Trecu, cred, o lună și ceva de la întâmplarea pe care am povestit-o, relația se termina curând, o simțeam. Dacă nu făceam eu aceeași greșeală, o făcea el. Nu mai avea încredere în mine, dar nu mă mira, căci în locul lui aș fi făcut la fel.
Acea zi, pe care urmez să o povestesc, seara fatală, a fost, cred, lucrul pe care nu l-a mai putu înțelege…de ce murisem atunci…Nu a mai vrut să-mi explice, dar acum nu știu ce ar fi putut să-mi explice. A fost fatală pentru el o clipă, un cuvânt care ne putea salva pe amândoi.
De multe ori încercam sâ vorbesc cu el despre viața lui, despre ce se mai întâpmplase, dar nu zicea absolut nimic, sau nici chiar, imi spunea că totul este bine și gata. Poate considera că nu merit un cuvânt din partea lui. Era închis, nu-mi mai spunea absolut nimic, nici măcar banalele zile pe care le trăia…așa cum făcea până atunci. M-a iertat, dar nu a uitat nimic. Mă iubea, într-un mod foarte ciudat, reținut, dar dacă nu mă iubea, ne-am fi despărțit. Nu am mai auzit niciodată cuvintele “te iubesc”, pe care le auzeam destul de des pana în ziua în care l-am înșelat. Am încercat de nenumărate ori să reînvii încrederea în el. Era în zadar tot. Se îndepărta tot mai mult de mine; eu vroiam să nu-l pierd, dar îl pierdeam. Era singura persoana pe care o iubeam și pe care o mai iubesc. Ajunsesem să mă urăsc și pe mine pentru felul cum mă comportasem cu el, după ce am urât pe toată lumea din jurul meu.
Era toamna târziu, o zi destul de calduroasă pentru luna noiembrie. Mi-am spus că e destul de frumos afară pentru o plimbare, așa că am trecut pe la el în speranța că-l voi scoate din mijlocul cărților într-o sâmbătă atât de frumoasă. Când am intrat înăuntru, nici măcar nu mă privise. Stătea cu ochii în carte, făcându-se că nu mă vede. Poate nu m-a auzit atunci, dar când am început să-i vorbesc, se uitase la mine atât de neppăsător…nu-l mai recunoșteam. Era în fața mea o persoană străină, al carui chip nu l-am mai văzut niciodată. Am tăcut și m-am așezat pe colțar, fără o invitație. Își văzu de treaba lui, și nu o să înțeleg niciodată acest gest al lui. Nu era genul de persoană care să facă astfel de gesturi, până și cu o persoană pe care nu o agrea se purta mai civilizat decât cu mine în acele momente. Am stat vreo jumatate de oră fără să mai spun nimic, după care m-am ridicat să plec. Mi-a spus doar “mai stai”, nimic mai mult. De ce sa mai stau, m-am intrebat, din moment ce nu-mi adresase nici o vorba? M-am asezat din nou pe locul meu, iar el s-a asezat langa mine si a inceput sa ma sarute. Acest lucru ma indignase. M-am ridicat brutal, lovindu-l peste gura cu cotul, fara sa vreau. Nu stiu exact ce s-a intamplat in momentul care a urmat, dar m-am trezit intinsa pe jos. Dupa o clipa de uimire totala, acest gest, din nou neinteles de mine, ma facu sa izbucnesc in plans, un plans isteric. Ma lovise, dar nu era in firea lui sa o faca. Banuiesc ca regretase gestul, imediat m-a luat in brate si m-a intins pe coltar, iar eu continuam sa plang ca o isterica. Incepusem sa gandesc lucid, m-am ridicat din nou sa plec, dar ma intrerupse cu o vorba pe care nu o mai auzisem de mult.
- Te iubesc, mi-a spus.
Am ramas la usa, n-am privit spre el, mi-era frica si eram atat de hotarata sa-l las sa reflecteze asupra gestului. Se puse in fata mea, ma lua din nou in brate si-mi spuse sa stau joc. M-am supus.
- Imi pare rau, nu trebuia sa te lovesc. Si cred ca nici tu nu ai intentionat sa o faci. Imi cer scuze.
Era calm, dar citeam in ochii lui disperarea.
- De ce ai venit? ma intreba.
Nu i-am raspuns. M-am hotarat sa tac. Intotdeauna foloseam aceasta tactica cand eram suparata si el regreta mereu actul lui, care ma suparase. Daca se intampla sa nu fie vina lui, se simtea vinovat, nu stiu de ce, dar regreta si cel mai ascuns gand al lui. Acum nu puteam sa vorbesc, iar in scurt timp am inceput din nou sa plang, nu isteric, ci foarte incet, incercand sa nu-i deranjez gandurile pe care le avea.
- Eram hotarat sa te parasesc azi, imi soptise.
Am ramas trasnita, la fel cum a ramas si el la declaratia mea ca l-am inselat.
- Dar acum nu mai pot, te iubesc, spuse, te iubesc, nu stiu de ce am vrut sa te parasesc.
- De ce? l-am intrebat dupa vre-un minut de tacere grea. Eram calma, nu vroiam sa fiu isterica, altfel s-ar fi terminat totul in acel moment.
Nu raspunse imediat, dar totusi o facuse. Ma asteptam sa nu raspunda deloc.
- Nu stiu exact. Mi s-a parut ca nu te mai iubesc. M-am inselat, te iubesc.
Nu stiu de ce tot repeta acest “te iubesc”, stia foarte bine ca stiu, la fel cum stia si el ca il iubesc.
- De ce sa nu ma mai iubesti?
- Am gasit pe altcineva, raspunse dupa o scurta ezitare.
N-am inteles imediat sensul acelor cuvinte, dar cand am facut-o, dupa cateva secunde, am simtit ca fuge pamantul de sub picioarele mele. Imi spuneam ca e un vis, un cosmar, ca trebuie sa ma trezesc curand. Nu m-am trezit. Nu am mai asteptat nici o explicatie si am iesit pe usa ca o furtuna. Porneam spre gara. Era deja seara, ora sase si jumatate, incepea sa se intunece. Cand am ajuns acolo, m-am gandit ca totusi trebuia sa-l las sa-mi explice. M-am hotarat sa-l sun. Poate ca de asta am venit la gara. Cand am plecat de la el, nu mai gandeam deloc, nici nu mi-am dat seama pe unde umblam, pana ce am ajuns la gara. Am cautat telefonul si am format numarul lui.
L-am chemat la gara, sa vorbim. Mi-a raspuns promp: nu, iar dupa aceea imi spusese ca ma iubeste. I-am spus ca si eu il iubesc si un adio sec, dupa care am trantit telefonul. M-am asezat pe peron. Priveam sinele cu un fel de fascinatie oarba. M-am dus intre ele si ma plimbam. Eram atat de calma si de hipnotizata, incat nu am auzit trenul ce se apropia. Cand l-am observat, nu era nicidecum prea tarziu pentru a-l evita, dar eram tot hipnotizata. Asteptam sa vina, stiam ca ma ajunge, ca ma va lovi si va trece mai departe.
Am ramas pe loc, in timp ce trenul se apropia. Ma asteptam sa ma doara, dar nu am simtit absolut nimic, nici macar lovitura, ca si cand nici macar nu m-ar fi atins. Trecu prin mine, nu stiu cum, dar trecea, iar eu nu simteam nimic.
A trecut o ora pana a ajuns politia la locul accidentului. De abia atunci am observat corpul meu mutilat, fara viata. Era impartit in mai multe parti, aveam o mana si capul intr-o parte a sinei, trunchiul pe mijloc si picioarele taiate de la genunchi pe cealalta parte. Stateam linistita si priveam acest spectacol grotesc. Era atata lumea acolo, dar nu am vazut pe nimeni din cei pe care ma steptam sa-i vad, nimeni cunoscut.