agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-19 | |
Ca o reacție la fotografiile lui Toto, în ale tale lipseau cu desăvârșire grupurile. Din oameni extrăgeai doar umbrele. Din cer, doar norii. Îți spuneai că poți vedea orice dorești în umbre și nori. Dar dacă nu știai ce îți dorești? Oricum, restul nu avea nicio importanță. Nu priveai nici în pământ, nici în laterale, nici înainte. Doar pe sus.
Timpul tău curgea nedeslușit și luminos ca o lungă vacanță de vară. Nimic nu putea să te scoată din starea ta de grație lipsită de responsabilități, nici chiar școala, cu orele acelea mirosind a motorină de dușumea și a cretă udă. Nu te apropiai de nimeni, nimeni nu încerca să se apropie de tine. Erai bun. Atât de bun încât simplul gest de ridicare în bancă inocula clasei o tăcere mormântală. Când răspundeai tăcerea lor îți aclama știința imperturbabilă. Carnetul pe care îl aduceai acasă înșiruia zece după zece, zâmbet după zâmbet, privire orgolioasă după privire orgolioasă. Și ei erau reduși la tăcere. Părinții tăi, din ce în ce mai străini, pe care îi vedeai doar la masa de seară. Bunicii, din zona cărora simțeai efluvii de căldură cumsecade. Erai un copil genial în care toate rătăcirile lor trecute fuseseră îngropate. Și erai liber. Nimic nu perturba această liniște. Ceilalți aveau consistența unor fantome răcoroase sau calde. Nimic mai mult decât o senzație de briză prin haine, care uneori îți amintea, nedeslușit ca o sincopă, marea. Singurele lucruri de care te loveai uneori erau zidurile și gardurile. Impregnate cu memoria trecătorilor sau a locatarilor. Înțesate de entități în continuă inflație. De suflete vegetale, metalice, organice. O țesătură de senzații atât de deasă încât te prindeai în ea ca într-o pânză de păianjen și deveneai anxios. Drumul spre casă era astfel o provocare, în fiecare zi reeditată. Nu îndrăzneai să înfrunți toate acestea, camera foto nu îți folosea la nimic, nu avea încă abilități de armă. Te strecurai printre ele fără să le privești, încercând să nu le atingi nici cu umbra, subțiat până la disoluție. Te copleșeau. Dincolo de poarta casei te aștepta din nou liniștea ca un cățel mut dând prietenește din coadă. Zidurile casei și gardul casei. Două tărâmuri lipsite de memorie pentru simplul fapt că memoria lor începuse odată cu tine. Erau încastrate în trupul, sângele și respirația ta. De acolo cerul se revărsa mai clar. Acolo începeau fotografiile tale. Umbra bunicului, a bunicii, a pisicilor, umbra ta, a fântânii și a copacilor. Și norii toți. În primul an de Leica ai umplut douăzeci de pelicule. Doar umbre și nori. Toto a prelucrat fotografiile în camera lui obscură. În dreptul biroului din lemn de tei la care îți făceai lecțiile, a apărut primul carton cu poze prinse în gămălii ca fluturii într-un insectar. O bucată de cer în plus. De la distanță, colajul acesta forma o singură imagine. Portretul unui copil cu gropițe în obraji și ochii foarte albaștri, în care m-aș fi putut recunoaște. ___ N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate