MATUSALEM


Exercițiile urmează unul după altul, straniu de riguros executate, deși gimnastul aproape că nici nu sesizează schimbarea aparatelor, urmărit de blestemul aceluiași coșmar care-l chinuie de câteva luni. Blițurile fulgeră scurt de pretutindeni, camerele de filmare îl urmăresc asiduu, iar publicul suspină la fiecare element mai complex, ca pe urmă să explodeze, gata să dărâme uriașa cupolă de deasupra sălii.
Își încheie și ultimul exercițiu și se lasă purtat spre podium. În jurul său e un gol imens, sau cel puțin așa i se pare. Dincolo de luminile puternice printre care se mișcă, urmează un spațiu mai întunecos, din care glasul mulțimii ajunge la el ca din adânc de peșteri. Crainicii concursului anunță în trei limbi de circulație internațională victoria fară precedent a lui Adrian Negru, din România, campion olimpic absolut, medalii de aur la toate aparatele. Publicul aplaudă furtunos și ovaționează. Cel care conduce festivitatea de premiere îl îmbrățișează cu afecțiune sinceră și-i vorbește ceva, dar el nu-l aude. Nu-i bagă-n seamă nici pe ceilalți medaliați, lăsând impresia de trufie jenantă, iar imnul țării lui nu-l emoționează ca altădată. Ceremonia i se pare foarte lungă și abia așteaptă să iasă din sală în acordurile obișnuitului marș, pe care acuma îl detestă, fără să știe exact din ce motive. În clipa în care urmează să intre în tunelul care duce spre vestiare, simte un imbold ciudat de a-și ridica privirea spre tribune și, acolo printre spectatori, o vede pe EA. E prezentă și acum ca la toate concursurile din ultima perioadă îi face semn din mulțime, zâmbește, e fericită. Simte că nu mai are putere, picioarele i se împleticesc , dar, aproape instantaneu, senzația de sfârșeală dispare și devine din nou puternic. Privirea ochilor ei verzi îl înfioară ca și cu o seară înainte când se plimba singur pe țărmul oceanului și ea trecu pe lângă el ușoară ca un vis, apoi dispăru într-unul din marile hoteluri de pe plajă. După ce se dezmeticise, încercase zadarnic s-o ajungă din urmă, încercase să obțină informații de la recepționeri, dar rămase fără nici un rezultat. De prin baruri nocturne se auzeau glasuri de cheflii și muzici zgomotoase iar prin pereții de sticlă dansatorii păreau niște animale marine în delir, plutind bizar în acvarii imense cu jocuri de lumini multicolore. Se întorsese în cameră abătut și nu reușise să doarmă, deși îl aștepta o zi grea.
Dintr-un salt trece peste gardul care desparte sala de spectatori și își face drum spre ea. Lumea se dă la o parte uimită, iar ceilalți sportivi se opresc dezorientați , neștiind ce se întâmplă. Se termină și banda cu marșuri și în sală se lsă o liniște stânjenitoare.
Fata se strecoară printre spectatori spre ieșire, Adrian o urmărește cu înverșunare și-i strigă în toate limbile să-l aștepte. La colțul străzii, EA îi trimite un sărut din vârful buzelor , apoi, făcându-i semn de bun rămas, se pierde în fluviul de trecători care ies de la sală.
E descumpănit și simte că medaliile de la gât n-au nici o valoare...Și totuși, lumea-l privește cu admirație,oamenii-i fac semn cu mâna, perechi de tineri îndrăgostiți vorbesc despre el în șoaptă și-l sorb din priviri...La un moment dat , se pomenește în fața unui bar și intră cu gândul de a se îmbăta pentru prima dată în viața lui. Se așază pe un scaun înalt, față-n față cu fata care servește la bar, pentru care simte o atracție ciudată și care la rândul ei îl privește cu o curiozitate copilărească.
-Vrei să spui că ești cel care acum câteva minute..., murmură ea arătând neîncrezătoare spre televizor.
-Da, aprobă plictisit.
-Chiar nu glumești? Dă-mi voie să te ating.
-Adrian Negru, mă cheamă se prezină întinzându-i mâna.
-Victoria, surâde ea, lăsându-și mâna delicată în mâna lui. Te știu de la televizor, dar n-am reținut..Parcă ești italian sau mexican? Cubanez? se miră fata văzând că nu nimerește naționalitatea renumitului gimnast.
-Sunt român, râde Adrian zgomotos.
-Așa, râde și fata, ceva în genul ăsta.
Frumoasa blondă se duce apoi să servească niște clienți care tocmai intraseră după care revine.
-Și cu ce ocazie pe la noi ?
O privește lung, cu seriozitate, mângâindu-i mâna cu care se sprijină de bar.
-Voiam să mă îmbăt de necaz că m-a părăsit iubita, dar abia aici mi-am dat seama că n-am nici un ban. Vin direct din sală…
-Așa, râde fata. Știam eu că voi ăștia aveți glume-n program. Românii sunt tot un fel de italieni, nu ?
-Pe undeva pe-acolo, dar nu chiar. E complicat să-ți explic acuma geneza poporului român care se trage din vechii romani exact ca italienii și ca toți ceilalți pe care i-ai înșirat. Poate că altă dată o să povestim mai mult, pentru că ești o fată de treabă, Victoria.
-Bun. Azi dau de băut eu.
Dispare cu mișcări grațioase în spatele unei draperii de unde se întoarce repede cu un pahar mare plin cu o băutură aromată.
-Noroc, zice Adrian, ducând paharul la gură și înghițind cu nesaț. Strașnică băutură! Poartă în ea toate aromele tropicelor și tăria ei blândă mă învăluie într-o amorțeală plăcută, o căldură ciudată care îmi coboară până-n vârful picioarelor. …
-Mă bucur că-ți place.
-Grozavă băutură, zice uitându-se pe fundul paharului. Ia uite, parcă oamenii ar fi acuma alții, și obiectele parcă sunt altele și lumina și tot ce mă înconjoară.…
-Mai vrei ?
Surâde sfios.
-Mâine vin și-ți plătesc.
-Domnule, astăzi plătesc eu.
Fata dispare din nou după draperie și-i aduce un alt pahar.
-Să știi că-mi placi, zice ea ciufulindu-i părul în timp ce-i punea băutura în față. Credeam că vedetele nu stau de vorbă cu muritorii de rând.
-Fugi de-aici, protestează Adrian. Cine ți-a spus chestia asta ?
-Nimeni, mi-am închipuit eu așa.
Pe măsură ce soarbe din al doilea pahar, se simte tot mai greu, ca de plumb, și i se face teribil de somn, apoi dintr-o dată își lasă capul pe tejghea și adoarme.
-Nu aici, îi șoptește fata zgâlțâindu-l. Vino cu mine.
Îl ridică cu greu și-l scoate prin ușa din lateral într-o magazie în care sunt îngrămădite fel de fel de ambalaje, apoi coboară câteva trepte la subsol, un loc cu aer închis și umed. La început bâjbâie printre tot felul de boarfe aruncate pe ici pe colo, până când se deprind cu întunericul, care, curios, parcă se destramă pe măsură ce înaintează, deși nu există nici o sursă de lumină. La capătul beciului, peretele are o fisură. Acolo își pierde cunoștința și visează că se simte căzând de la mari înălțimi spre fundul unei prăpăstii întunecoase. Când deschide ochii, se pomenește într-adevăr într-o grotă vastă. De sub bolțile înalte se cerne o lumină străvezie, împrumutând uriașelor stalactite și stalagmite culori și forme aproape ireale. Tot ceea ce vede îl încântă și-l umple de bucurie. În mijlocul peșterii îl așteapta EA caldă, frumoasă, primitoare…
-Dacă și de data asta dispari, eu voi muri.
Nu dispare.Îi ia mâinile într-ale sale apoi o strânge la piept.
-De ce mă chinui de atâta timp? o mustră cu blândețe.
Se desprinde din brațele lui râzând cu glas cristalin, amplificat de ecou.
-Vei înțelege mai târziu. Acuma vino cu mine și nu mă mai întreba nimic. Te iubesc.
Se lasă dus de mână ca un copil ascultător până când ajung în fața unui zid de piatră.
-Stai puțin, o oprește smucind-o de mână aproape dureros. Spune-mi cine ești și cum te cheamă.
O clipă se uită la el agasată, dar totuși îi spune.
-Sunt Cornelia Toma. Tatăl meu este medic. Are o clinică de neurologie în Detroit, dar avem casă și în țară.
-Bine, dar…
-Ajunge, îl oprește ea ferm.
Face niște semne ciudate pe una din pietrele din zid și se deschide o ușa secretă lăsându-i să pătrundă într-un coridor luminat,iar de aici într-o încăpere cu aspect de sală de operație. Îl lasă pe o canapea apoi iese. Adrian se uită de jur împrejur căutând să priceapă unde s-ar putea afla. Aparatele complicate pe care le vede, nu-i spun nimic. Jos, lângă piciorul său, vede un bănuț sclipitor ca de aur.Îl ridică și, după ce se joacă puțin întorcându-l pe toate fețele, îl bagă în buzunar. Chiar în acel moment , intră trei bărbați și o femeie îmbrăcați în halate albe. Femeia i se pare foarte cunoscută și abia își amintește că este barmana care îi dăduse de băut. Aceasta îi face semn cu mâna zâmbindu-i amical.
-Ce înseamnă toate astea? Victoria, o întreabă agasat. Vrei să-mi spui și mie?
Fata îi zâmbește liniștitor.
-Trebuie să-ți facem un control, atâta tot. În ultimul timp te-ai comportat cam ciudat. Povestea cu fata aceea imaginară după care tot alergi nu este chiar în regulă.…
Adrian se inervează și sare sus ca ars.
-Cum imaginară? Nu știu dacă au trecut cinci minute de când m-am despărțit de ea.
-Ai văzut? îl mustră Victoria. Hai, nu mai vorbi, dezbracă-te repede și intră sub duș.
O ascultă inciudat pentru că nu înțelege nimic.Îl inervează și dușul care i se pare cu totul neobișnuit. In loc de apă, din rozetă se abate asupra lui o ploaie de raze care îi pătrund în corp ca niște ace lungi, dar nedureroase. După duș, Victoria îl duce din nou în sala de operație unde îi spune să se dezbrace și să se întindă pe masă. Cei trei îl leagă cu tot felul de curele și cu alte fire, din cap până-n picioare, iar din tavan coboară peste el un clopot de sticlă, moment în care lumina din sală se stinge. Peste tot pâlpâie beculețe de diferite culori și se aud sunete electronice, glaciale. Este treaz așa încât vede și aude tot ce se întâmplă. Bărbații vorbesc într-o limbă pe care n-o auzise niciodată, dar pe care o înțelege perfect.
-Într-adevăr, zice cel mai în vârstă dintre ei, cu fața transfigurată de emoție, el este omul nostru. Uitați-vă câtă perfecțiune!
-O capodoperă a creațiunii, murmură al doilea; frumusețe fizică, putere de refacere a celulelor aproape instantanee...…
-Nemuritor! completează al treielea.
Sub clopotul de sticlă, un braț metalic introduce la intervale egale, adânc în trupul tânărului un pumnal din oțel strălucitor. Acesta nici nu clipește și, imediat ce lama iese, rana se închide instantaneu și pielea rămâne netedă, fără pic de urmă.
-Ajunge, zice vârstnicul. Prelucrați și stocați toate datele, pentru că aici avem cheia marii întrebări care l-a frământat pe om de când a deschis ochii spre lume. Așadar, poate fi învinsă moartea!
*
Adrian se trezește într-un dormitor somptuos, mobilat stil Ludovic XVI, în care pătrunde doar o geană de lumină pe sub un stor ridicat cam de-o palmă. Pe peretele din față recunoaște „Nud roz” al lui Henri Matisse care îl surprinde în această ambianță în care s-ar fi potrivit un tablou clasic.
-Unde naiba mă aflu? se pomenește gândind cu voce tare.
-Hello, leneșule! Te-ai trezit în sfârșit!.Stii cât e ceasul? Aproape douăsprezece, gângurește Victoria, băgându-și capul pe ușă.
-Tu? Se miră Adrian. Aseară m-am cam îmbătat, mi se pare.
-Numai ți se pare? Te-ai îmbătat criță, deși n-ai băut cine știe ce. După părerea mea, ești mai slab decât o domnișoară de pension, chicotește ea.
Cât timp face duș, fata îi spune că a fost dat dispărut și că ambasada română cere autorităților să ia măsurile necesare pentru a fi găsit. Se presupune că a fost răpit pentru a cere recompensă.
-De-ar ști pe unde umblu eu între timp...…
-De-ar ști că de fapt ai dormit ca o valiză-n gară, s-ar cruci.…Nu mulți ți-ar putea ține piept.
-Nu știu ce să zic, dar dacă mă gândesc bine, poate că n-am dormit chiar atâta. Am visat niște lucruri încâlcite cu niște doctori parcă… Dar erai și tu pe acolo, o mustră, amenințând-o neîncrezător cu degetul..
-Așa visează omul când e beat, îl oprește prompt Victoria, arătând că n-o interesează subiectul. Îmbracă-te repede că te caută cu Interpolul, nu-i ține pe oameni ca pe jar. L-am văzut la televizor pe antrenorul tău, Horațiu. E distrus.
Îl surprinde examinând casa.
-Tatăl meu este foarte bogat, dar eu lucrez la bar ca să nu mă plictisesc, îi explică ea. Ca să cunoasc oameni.…Altfel nu te-aș fi cunoscut nici pe tine. Cel puțin am trăit intens câteva ore numai ale noastre,care vor rămâne închise aici,arată spre inimă.
Ies.Victoria închide ușa și își pune cheile în poșetă după care coboară tăcuți scările în spirală.
-Nu-mi amintesc să fi urcat scările astea, se oțărește Adrian.Nu le-am urcat!
-Sigur că nu le-ai urcat, pentru că te-a adus aici un coleg al meu, în spate, ca pe un sac de cartofi.
În stradă, fata îi arată pe unde trebuie să se întoarcă la hotel apoi se despart pur și simplu.
*
Horațiu Lupescu stătuse toată noaptea lângă telefon. Când mijeau zorile-n ferestre, simtea că a îmbătrânit cu zece ani. Băiatul acesta este speranța lui și a țării, nu se poate juca cu cariera.…
Când îl vede intrând în holul hotelului, liniștit, ca și cum ar fi venit din sală, se pierde cu firea și izbucnește:
-Unde-ai fost? Cum ți-ai permis să?…
-Nu! Nu mă-ntreba nimic, îl oprește ferm deși destul de absent. Nici eu nu știu prea bine ce s—ntâmplat, nea Lupescule.
Antrenorul ridică mîinile disperat, urmărindu-l cum urcă scările spre cameră. Îl strigă, totuși, să-i dea un plic.
-Te-a căutat cineva aseară, bâlbâie încurcat. Era EA…
Îi smulge plicul, făcându-l să se simtă prost.”Dragul meu, scrie frumoasa necunoscută,Din privirea ta citesc că ai vrea să ne cunoaștem mai bine. Nu știu însă de ce mă eviți și nici nu înțeleg ce puteri ascunse caută să ne îndepărteze. Aseară te-am așteptat mai mult de-o oră și, văzând că nu vii, ți-am lăsat aceste rânduri cu fotografia, să știi din partea cui sunt. În vara asta de sfârșit de secol trebuie să ne-ntâlnim. Cu dragoste, Cornelia Toma.”-
-Nu pot să cred, Nea Lupescu!
-Ce se-ntâmplă? tresare antrenorul speriat.
-Ai anunțat că sunt viu ?
-Da.
-Bun. Eu nu mă-ntorc acuma în țară.
-Dar nu se poate așa ceva, avem program încărcat și...…
-Anulez totul.
Antrenorul se plimbă prin cameră ca un leu în cușcă.
-Cum îmi vorbești așa? Eu știu că ești un mare campion dar..
-Nici un dar! Am și eu problemele mele care sunt mai importante decât toate concursurile din lume,pricepi? Decât toate concursurile din lume!
Cuvintele lui îl izbesc ca niște pumnale, lăsăndu-l fără grai,lucru care nu-i scapă lui Adrian.
-Hai, nea Hory, nu fi așa. Cu puțin efort m-ai putea înțelege, sunt sigur. Fiecare dintre noi trecem uneori prin momente care ne depășesc.
-Lasă, nu-i nevoie să te scuzi.…
Se așterne apoi o liniște supărătoare pe care nici unul nu găsește modalitatea de a o înlătura.
-Uite, ce m-am gândit, zice Adrian într-un târziu. Dumneata nu mai are nici un sens să rămâi pe-aici, acum când s-au încheiat competițiile, așa că pregătește-te să pleci acasă. Eu am treabă..E ceva complicat care s-ar putea să dureze..Pe urmă voi rămâne un timp și prin Europa...
Vocea-i devenise din nou rece, jignitoare. De data aceasta antrenorul se supără cu adevărat și iese trântind ușa care se trântește în urma lui cu putere.
*
În avion, Adrian încearcă să-și abată gândurile în altă parte. Din când în când își aruncă privirile în afară. De sus, oceanul pare un pustiu liniștit cu marginile răsfrânte peste capetele lumii.Închide ochii și recompune secvență cu secvență întâmplătile prin care trecuse.
După discuția cu Lupescu era puțin cam iritat și nu-și putea controla o anumită stare de nervozitate. Își frământa mâinile, căuta mereu ceva. În timp ce se îdrepta spre camera sa, dădu într-unul din buzunare de bănuțul de aur și rămase înmărmurit. Nu visase! Se schimbase rapid și ieșise din hotel în cea mai mare grabă,îndreptându-se spre bar. De data aceasta, la tejghea era o altă fată care îl fixa cu interes, aruncându-i ocheade insistente.
-Unde-i Victoria? o întreabă pe nerăsuflate.
-La noi nu lucrează nici o fată cu numele ăsta, îi spune distrată. Ai greșit localul.
-Imposibil! Aseară stătea exact în locul unde stai tu și mi-a dat de băut până m-am îmbătat.
Barmana râde, clătinând din cap în semn că e lămurită.
-Dacă te-ai îmbătat, e clar că nu-ți mai amintești localul. Sunt puzderie pe tot litoralul. Presupun că fata era frumoasă din moment ce pe ea n-ai uitat-o.
-Hai, lasă, că știu ce spum. Aveți și un beci, uite acolo intrarea. Aseară am fost și-n beci.
-În pod n-ai fost?, îl ironizează fata.
-Vorbesc serios,pe bune. …
-Uite, ce-i, își pierde fata răbdarea. Dacă vrei să mă impresionezi, schimbă placa. Nu vreau ca cineva să mă creadă proastă sau să mă ia peste picior. Aseară lucra la bar un coleg al meu Jack, un negru înalt și solid, cu alură de boxer de categorie super grea. Dacă pe el l-ai confundat cu o blondă, trebuie să fi fost afumat rău.
-Ascultă-mă că nu te vrăjesc. Hai să coborâm în beci, să mă lămuresc și eu dacă am luat-o razna sau nu.
Fata se lasă înduplecată, ia o lanternă și coboară. Îi întâmpină același miros de mucegai, recunoaște ambalajele, dar peretele nu mai are nici o fisură.
-Peretele ăsta avea aici o crăpătură prin care putea trece un om, zice ca și cum s-ar scuza.
-Lucrez aici de câțva ani. Peretele nu avea nici o crăpătură, crede-mă.
-Ceva nu este în regulă.…Localul e același: beciul, ambalajele, mirosul de mucegai inconfundabil. Aici am fost, crede-mă și tu.…
Fata ridică din mâini descumpănită apoi pornește înainte spre ieșire și îl conduce până în stradă.
-Îmi pare rău că nu te-am putut ajuta.
-Oricum îți mulțumesc pentru amabilitate. Voi încerca s-o caut pe Victoria acasă, cred că voi găsi drumul. Pa!
Pornește pe stradă în jos, amestecându-se în mulțimea trecătorilor și găsește fără dificultate imobilul, intră pe poartă apoi urcă scările în spirală cu un sentiment de neliniște stând parcă pe gânduri înainte să apese butonul soneriei. După un scurt timp de tăcere, se aud pași pe hol. Îi dechide însă o altă femeie cu părul negru, ud, înfășurată într-un halat moale, de sub care i se văd doar papucii de casă. Este nespus de frumoasă și-l examinează atent, cu un zâmbet binevoitor, neștiind însă de unde să-l ia.
-Bună.
-Salut.
-O caut pe Victoria, dacă nu te superi.
-Aici?
-Sigur. Aici ne-am despărțit acum câteva ore.
Tânăra zâmbește ironic de data asta.
-Știi ceva? Trucurile astea puerile mă plictisesc. Dacă vrei să intri în vorbă cu mine, spune direct. Aici nu locuiește nimeni în afară de mine și, în plus, abia m-am întors din Italia, atâta doar că am apucat să ies de sub duș când ai sunat tu. Să știi că nu ești singurul care mă urmărește când mă întorc acasă, dar nu intru în vorbă cu necunoscuți.
-Lasă-mă, te rog să mă uit, doar o clipă..
-Desigur, aprobă fata cu un surâs fermecător.
Pătrunde pe lângă ea aproape cu teamă, dar se luminează la față imediat.
-Vezi că nu m-am înșelat? Uite tabloul ”Nud roz” al lui Matisse. În patul acesta am dormit, apoi am luat micul dejun în sufragerie, împreună cu Victoria.
-Serios? Când asta ?
-Astăzi pe la ora douăsprezece.
Zâmbetul acela superb luminează din nou fața frumoasei tinere. Îl invită în bucătărie cu un gest amabil.
-Știi ce? Haide să discutăm ca doi oameni maturi, îi arată un taburet, în timp ce caută ceva prin dulapuri. Tu m-ai văzut la aeroport, ți-am plăcut și te-ai luat după mine.
Adrian nu se poate abține să nu râdă.
-Și bla,bla,bla cu tabloul, după ce l-ai văzut. Dacaă-mi spuneai de afară că am ”Nud roz” de Matisse, poate că te credeam.
-Dă-mi voie să-ți spun.
- -Ce să-mi spui? Că sunt frumoasă? Hai, spune-mi.
Adrian se oprește blocat, cu gura întredeschisă.
-Bun, continuă ea. Când am intrat în casă, aerul era închis, pentru că aici nu intrase nimeni de două luni și, evident, patul era așa cum îl lăsasem eu.
-Bine, dacă tu zici, îmi cer scuze de deranj, murmură, dând să plece.
-Nu, nu, protestează fata. Uite, dacă tot ne-am întâlnit, te invit să rămâi la masă.
Se oprește și-l privește mai atent ridicând degetul
-Eu te știu de undeva.
-De la televizor. Sunt sportiv, Adrian Negru mă numesc.
-Da, da, da, se luminează ea sărindu-i în gât fericită ca un copil.Normal co te știu. Eu sunt Olivia.
-Și chiar crezi că te-am urmărit de la aeroport ?
Olivia ridică din umeri în semn că nu știe ce să mai creadă și, în timp ce trebăluisc amândoi cu gătitul, îi povestește întâmplările prin care trecuse. Devin prieteni foarte buni și chiar se sărută fugitiv de câteva ori când trebuie să treacă unul pe lângă celălalt ca două ființe foarte strâns legate afectiv.
Când totul este gata, așază masa, după care Olivia dispare pentru puțin timp și se întoarce într-o superbă rochie de gală care îi vine cam până la nivelul genunchilor, scoțându-i în evidență toate formele.
-Uauuu! exclamă Adrian. Ce Frumoasă ești!
-Mulțumesc. Ia să vedem noi dacă găsim băutura ta misterioasă.
Deschide barul și se uită printre sticle.
-Uite, cred că ăsta este, un lichior special din fructe tropicale.
Îi dă să guste și el aprobă încântat.
Adrian toarnă în pahare și toastează pentru prietenie.
-Pentru noaptea asta, zice ea languros, o noapte de dragoste mistuitoare cum ni se dă de puține ori în viață. Mărturisesc că m-am aprins din prima clipă în care te-am văzut în fața ușii.
Îl ia de mână și-l duce-n dormitor.
A doua zi se trezesc fericiți , dar și cu tristețea despărțirii în suflet,îl conduce până în fața hotelului unde-l sărută fugitiv și se pierde-n mulțime, fără să întoarcă capul, iar el o urmărește cu privirea până când reușește să-i vadă ultima șuviță din părul negru.
O oră mai târziu, avionul îl poartă spre Detroit și după aterizare urmează drumul spre oraș în taxi. Gânduul i se întoarce obsesiv spre experiențele acelea din sala de operație și singurua dovadă că n-a fost vis este bănuțul de aur pe care-l ține-n palmă.
Mașina îl lasă spre marginea unui cartier liniștit, în fața unei clădiri aproape modeste, așezată într-un loc plăcut, cu peluză și cu flori, cu câțiva arbori ornamentali. Chiar la stradă remarcă firma clinicii apoi chiar pe doctorul care tocmai dă să iasă.
-Bună ziua, îl salută acesta zâmbind.
-Mă cunoașteți ?
-Pe dumneata te cunoaște atâta lume încît n-ar trebui să te mai miri. Eu însă te-aș cunoaște oricum, chiar dacă nu mi—ar plăcea gimnastica, pentru că toată casa e plină de postere de-ale dumitale.
Într-un mic hol ce dă spre camera Corneliei, își recunoaște una dintre pozele sale foarte reușite, reprodusă în mărime naturală. Fusese făcută în urmă cu un an pe aeroportul din Roma, la coborârea din avion. Își amintea că fotoreporterul îl surprinsese exact când îi făcea cu mâna Ei, care se afla în mulțimea de fani. Și-a făcut și ea una la fel , a așezat-o pe peretele opus și-i răspundea la salut cu bucuria nespusă a revederii.
-E acasă? întreabă Adrian cu o presimțire de rău augur în glas.
-Nu este. A plecat la Londra, se scuză doctorul. În două săptămâni mi-a dat un singur telefon. E o fire total independentă…și nu prea comunicăm, deși cu mobilul nu mai e o problemă de distanțe sau de locul unde te afli.
Cei doi se simt bine în intervalul cât i-a mai rămas până la avionul spre Europa. Au impresia că sunt prieteni de când lumea și Adrian i se destăinuie cu privire la întâmplările ciudate prin care trecuse.
-Nu cred să fie ceva foarte grav, ocolește acesta un răspuns tranșant. Poate că într-o vacanță vei veni să facem niște investigații, să putem discuta concret. S—ar putea să fie vorba de-o acumulare de oboseală.
*
Își aruncă din nou privirile afară .Ochii încearcă să se agațe de ceva în acel gol imens de dincolo de hublou. Instantaneu tresare și un gând neașteptat îi încolțește în minte. Caută un obiect tăios și-și face o crestătură-n braț. Spre uimirea lui, aproape fulgerător, rana se inchide și pielea rămâne netedă. Repetă încercarea și rezultatul este același.
Îi vin în minte imagini din copilărie care îi readuc în memorie faptul că el nu fusese bolnav niciodată, nu avusese răni, zgârieturi, bube și găsea ciudat că părinții nu remarcaseră acest lucru. Îl durea când se lovea mai tare, dar durerea trecea foarte repede ca și cum nici n-ar fi fost.Ideea că este nemuritor începe să-l sperie. Ce va face cu bietul lui suflet închis într-un astfel de trup? Rând pe rând vor dispărea toți cei dragi ai lui și el va rămâne singur.…La ce bun atunci iubirea, căsătoria, când soția și copiii vor îmbătrâni, iar el va rămâne același pentru eternitate?
Se oprește la Roma doar pentru câteva ore cu speranța că o va întâlni pe Cornelia, dar nici o șansă. La telefon răspunde doar robotul:”Pentru moment, abonatul nu este disponibil, după semnalul sonor, lăsați mesajul.” Merge intenționat în cetatea antică unde mângâie aproape cu pioșenie piatra monumentelor bimilenare.
„Doamne, se înfiorează. Nu pot fi eu ca piatra asta fără suflet.…Oricum, până voi ști cine sunt, mă voi retrage din activitatea sportivă și voi sta deoparte. Tot ce-am făcut nu mi se datorează mie ci forței necunoscute din trupul meu, o forță pentru care n-am nici un merit și despre care încă nu știu nimic…Voi merge acasă, în satul meu și acolo poate că mă voi regăsi.”
*
Satul din copilărie este acum un orășel cochet cu aspect de stațiune balneară. Se plimbă pe străzi cu gândul la anii copilăriei și asta îl liniștește. Oamenii nu și-au pierdut încă firea țărănească, deschisă și-l înconjoară peste tot cu dragoste, făcând cerc în jurul lui, declarându-se mândri de el. Autoritățile locale îl declară cetățean de onoare și-l invită la tot felul de festivități unde este înconjurat cu cea mai mare afecțiune. Femeile îl întreabă de nuntă și el le asigură zâmbind că mireasa există, dar că încă n-au stabilit data. Se simte mai bine acasă și mai detașat de problemele care l-au frământat în ultimul timp.
E zi toridă. Pe marginea lacului e plin de lume, o lume zgomotoasă: bălăceli, chiote, salturi în apă, ploaie de stropi. Adrian se retrage mai deoparte și tinerii îi respectă această opțiune, lăsându-l în pace. Deodată, chiotele vesele se transformă în țipete de groază care-l fac să se ridice într-o rână. Peste câmp, vine spre ei o sferă mare de foc cu circumferința mai mare de un stat de om, sărind ca o minge foarte elastică și, de frică, cei de pe plajă se răspândesc în toate părțile ca un stol de potârnichi . Adrian rămâne pe loc și sfera îl lovește în plin, dând impresia celor de față că s-a scufundat cu el cu tot în apă.Un timp nedefinit are impresia unei plutiri fantastice într-un vârtej de lumină în care toate se destramă și se recompun instantaneu. Apoi totul se liniștește și se pomenește în fața unei uși larg deschise. Pășește hotărât și ajunge într-o încăpere asemănătoare cu sala de operație din peșteră:panouri cu multe beculețe care clipesc în diferite culori și aparatele care împrăștie aceleași picurări glaciale. În mijlocul ei îl așteaptă cel mai vârstnic dintre cei trei care îl cercetaseră acolo. Pe fața lui se citește multă prietenie și o bucurie sinceră că-l revede. În momentul în care își strîng mâinile,de undeva din față, se revarsă un ropot de aplauze, se aprind luminile și atunci realizează faptul că se află pe o scenă, în fața unui mare număr de spectatori care-l privesc cu un interes deosebit. Pe un ecram imens, rulează imagini din peșteră în timp ce ordinatoarele fac calcule complicate cu privire la mecanismele funcționării acestui organism perfect, punctul în care hazardul a acționat asupre genomului uman și l-a transformat într-un perpetuum mobile.
-Vino, zice bătrânul, luându-l la braț ca pe un fiu. Vreau să-ți arăt lumea noastră. Nici nu poți bănui la ce distanță extraordinar de mare te afli față de Pământ. Și totuși, noi suntem aceeași specie.
De pe terasă i se deschide în față panorama unui megalopolis ultramodern, cu toată forfota lui impresionantă. Imaginea îl tulbură și străinul îi respectă tăcerea înfiorată. După ce se trezește din visare, se apropie cu sfială de noul său prieten și-l întreabă cu teamă aproape.
-Dumneata știi totul despre mine.Spune-mi, te rog, sunt nemuritor ?
Bătrânul îl învăluie într-o privire calmă, părintească și-l ia pe după umeri, protector.
-Ești un caz cu totul ieșit din comun, dar nu ești nemuritor
Adrian simte o ușurarea aproape inexplicabilă, ca și cum ar fi scăpat de-o povară.
-Peste foarte mulți ani, circa o mie de ani pământești, celulele corpului tău își vor pierde această capacitate formidabilă de regenerare și de atunci încolo vei începe să îmbătrânești ca orice ființă umană și într-o bună zi va veni sfârșitul.
-Doamne, Dumnezeul meu !
-Datorită ție însă am urcat o treaptă spre marele mister al creației.
-Și acuma ce veți face?
-Nu știu, prietene. Mi-am dorit atât de mult să pătrund acest mister și, acum când îl posed, îl simt ca pe o povară, mi-e frică. Nu știu dacă am dreptul să schimb ordinea lucrurilor.
Adrian îl privește cu înfrigurare:
-Mă tem de singurătate. O viață atât de lungă fără cei dragi alături, care vor îmbătrâni pe rând și vor muri, este mai degrabă o nenorocire.…Dacă poți, fă-o și pe Ea să trăiască alături de mine.
Fața bătrânului se luminează și privirea-i caldă, părintească, îi dă curaj. Coboară-n stradă braț la braț ca doi buni prieteni și se pierd în mulțime. Merg mult pe jos pentru ca Adrian să poată admira în voie acea lume atât de aparte. Ajung la marginea metropolei, într-un loc liniștit, în fața unui palat impunător ,situat într-un parc cu gazon îngrijit care îți odihnește ochiul.
Familia îi așteaptă cu bucurie. Cei patru copii ai noului său prieten, două fete și doi băieți, tineri cu vârste între 18 și 25 de ani se dovedesc foarte prietenoși ca și stăpâna casei se arată deosebit de primitoare. E timp splendid și masa este întinsă în grădină. Absolut toate felurile sunt vegetriene, fructe, băuturi aromate nealcoolice. Printre arbori, o hologramă imensă derulează imagini din lumea lui îndepărtată în acordurile solare ale muzicii lui Antonio Vivaldi
Planeta albastră apare mai întâi plutind în imensul spațiu cosmic, apoi plonjează în plan apropiat cu marea învolburată, cu cerul brăzdat de imense stoluri de păsări, cu turme de animale gonind pe sub poale și pe creștet de munți, carnivore vorace alungând ierbivorele blânde, câmpuri, pustiuri și păduri, iar la urmă Omul, stăpânul absolut.
-Vezi omul? zâmbește amar bătrînul. A distrus o data minunatul echilibru al Terrei și acum este foarte aproape s-o facă din nou. Poate că încă nu e totuși prea târziu…să oprească încălzirea globală, dar aceasta cere voință și mai ales sacrificii...
Îi înmânează o casetă spunându-i ce are de făcut când va ajunge acasă, apoi se retrage lângă familia lui în timp ce dinspre fundul grădinii se apropie aceeași sferă de foc, săltând ca o minge foarte elastică și-l învăluie în esența ei imaterială. Din nou aceeași senzație de plutire în spații fără de margini și ca într-o străfulgerare se pomenește pe marginea lacului.
*
Se înserează și aerul e acum mai răcoros. Adrian se șterge cu prosopul apoi se îmbracă, observând că pe marginea apei e lume multă, agitată, și află că se adunase acolo pentru el, fiindcă s-a zvonit că s-ar fi înecat, așa că au încercat să-l scoată din apă fără succes. Unii credeau că s-a ascuns toată ziua prin păpuriș, ca să-și bată joc de ei, ca în America cu antrenorul Horațiu Lupescu.
În timp ce-și încalță sandalele ușor jenat de situație, simte cum îl învăluie un parfum discret și două mâini ușoare care îi acoperă ochii.
-Chiar la tine mă gândeam ,Cornelia, zice fără să se mire de prezența ei acolo.
Se întoarce și-i vede acei minunați ochi verzi, după vraja cărora alergase atâta timp, înlăcrimați.
-Doamne, ce m-ai speriat! suspină, strângându-se lângă el.
Lumea se împrăștie iar ei rămân înlănțuiți în lumina blândă a amurgului în timp ce spre asfințit, soarele împurpurează cerul, coborând după orizont.