După primul an, în care nu văzusem pe nimeni din cei ce pretindeau a mă iubi, și pe singura persoană pe care o iubeam, am hotărât că e timpul să mă întorc acasă, pentru câteva zile.
Îmi era greu să plec, contactul cu ceilalți mă vor face, poate, să nu mă mai întorc aici, unde e locul meu. De multe ori simțisem nevoia în acești ani să mă duc să-i vizitez pe toți, să știu dacaă sunt bine, dar așteptam pe cineva, absolut oricine, să vină să vadă locul morții mele macabre. Porbabil că e cel mai greu lucru din lume să mergi și să vezi locul martor al unei morți, oricât de mult sau de puțin ai cunoscut persoana care murise. E, întradevar, un sentiment că fantomele (care acum sunt sigură că există, căci și eu sunt una dintre ele) râd la vederea ciuva. Sincer, și eu m-aș bucura dacă cineva ar veni să mă vadă. Îmi e dor de viață, de prietenii mei și de oamenii pe care i-am cunoscut, de toți, chiar și de cei pe care nu ii agream. Și totuși, oamenii cred că noi vrem să le facem rău, căci din cauza lor am murit. Dar sinceră să fiu, nu cred că m-aș răzbuna pe cineva fără nici o vină pe moartea mea care oricum ar fi venit într-un moment sau altul. Dar ei cred că noi vrem să distrugem tot, și nu e așa.
Mi-a luat o săptamănă pănă ce să mă hotăresc să-i vizitez, după multe chinuri. De fapt eu vroiam să-l va pe el, și nu familia, care oricum nu mă iubea. Nu știu de ce, dar m-am gândit ca ar putea fi la mine acasa. De la gara până acasă la mine nu era chiar așa de mult, așa că am ajuns repede la destinație. Era o sâmbătă, dar nu era toamna, ca în ziua morți mele, ci vara. Cand am ajuns in fata blocului la mine, am incercat sa sunt la interfon, dar imi era imposibil. Am stat acolo pana ce a venit o prietena de-a mea, cu care insa nu mai vorbeam de mult, cu aproape un an inainte sa mor. Am urcat cu ea odata, insa am ezitat pana sa intru in apartament. Prima oara am intrat in bucatarie, dar nu mai arata deloc asa cum am lasat-o. Erau acolo mama, pe care o vazusem rar in ultimul an de viata, si prietena mea, nou sosita. Fumau amandoua. Am iesit si am intrat in camera baietilor, care era neschibata: tot murdara, mirosul de tutun a intrat si mai tare in peretii camerei. Erau acolo fratele meu mai mic si fratele prietenei cu care am urcat, dar nu-mi fusese dor de ei. Fratele meu mai mare era la baie. Nu l-am asteptat, am intrat in camera mea, care era aproape neschimbata, in afara de faptul ca raftul de jos al bibliotecii, unde tineam cadourile de la el, era acum umplut cu carti, iar cadourile puse intr-o plasa. Am luat de acolo o inimioara de plus, am privit-o si am pus-o la loc. As fi vrut s-o iau, dar nu puteam…
Inainte de a pleca am mai trecut o data prin bucatarie. Mama privi la mine, in ochii mei, insa prin mine, caci nu ma vedea, asa cum o vedeam eu. Am inchis usa si am plecat.
***Prietenul meu nu statea nici el prea departe de mine, un drum destul de scurt in comparatie cu drumul dintre gara si casa. Am ajuns imediat acolo, in speranta sa-l gasesc. Dar nu l-am gasit. Trebuia sa ma gandesc, deoarece era sambata si o zi superba. L-am asteptat pana la ora unu, cand venise, si se puse sa doarma. Era neschimbat, la fel de frumos, poate chiar mai frumos. Stateam pe acelasi coltar pe care am stat in ziua fatala. El dormea linistit, m-am pus langa el si am inceput sa-l sarut, saruturi pe care el nu le simtea. I-am spus ca il iubesc si ca, daca are nevoie de mine si de ajutorul meu, ma gaseste in gara., desi stiam ca nu ma aude. L-am vegheat toata noaptea, iar dimineata, cand se trezi, am stat tot in camera in care dormise. Se duse pana la baie, iar cu aceasta ocazie ma gandisem sa-i dau un semn sa stie ca sunt acolo. Am luat o inima de portelan, pe care i-am daruit-o candva, si am pus-o pe birou. M-am asezat din nou pe coltar si am asteptat. Cand veni inapoi, observa semnul ce i l-am lasat si a sunat la cineva. N-am inteles decat ce a chemat pe cineva la el. Peste jumatate de ora sosi cea mai buna prietena a lui, sau cel putin era, cat am trait eu.
- Buna, zice el, stii de ce te-am chemat?
- Nu..
- Mi-ai spus odata, daca vreau sa-ti povestesc despre ce s-a intamplat, sa te sun si vii sa vorbim.
- Aham…spuse ea nelamurita.
- Stii, incepu el, in seara aceea, eu am omorat-o. Adica nu am fost acolo, dar i-am spus ca nu vreau sa merg la gara. Si s-a sinucis. Eu stiu ca s-a sinucis, chiar daca toti cred ca a fost un accident. Nu am spus la nimeni ce s-a intamplat de fapt, am spus ca am vazut-o, dar era vesela, cum au vazut-o toti, in ziua aceea. Dar la mine nu era vesela deloc. Am suparat-o, ba chiar am lovit-o. Nu stiu de ce. Am crezut ca m-a lovit ea prima, dar si daca o facea, tot nu avea dreptul sa o lovesc inapoi. E inadmisibil ce am facut. I-am spus o prostie, dupa ce am lovit-o. I-am spus ca am gasit pe altcineva, chiar atunci cand mi-am dat seama ca o mai iubesc, inca si mai mult. Nu trebuia…puteau sa se linisteasca apele..si dupa aceea…dar eu i-am spus atunci, si am omorat-o… a vrut sa vorbeasca cu mine, dar am refuzat, credeam ca vrea sa ma paraseasca, sau nu stiu ce…nu stiu de ce nu am vrut s-o vad. Eram confuz inca de cand plecase, iar telefonul ei ma derutase complet. Credeam ca s-a terminat, dar s-a terminat cand i-am spus ca nu vin. Cand a murit.
Avu o tresarise.
- De fapt nu s-a terminat, continua el.
- O mai iubesti, nu? intreba ea.
- Da, spuse, o mai iubesc. De aceea te-am sunat. Stii, ea intotdeauna traia in vise. Ma distra aceasta problema a ei. Dar acum cred ca avea dreptate. Am visat-o azinoapte. Am mai visat-o si pana acum, dar intotdeauna era moarta. Acum s-a intors de undeva, nu stiu de unde, dar nu am stiut nici o clipa ca e moarta, ca a murit. A venit si mi-a spus ca ma iubeste si ca e alaturi de mine, nimic mai mult, apoi m-a sarutat. Statea langa mine, cuminte…Si eu o iubesc.
Tot timpul cat a vorbit, s-a uitat la mine, nu stiu cum, asa cum o facuse si mama mea, in ochii mei, dar prin mine. Ea observa acest lucru si cand il intreba unde se uita, el surasese. Continua sa se uite la mine, si nu la ea.
Am plecat de acolo, stiind ca a inteles mesajul. Dupa vreo doua zile de la vizita mea, aparu in gara. S-a uitat peste tot, cautand ceva, dar nu gasise nimic. Il urmaream din locul meu, din sala de asteptare, unde intra. Se uita primprejur, statu cateva clipe cu ochii pe mine, iar mai apoi iesi. Am iesit si eu. Se duse pe peron, cazu in genunchi si incepu sa planga, soptind mereu, “am venit”, cateva minute. Parca astepta si el un tren, asa cum facusem si eu in seara aceea, cu apropape un an inainte. Pleca insa, iar de atunci ma viziteaza de cate ori avea ocazia, sta langa mine in sala de asteptare si vorbesc cu el in mintea lui, in visul lui, caci aici doarme de fiecare data cand vine.




A trecut aproape un an de la vizita mea. In afara de clipele in care eram cu el, stateam liistita. Vreo jumatate de an m-am chinuit sa invat din nou sa scriu, imi era greu, caci eram moarta. Puteam sa misc lucrurile foarte greu atunci cand am fost sa imi vizitez familia, insa era foarte dificil sa pot tine ceva in mana. Am facut foarte multe antrenamente cu un betisor cazut pe jos si scriam pe pamant cate o litera, insa imi pica foarte des din mana. M-am chinuit mult, pana am reusit sa tin bine in mana tot si sa pot scrie fraze intregi. Am gasit un caiet scris putin la inceput in casa de bilete si un pix, pe care, sa zic asa, le-am furat, si le-am ascuns in pod, unde scriam tot ce puteam. Acest caiet i-l las lui acum, mostenire, aici, in sala de asteptare. Si iata-l a vine.