis un copil, acum vreo două ceasuri,
Cornelia și studentul s-au grăbit într-acolo, urmați de alți vreo trei patru tineri,Un ciob de lună lumina câmpul și întinderea de apă peste care parcă pluteau vagi pâcle străvezii.Se apropiau zorile.Mica peninsulă presărată cu nisip auriu era pustie.La capătul cel mai îndepărtat au găsit hainele lui Victor lepădate anapoda.
-Viiictoooor!
Glasul Corneliei a răsunat peste apă ca un țipăd dureros.Nici un răspuns, doar fîșâitul papurei legănate de vântul răcoros al dimineții.
Cei prezenți tăceau încurcați neștiind ce să spună.
-Întoarceți-vă la nuntă le-a zis .Lăsați-mă să-mi priveghez singură soțul.Sufletul lui este pe-aici pe aproape.
*
Am ajuns acasă, mă zgâlțâie Cornelia.Nu-ți ajung trei ore și mai bine de lâncezeală pe scaunul ăsta ?
-Nu-mi ajung.Aș vrea să mergem așa la infinit, la infinit, la infinit…
-Vrei să-l trambalezi si pe l bătrânul cu seceta atâta amar de timp? surîde complice.
O sărut brusc, apăsat pe buze.
-Pe el îl putem lăsa la prima stație.
*
Dincolo de lac, spre linia orizontului, cerul e violet și pâlcuri de nori vineți trec ușor, aproape de pământ, deșirându-se ca niște pânze de fum.Tot dintr-acolo se ivește un stol de păsări negre ce vâslesc bătând aerul ritmic cu aripile ca niște vele de corăbii și cu gâturile groase întinse înainte.De departe par vulturi, dar sunt mult mai mari.Penajul de un negru închis are un luciu aproape metalic încât ai fi tentat să crezi că sunt niște construcții mecanice.Deasupra lacului, bizarele zburătoare se lasă în zbor planat, descriind un semicerc amplu, coborând apoi aproape până să atingă oglinda apei , dar se ridică și, bătând aerul cu aripile ,dispar dincolo de crestele munților.
„Nu se poate, îmi trece prin minte.Așa ceva nu se poate ! De unde-au apărut munții ?”
Și totuși, pe țărmul estic se ridică șirul de munți cu vârfurile crestate ajungând până la nori.
„-Dar păsările? De unde-or fi păsările ?Ce specie ? Acvile ? Nu par a fi acvile.”
Deoadată, dincolo de munte cerul se învăpăiazăÎntorc brusc capul spre apus și văd că satul dormitează încă în negurile nopții.
„Trebuie să aflu ce-i dincolo de munți”, îmi zic.
Găsesc o cărare bătătorită și mă țin de ea.mirându-mă de ușurința cu care urc.de parcă aș fi plutit.Cât ai bate-n palme mă pomenesc sus pe-o coastă înverzită și inundată de soare ce coboară ușor către vale.Jos de tot, se înșiră satele văii, așezate de-o parte și de alta a unui râu.iar ceva mai departe se profilează îngrămădirea de blocuri și de turnuri a unui mare oraș.În spate , câmpia dormiteqază într-o lumină cenușie în timp ce lacul este acum doar un petic albăstrui cu bentițe verzi pe margini.
„Am ajuns la hotarul dintre noapte și zi, îmi trece prin minte.Trebuie să cobor, să văd satele din vale și dacă am timp, și orașul.”
Pornesc la drum și, deîndată ce pășesc în lumină, de după trunchiul unui copac apare un dulău fioros care-mi arată colții mârâind.
„Trebuie s-o aduc și pe Cornelia.Vom merge amândoi să vizităm orașul.Poate că între timp va pleca și câinele..”
Drumul până la Cornelia mi se pare destul de scurt și-l parcurg cu aceeași ușurință cu care urcasem muntele.Poarta este închisă și prin curte nu se vede nici o mișcare.Încep s-o strig și să bat gardul iritat, dar nu răspunde nimeni.
-Cine-i acolo? Aud în sfârșit o voce hârâită care vine din spatele casei
Mă reped într-acolo și mă pomenesc fața-n față cu o baborniță cu fața zbârcită, adusă de spate , care taie cu sapa bălăriile și plantele ruderale ce năpădiseră palma de pământ din lungul peretelui.Are chipul clasic al vrăjitoarei din filmele de groază, atâta doar că pare mai blajină.
-Cine ești dumneata? mă răstesc la ea.
-Stăpâna acestei case, râde aratarea.
-Și Cornelia ?
-Domnișoara s-a măritat și s-a mutat la oraș.Chiar acum a plecat mașina încărcată cu tot ce avea.Uite, maică, urmele se văd clar ,că nu le-a șters nimeni….Ar fi trebuit să răsară soarele, continuă bătrâna, nepăsătoare la disperarea mea.E înnorat.Uite că a și venit ploaia.
Un potop de stropi reci ca gheața mă înfioară
-Nu se poate să fie adevărat.Minți, vrăjitoare nenorocită! Cornelia, Cornelia, unde ești ?
Stropii reci cad în continuare peste mine și începe să-mi fie frig.
*
-Sunt aici, lângă tine, disting într-u târziu vocea Corneliei.
Tresar,ridicându-ma într-o rână, privind de jur împrejur dezorientat.Se înnoptase și bătea un vânt răcoros.Un alt puhoi de stropi se abate asupra mea după care îi aud râsul și în cele din urmă o vad pe Cornelia.Poartă o rochie ușoară de in, își lăsase sandalele pe mal ca să poată intra în apă să mă stropească si ma stropește în continuare și rîde așa cum râdea odinioară cînd eram lipsiți de griji.Frumusețea ei ma țintuiește locului ca o bucată de lemn și ea are impresia că m-am supărat.
-Ce-ai visat? ma întreabă blând. Te-am auzit strigându-mă în somn și te-am trezit ca să nu te mai zbuciumi.Altfel m-aș fi așezat lângă tine și te-aș fi lăsat să dormi.Doar cu câteva clipe mai devreme aveai fața senină.
-Nu se putea ceva mai monstruos.Te pierdusem definitiv încă odată și pentru mine viața nu mai avea sens.În curtea ta era o zgripțuroaică care-mi spunea că te-ai măritat, ai încărcat totul într-un camion și ai plecat.Nu puteam accepta așa ceva așa că am început să te strig cu disperare.
Își lipește fața de pieptul meu ud ,într-o mișcare plină de tandrețe.
-Am primit telefonul, zice pe un ton firesc. Mi s-a aprobat expoziția.
-Ce expoziție?
-Expoziția mea personală de pictură.De ce crezi că am fost azi la Oradea?
-Ai lucrat atât de mult?
-Da, mi-am făcut timp și pentru asta.
-Și kitsch-urile după care venea individul acela gras și vulgar, ca să le vândă prin piețele de vechituri mai continuă?
Râde cu dezinvoltură.
-De ce nu? dacă aduc bani.Oricum amatorii pentru asta vor continua să existe cu sau fără aportul meu.
În clipa aceea iese luna de sub nor și nisipul de pe limba de pământ prinde să strălucească.Se așază amândoi pe cearșaful lui și privesc în tăcere apa
-Știi ceva Ovidiu, eu m-am gândit să locuim la mine, zice cu simplitate.Și așa casa-i goală.
Nu-i spusese niciodată pe nume până atunci și nu-și putuse imagina câtă căldură poate încăpea într-un singur cuvânt.
-Îmi aduc aminte,zice tot ea că și ție-ți plăceau aceste versuri de Whitman și iată că nu mă tem de ele:
„Azi, înainte de răsăritul soarelui m-am suit pe un deal și am privit cerul plin de stele
Și am șoptit duhului meu:când vom fi cuprins aceste lumi toate și
fi-vom posesorii plăcerii și ai științei tuturor celor închise în ele,
oare vom fi atunci mulțumiți și sătui?
Iar el răspunse:Nu.Atunci dealul acesta va fi câmpia de la care porni-vom spre alte înălțimi.”























.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!