Personaje:
-Un preot tânăr. Este așezat pe scaunul cu trei picioare. Nu va schița nici un gest. Poate fi considerat parte din recuzită.
-Un muribund. Este întins în pat, acoperit cu o pătură albă de lână.

O cameră cenușie, strâmtă, scundă, realizată din carton pe o mică suprafață din scenă. Peretele pe care ar trebui să fie ușa lipsește, acea latură a camerei este lipită de marginea scenei. Singura fereastră, opusă publicului, situată înspre apus, este acoperită cu obloane din scânduri prin crăpăturile cărora, câteodată, intră câte o rază de lumină și sunete.
Mobilierul este sărăcăcios. Un pat, un scaun din lemn cu trei picioare, o noptieră, o Biblie.
Restul scenei este o pădure înzăpezită. Un bătrân îmbrăcat în pânză de sac urcă cu greu prin zăpada afânată. Alunecă, se sprijină în mâini înfigându-și degetele în pământ, și continuă să meargă lăsând în urma sa o brazdă adâncă de frunze și noroi. Din când în când se reazemă cu spatele de trunchiul unui copac și, sprijinindu-și ceafa de scoarță, respiră obosit, făcând ca aburii grei să i se aștearnă pe față acoperindu-i cu promoroacă mustața și barba.


Muribundul: Primele păcate le-am săvârșit visând. Eram un mic Dumnezeu care însuflețea lucrurile moarte. Știi, părinte, visele alea din copilărie în care pe capătul dormezei călărești alături de Winnetou și care, mai apoi, odată cu înaintarea în vârstă, te fac să te crezi undeva în buricul lumii, un erou de care numai el însuși are nevoie pentru a supraviețui propriei banalități.

Între timp, bătrânul din fundal a terminat ascensiunea. A ajuns într-un loc unde nimeni nu poate descrie ce se întâmplă. Muntele este retezat pe orizontală și, în loc de vârf, începe imaginea în oglindă a muntelui, din locul până unde a ajuns bătrânul și până la poale, unde, se vede o altă îmbinare ca în oglindă, un șir infinit de trunchiuri legate între ele romboidal. Bătrânul își continuă drumul urcând la vale sfidând legile atracției gravitaționale, agățat de coasta muntelui ca de un tavan.
În camera de carton intră pulsații de lumină în ritmul inimii bătrânului. Luminează fețele celor doi protagoniști din direcția opusă, a publicului.

Muribundul continuând: Idolii copilăriei, cu care împărțeam bucatele zilnice, și-au revărsat personalitatea peste toate câte mă înconjurau, ascunzându-mi realitatea. Totul era desăvârșit, toate erau albe. Lumea avea pentru mine până mai ieri carnalitatea himerică pe care eu i-am creat-o cu abilitatea unui iluzionist exersat. O clipire din pleoape și toată amăgirea pe care o acumulasem în copilărie se așternea peste fapte și lucruri modificându-le esența, aducându-le în lumea fantasmelor în care puteam supraviețui.
Matur fiind, elevasem doar forma expresiei. Valențele se mulau grandios pe toate nimicurile, făcându-le să strălucească. Efemeride aurii. Cântam din fluturi epopei, îmbrăcat în cămașă roșie.

Bătrânul din fundal moare subit. Camera de carton își mărește dimensiunile până ocupă toată scena. Peisajul din fundal se reduce la a fi o sferă de sticlă plină cu apă sărată. Dacă ar fi mișcată, sfera ar imagina o ninsoare peste trupul unui bătrân mort pe marginea unei cărări de munte. Cele două personaje de pe scenă nu și-au mărit dimensiunea, doar camera și obiectele au suferit această transformare apărând în ochii publicului așa cum și sunt, supradimensionate în raport cu cele două personaje. Preotul stă turcește pe un gigant scaun de lemn cu trei picioare iar bătrânul se pierde undeva în lenjeria sordidă a patului ca într-o mlaștină. Lumina necesară continuării actului este difuză și se pare că radiază din Biblia de la căpătâiul muribundului.
Se produce o schimbare și în public. Toți spectatorii realizează că se cunosc unul pe altul. Se salută pe tăcute, din cap, părând astfel că toată sala este plină de valuri sau de sărutul păcii.

Muribundul continuă (încercând să-și scoată capul din lenjeria patului): Dintr-o dată, nu știu când și cum s-a întâmplat, mi-am înțeles singurătatea. Toate prieteniile mele nu existaseră. Iubirile mele nu existaseră. Copiii mei nu existau. Toate erau scrise de mine într-o carte în care crezusem până atunci ca în Biblie. Cuvinte.
Știi, părinte, s-a întâmplat ca într-o dimineață când deschizi ochii și nu recunoști locul în care ai dormit. Lumea de până atunci a dispărut ca un vis. Se reducea la o cameră cenușie, strâmtă, scundă, din carton, al cărei perete, pe care ar trebui să fie ușa, lipsește, acea latură fiind lipită de marginea unei scene. Din public mă priveau toate amintirile, stând una lângă alta, nemișcate, curioase, savurând ultima mea reprezentație, sătule și ele de viață, fiind conștiente că vor dispărea odată cu mine. Iată-mă aici.
Privește-mă acum, părinte, pe moarte, îmbrăcat în cămașa mea roșie peticită, asistat de trecutul personificat. Hai să-i întrebăm pe cei din primele rânduri unde anume în aburul pe care îl reprezintă se localizează durerea. Privește-i pe fiecare dintre ei în ochi și întrebă-i dacă mă eliberează, dacă mărturia lor este suficientă mântuirii.

Ajuns aici cu această scriere, Ioana mă împiedică să dau cărții un astfel de sfârșit trist. Degeaba îi spun că ea se găsește în public și că acum, în acest act, nu îi revine nici o replică. Vrea să schimb sau să adaug cel puțin un act care, gândesc eu pe moment, s-ar putea intitula: adevăratul act final.
Protagoniștii mă privesc nedumeriți din cauza schimbării de ultim moment a scenariului. Muribundul, profitând de pauza neprevăzută, cheamă machiorul pentru a-i întări tușele șterse de transpirația provocată de lenjeria imensă de lână a patului. Preotul se retrage în culise pentru a fuma o țigară, mișcându-și membrele amorțite de inactivitate. Fiecare dintre spectatori așteaptă deznodământul, sperând că poate, într-un act viitor, va avea o replică proprie, dizolvând anonimatul și iminenta neființă ce va surveni odată cu dispariția muribundului, a bătrânului sau odată cu finalul acestei cărți.

Sfârșitul actului final