Cu umbrela într-o mână și lădița în cealaltă se îndreptă spre șoseaua ce se forma în stânga râului și-l însoțea până în Stațiunea Olănești-Băi. Se așeză pe lădiță așteptând să vină autobuzul lui Găvozdea care făcea zilnic câteva curse Vâlcea-Olănești Băi. Mai așteptau aici și câteva familii care probabil veniseră cu același tren ca și el. Fu sigur de asta numai când le auzi vorba molcomă de ardeleni cu care parcă se obișnuise în aceste din urma zile cât stătuse printre ei. I-au venit în minte, începând să-i defileze pe dinaintea ochilor, oamenii pe care i-a cunoscut în aceste zile. Făcu o mică socoteală ajungând la concluzia că a stat numai patru zile în Sibiu și în împrejurimile lui. Nu-i venea sa creadă că numai atât a stat în Ardeal. I se părea că a lipsit luni de zile de acasă. A plecat să-l caute pe prietenul său Viorel Șerb. Nu la găsit dar a cunoscut o mulțime de oameni și s-a împrietenit cu prietenul prietenului său. Simțea că locul lui va fi în curând alături de cunoștințele noi și alături de noul său prieten. Simțea că locurile pe care le-a cunoscut în aceste zile aveau să-i rezerve în viitor surprize plăcute. Ce bine ar fi să poată trăi în același timp și printre ai lui și printre noile sale cunoștințe. Ori lucrul acesta nu era posibil. Trebuia să aleagă. Și el a ales încă înainte de a cunoaște oamenii din noua lume. Era convins că Dumnezeu l-a ajutat în zilele astea si o să-l ajute și în continuare. El va trebui doar să fie cinstit și să nu supere pe nimeni în tot ce întreprinde. Să fie atent să ducă o viață creștinească și toate vor merge bine pentru el și pentru ai lui.
In anul acela, 1927, școlile, din cauza epidemiei grave de poliomielită, n-au început la 15 septembrie. S-au amânat pentru 1 octombrie apoi pentru 15 octombrie ca să înceapă doar la 1 noiembrie. Vestea amânării pentru 1 octombrie l-a găsit la Sibiu unde tocmai venise cu câteva zile înainte. Aici avu o mare dezamăgire. Postul de învățător de la Veseud nu mai era liber.
Miron, fiul bătrânului Popovici s-a certat, în Ștenia, cu socrii si s-a întors la casa părintească. Tatăl tânărului însurățel s-a urcat într-o zi de marți, dis de dimineață, în căruța vecinului său care mergea cu niște „bucate” în târg. Pe la ora 10 intrau prin Ulița Lungă în Sibiu. Au trecut podul de peste Cibin, au lăsat în urmă Atelierele lui Rieger, au străbătut Ulița Ocnei după care au urcat, printre zidurile cetății și pe sub Podul Minciunilor, până în „târgul de bucate” ce se ținea în Ringul Mare. Domnul Popovici s-a dus ață la Revizoratul școlar.
- Cum se poate, domnule Aleman, să dai postul de învățător din Veseud unui regățean când ști că feciorul meu îi proaspăt însurat și are nevoie de slujbă la el în sat. Vrei sa mă duc la București la domnul Iuliu Maniu, care mă cunoaște bine și știe ce fel de om sunt, ori la alți domni cu care am fost la Alba Iulia în 1918 și în 1922, când Măria Sa Răposatul Ferdinand s-a încoronat? Să ști că mulți domni îl cunosc și pe Miron că doar el a dus tabla cu numele satului nostru atunci când s-a adunat mulțime de popor lângă locul unde Horea Cloșca si Crișan au pățit ce au pățit pentru că au luat apărarea unor oameni ca noi. Și acum vi dumneata să ne nedreptățești? Ori te-ai dat cu ungurii și cu sașii?
Domnul Toader Aleman asculta la început mirat tirada bătrânului învățător. Știa ca n-are rost să-l oprească. Și chiar de ar fi vrut n-ar fi putut deoarece acesta surd fiind n-ar fi auzit. Îl lasă să se descarce de tot năduful ascultândul cu atenție. Când acesta termină subrevizorul cu vocea ridicată dar mai ales având grijă să intoneze bine pentru a putea să i se si citească pe buze zise:
- Mergeți fără grijă acasă. Băiatul are postul asigurat la Veseud.
- Să-mi dai țidulă. Eu fără țidulă nu mă mișc de aici. Așa să ști dumneata. Că eu și Miron și „frate-so”, popa, nu suntem „fieștecine”. Așa să ști!
Cât timp Popovici vorbea, Toader Aleman scrise pe o hârtie cu litere mari si citețe: „ Miron Popovici este învățătorul Școalei din Veseud Județul Sibiu”. I-o înmâna bătrânului care-și puse ochelarii pe nas. I-o restitui însa repede zicându-i:
- Pune-i ziua de astăzi, iscălește-o și ștampileaz-o! Ce crezi că te joci cu mine? Ia uite la el!”
Subrevizorul se execută pe loc. Bătrânul plecă bombănind ceva în loc de salut trântind ușa. Spre seara domnul Popovici era acasă.
- Unde ai fost toată ziua tată? îl întrebă nora. Miron si părintele Gheorghe te-au căutat prin tot satul dar nimeni n-a știut de dumneata. Acum mai către seară ne-o spus lelea Ana lui Dragosin că te-o văzut foarte de dimineață, înainte de a fi scoasă prima ciurdă, în căruța lui Pomărac. Ce doamne iartă-mă ai făcut la târgul Sibiului.
- Nu-i treaba ta! Unde-i Miron?
N-așteptă răspuns și zise poruncitor:
- Du-te și adu-l aici imediat.
Nu trebui să se mai ducă să-l caute deoarece acesta apăru dinspre șură.
- Tată... Dar n-apuca să zică mai mult că bătrânul scoase din buzunar peticul de hârtie primit de la Toader Aleman, I-l puse în mână zicând
- Le-am arătat eu lor, afurisiții și bandiții. Cu mine să se pună ei?
După plecarea lui Popovici subrevizorul își zise: „Acum să vedem ce facem cu regățeanul. Nu-l putem lăsa de izbeliște, mai ales că i-am dat și în scris. Până vine ăsta din regat trebuie să descurc ce au încurcat vesăuzenii ăștia”.
A descurcat domnul Aleman destul de ușor încurcătura vesăuzenilor. În una din zilele următoare s-a întâlnit la o conferința a învățătorilor ținută la Săliștea Sibiului cu Nicu Bărbătei subrevizor în judetul Alba. Acesta venise cu un grup de învățători la conferință. Se mai păstra încă tradiția instituită înainte de război de către protopopul I Lupaș, care în aceasta calitate era și inspector al școlilor primare confesionale române, ca la aceste conferințe să participe toți învățătorii din satele apropiate. Ori linia ferată Vințu de Jos- Sibiu, ce trecea prin Săliște, aducea cu ușurință și învățători din județul Alba. Aceștia veneau la conferințe încă de când protopopiatul din Săliște se întindea și în unele sate din sudul județului Alba. Nicu Bărbătei venea cu plăcere la Săliște chiar dacă această deplasare nu mai era o obligație de serviciu. Se întâlnea, cu această ocazie, cu foști colegi sau prieteni. Aproape toți erau absolvenți ai Școlii normale Andrei Șaguna din Sibiu. După conferință Bărbătei și Aleman s-au aflat alături, ca de obicei, în odaia din fund a crâșmei lui Răcuci. Între doua țuici, ce precedeau fripturile, situația lui Nae din Olănești a fost rezolvată. Acesta, pentru început avea să suplinească postul din comuna Șpring, rămas vacant prin decesul bătrânului Onofrei
- Tocmai bine s-a nimerit acest regățean tânăr, școlit după război, zise Bărbătei. Onofrei, dumnezeu să-l ierte, făcea parte din generația de învățători care nu știau pre multă carte. Părinții l-au dat la Seminarul teologic din Sibiu unde trebuia să învețe trei ani. După moartea tatălui, întâmplată după primul an de școală, și-a dat seama că nu va mai putea să devina popă. Mamă-sa nu l-ar mai fi putut întreține încă doi ani. Atunci s-a hotărât să treacă la seminarul Pedagogic, înființat nu de mult de Andrei Șaguna, care dura doar doi ani și i se recunoștea anul întâi făcut la teologie. Un an a trecut, cum a trecut, cu foame frig și umilințe. De învățat n-a putut să învețe prea mult. A avut însă noroc de dascăli buni care și-au dat seama că ambiția băiatului și interesul lui pentru învățătură vor face din el un bun educator dacă va putea să transmită si elevilor, ceva, cât de cât, din aceste calități. Astfel că profesori de renume ca Petre Șpan, Ioan Popescu, Eusebiu Roșca, V. Păcală, Dr. D. Barcianu, parcă s-au vorbit și au închis ochii la golurile pe care le avea în pregătire. Astfel a ajuns Onofrei să capete Testimoniu de învățător. A învățat pe brânci și după ce a ajuns învățător gândindu-se la Examenul de Calificațiune pe care dacă nu l-ar fi absolvit ar fi fost îndepărtat după trei ani din învățământ. După ce a luat și acest examen Onofrei a cam terminat-o cu preocupările intelectuale. În afară de Foaia Poporului, citită săptămânal acasă și de Apostol citit în fiecare duminică și sărbători la biserică, mai citea în clasă, model, lecțiile. Apostolul și lecțiile de citire le știa însă aproape pe de rost pe când ziarul, cu timpul, de abia îl silabisea. Cu toate acestea la inspecții ieșea bine. Precum preotul în biserică nu se putea abate de la tipic, așa și el în clasă nu se abătea cu o iotă de la cea ce făcea de ani și ani. Indiferent ce copii avea în clasă, an de an, el punea aceleași întrebări, aștepta aceleași răspunsuri, dădea aceleași probleme la aritmetică. În primul an după ce s-a introdus moneda românească în Transilvania copiii din Șpring învățau ca și înainte să transforme filerii în coroane. A deschis anul școlar 1919 dându-le elevilor tonul pentru Imnul Imperial: „Þine-l doaaamne pe împăăărat”. Și-a revenit însă la timp mai ales după tușitul semnificativ al preotului care și-a dat seama de gafa pe care începuse învățătorul să o facă. Onofrei și-a revenit dintr-o dată conștientizând si el ce boacănă era să facă. Își puse un deget la gură. Elevii ș-au dat seama că nu mai trebuie să cânte despre împărat. De altfel cei mai mititei nici nu știau cântecul. Apoi dădu destul de tare, ca să fie auzit de părinți și oficialități, tonul pentru „Cu noi este Dumnezeu”. Vocile copiilor în curând au fost acoperite de ale părintelui, cantorului și a celor mai mulți bărbați și femei din asistență. Cam acesta era învățătorul Onofrei care acum, Dumnezeu să-l ierte, a lăsat postul liber.
Bărbătei ar fi vrut să aducă în locul acestuia un tânăr școlit în anii de după război, așa cum mai făcuse si în alte sate ale județului. Acum s-a ivit ocazia. Regățeanului o să-i fie totuna dacă vine în județul Sibiu ori în județul Alba.
Peste câteva zile Toader Aleman întocmi o adresă, pe care o trimise lui Nae la Olănești, anunțându-i această schimbare, insistând că este doar temporară până ce în județul Sibiu se va ivi ceva stabil