Ideea de temnita ce I-o impunea boala o ingrozea. Nu-I mai era draga camera. Uitase cat ii adorase aerul de vechi si mirosul de carti certate de timp, iar povestile ei nu erau decat cutite ce se rasuceau intr-o rana necicatrizabila. Isi amintea de-un zambet cald si de-o atingere rupta din suflet si totul se innegre inaintea ochilor. Unde disparusera toate? Unde ii plecasera zorile visului?
Delirul ii impunea inaintea ochilor doar cercuri si limite. Regasea cate o forma perfecta, dar strict profana in fiecare lucru al camerei si se intreba cu o curiozitate copilareasca:
“De ce ne-am limitat noi?”
Se simtea atat de finita si ftizia o presa atat de tare din toate partile incat ar fi urlat ore in sir numai sa nu isi mai auda gandurile acele inutile, insa de fiecare data cand incerca sa tipe o ineca tuse si sangele ei inveninat ii colcaia in gat inundandu-I corzile vocale intr-o durere atat de ascutita ca o aruncau intr-o inconstienta plina de cosmaruri.
Stia ca nu mai are mult de trait, ca ar putea sa socoteasca timpul clipa cu clipa pana la final. Un final pe care nu-l va plange nimeni. Doar mama incerca sa ii zambeasca dintr-o rama. Dar ce folos?! Se prapadise si ea.
Incepu sa tremure caci era intr-adevar iarna, iar focul sobei nu era decat o amintire nesemnificativa. O multumea totusi gandul ca parasea materialul intr-un anotimp al puritatii. Degeaba se ghemuia si-si strangea genunchii la piept – frigul nu vroia sa o paraseasca. Lumanarea mai facu si ea cateva sfortari sa stea aprinsa si isi dadu si ea ultima raza ca omagiu luminii. Camera era acum stapanita de o liniste si un intuneric primordial, ce prevesteau nu o nastere, nu o noua geneza, ci, din contra, o stingere, un apus al stelei ce veghea cararile fetei, mai direct zis: o moarte.