urmăresc trecerea secundelor ca pe un miracol nimic nu mă mai mira totuși aștept fericită așteptarea mă face să par înțeleaptă și așa trec zilele și orele eu schimbîndu-mi zilnic culoarea ochilor în speranța că atunci cînd vei veni privindu-mă vei întelege tot nu va mai trebui să îți zic nimic căci tu ești eu și așteptarea mea e dorul tău întoarcerea mea e chipul tău și tot ce grăiesc nu este decît o parte din tine pe care obișnuiesc să o visez din cînd în cînd atunci cînd soarele se ascunde umbrele se joacă în tăcere în părul meu și eu devin oarbă îmi e ascultarea și nimeni nu pierde nimic atîta timp cît tu nu ai zis că pleci înseamnă ca am multe zile de ținut minte și păstrat în adîncul ființei mele care cu zi ce trece te așteaptă mai mult devine din ce în ce mai vie și necunoscută pînă cînd atunci cînd vei ajunge vei găsi un deșert grăitor și trupul meu va fi un mac șifonat în lumina dimineții umede eu nu voi mai fi eu tu mă vei culege și mă vei lăsa pe nisipul uitării totul fusese așteptare magia se încheie atunci cînd apari căci necreatul este tărîmul meu și niciodată este numele meu mă închid în mine născînd o nouă perlă din gînduri și ore umplute cu vise de tine apa întregii lumi nu poate ploua deșertul așteptărilor mele nimic nu crește dacă vii viu e doar în suspendarea timpului întoarcerea către cealaltă palmă a nevăzutului întreaga creație drag chip de lut se află în spațiul dintre noi în nimicirea unei speranțe căci astfel rupănd din noi facem loc aripilor și vîntul uscat ne acoperă ființa deșertul ne așteaptă trupurile pînă cînd în uitare ne va înghiți cu totul tot ce rămîne din mine este iluzia unei vieți așteptarea creația și mîna întinsă către capătul de lume în care te afli tu cel ce nu trebuie văzut ci doar povestit visat nimic întruchipat nu m-a bucurat vreodată însă neființa ta mă încîntă mă umple așteptarea mă transformă încet încet în stană de piatră apoi în legendă în mit și popor pentru ca apoi tu să mă citești să mă afli și să mă plîngi iubirea mea