A venit primăvara și cu ea s-a născut în mine dorul de cultură timpurie.
Astfel, mi-am luat traista pe băț cu ultimele economii pîrlite, strînse în timpul iernii și m-am dus la operă, să o văd pe marea vedetă Natalia Desegg, prietenă bună cu Ana Matache, o cunoștință mai veche despre care am mai scris cîndva.
Natalia Dessegg este tot o asistentă socială, dar care nu iubește măsuțele, ci hărțile secrete și spălatul. Mi-am cumpărat un bilet modest, am stat la balcon, m-am lăsat de cîteva ori admonestată de privirile unor doamne cochete îmbrăcate în rochii cu paiete și stole arginitii și m-am așezat cuminte pe locul meu, așteptînd cu nerăbdare spectacolul.
Citisem despre acest spectacol în teletext, la televizor cu cîteva seri în urmă, o văzusem pe protagonista Dessegg și la telejurnal vorbind isterică în fața unei oglinzi, certîndu-se cu șefa de la postul local de televiziune, pentru că premiera spectacolului nu se putea transmite în direct la televiziune.
"Ana Matache a fost dată pe post și eu nu? De ce ajung eu mereu să fiu ultima? Ar trebui ca ultimii să fie cei aleși, nu mereu primii”...După mari ciondăneli, în acest timp artista făcînd crize de isterie, aruncîndu-se pe podeaua din fața garderobei (acolo a surprins-o aparatul de filmat) și urlînd ca scoasă din minți, televiziunea s-a îndurat, a plătit 100.000 pentru spectacol, s-a băut la cantină cu nea Onel aldămașul și astfel premiera specatcolului a fost transmisă și la televiziune în direct.
Dar eu nu m-am mulțumit cu spectacolul transmis la televiziune, pentru că m-au pus pe gînduri aplauzele la doză, vorba unui jurnalist de la ziarul „Evenimentul zilei”, care scria cu puțin timp în urmă că s-a săturat de exploziile de aplauze și de rîs la doză. Și acest jurnalist are se pare aceiași problemă ca mine, cu aplauzele la conservă. Între timp am cules și informații prețioase de la vecinul meu Fănel Negrete, care este un fan atît de îndrăcit al divei, încît a pus-o pe nevastă-sa să se coafeze la fel ca artista lirică iar el și-a cumpărat de curind mobilier ca al Nataliei, la care nu lipsesc nici covorul roșu din bucătărie și nici pianina verde olive din dormitorul pentru oaspeți, transformat în studio muzical, identic cu al dizeuzei de operă. Am aflat tot de la el că ea era româncă pur sînge, că la început o chemase Natalia Aouatei. Dar pentru că toți prietenii o numeau "găinușa" din cauza acestui nume, deși pur moldovenesc totuși cam neserios, și l-a schimbat la început în Desoeuf, mai tîrziu în Desai și în sfîrșit cu vreo doi ani în urmă în Desegg. Natalia locuieste în Franța, dar are reședințe și în București și în Viena. În Viena lucrează cu jumătate de normă la spital, cu Ana Matache iar sîmbăta vinde brînzeturi la o alimentară turcească de pe Grundsteinergasse, la colț cu Thaliastrasse, într-o piață turcească foarte vizitată. Acolo l-a cunoscut pe Floreț Namsalam- Cihalvizza, tot cîntăreț de operă și tot asistent social, de origine din Rahova veche. Acesta nu știa să cînte, dar primea în mod democratic de la spital un aparat electronic, cu care putea mereu să-și schimbe vocea, vorbind în viața de toate zilele dar și pe scenă cu vocea unui oarecare Florin, un român, mort sub un pod prin anii 80, pe care-l integrase cu mîna lui împerună cu echipa lui Matache și de care-și amintesc amîndoi cu mare plăcere. Acest român era un tenor ratat. A ajuns muritor de foame în Paris, șoptind morții în cercel franțuzește, apoi în Viena, șoptindu-i în germană. Muri cam neliniștit, datorită blîndei familii sociale române, care lucra mult mai dinamic în acei ani decît acum, acum de fapt ajungîndu-se la un oblomovism cam bolnăvicios, unii pacienți apucînd să publice și ei cîte ceva din operele lor sau chiar să cînte, pe gratis ce-i drept pe platforma artiștilor săraci, youtube. Dar să nu intru în așa de multe amănunte, să trec la subiect. La opera lui nea Onel s-a înscenat „Fiica regimentului” de Donizetti, în au jucat Floreț și Aouatei. Regizorul spectacolului a fost unul Hoda Coenarr, un austriac pur sînge, care l-a pus pe scenograf să-i facă sute de hărți la toate scările posibile, foarte multe din perspectiva unui avion sau a unui helicopter, că numai "perspectiva- pasăre" nu se putea numi (termen înprumutat din vocabularul tehnic al operatorului de film. Munții de pe scenă erau acoperiți de hărți de top secret de culoare verde, ca niște bolovani înveliți în ziare. Alte scene, în care nu apăreau munți erau niște poduri rulante și niște punți buculucașe care se sprijineau pe niște pături rulate, iar în spatele scenei spre culise, era atîrnat tabloul unui cocoș, sub care stătea scris în germană următorul text:
”Cucurigu Gagu /Fata lui moșneagu/ S-a suit pe punte/ Și-a nceput să cînte/ cucurigu!”
"Fata lui moșneagu" a zburdat de pe vîrful muntelui pe puntea buclucașă tot timpul și a și spălat rufe. În ultimul act, a primit souveniruri de la soldații pentru care spălase toată seara: săpun de casă și chiloți bărbătești, iar publicul generos i-a aruncat la sfîrșitul specatcolului un iepuraș și un ursuleț. S-a auzit și o voce nostimă de bariton:
”Bravo, mister Bean”. Deși a spălat pe scenă toată seara, cînd la o mașină de spălat marca Zanussi cînd la rîu toată lenjeria intimă a soltaților în număr de vreo două sute și trecînd și pe la poșta acestora, publicul n-a răsplătit-o îndeajuns, nici pe ea și nici pe Floreț. Acesta aștepta aplauzele între cele două acte cu mîinile ridicate, în timp ce se chiuia zdravăn din cabina regizorului de emisie. Nici tunurile n-au fost suficient aplaudate, nici soldații care s-au jucat de-a hoții și gardiștii și nici Alvaorez, un bass care folosea după cum am auzit chiar de la comentatoarea de la secția de cultură a televiziunii vocea și talentul umoristic al unui băiețandru de 21 de ani. Mă rog, la sfîrșit s-a aplaudat frenetic ca la nea Onel, s-a dechis doza de aplauze și de strigăte, în timp ce specatorii plicitisiți ieșeau pe ușile principale și se mirau de unde se aud strigătele și apaluzele. Am aplaudat și eu și am plecat acasă. Data viitoare mă duc la circul Luis Knie, că acolo au animale care sînt mai distractive și care sînt măcar autentice.