Macii roșii ai speranței

Capitolul 3

Într-una din zilele care au urmat, evenimentul pe care-l visam și mi-l doream cu cea mai mare intensitate, s-a produs. O infirmieră m-a anunțat că urma să primesc vizita soției și a copiilor. Din clipa în care am aflat acest lucru, inima a început să-mi bată în ritm de Samba; iar o transpirație rece, să-mi scalde întregul corp. Datorită emoției intense, mâinile începuseră să-mi tremure și nu mai știam cum să le țin, ca să diminuez această mișcare incontrolabilă. Gândul că dintr-un moment într-altul, aveam să-i revăd, a fost atât de tulburător, încât mi-au dat lacrimile. Inițial, am încercat să le șterg cu mâneca, însă cum așteptarea începuse să se prelungească; ori cel puțin, așa mi se părea mie, le-am lăsat, să-mi curgă în voie pe obraji. Primii care mi-au invadat zgomotos spațiul restrâns al rezervei, au fost asa după cum mă și așteptam, copii.
Femeia care i-a condus până lângă patul meu, s-a retras zâmbind. I-am recunoscut pe moment, fără nici o umbră de dubiu. Erau ei, Valentina și Paul, comoara sufletului meu.
- Tati!!! Tati!!! a strigat fata aruncându-se asupra mea, aproape sufocându-mă cu un potop de sărutări și îmbrățișări.
Ce mai faci tu, măi tati, măi?! Cum te simți? mă întrebă când se opri în fine, din acea etalare temperamentală a sentimentelor.
Între timp, Paul s-a apropiat de cealaltă parte a patului și fără să rostească un cuvânt și-a sprijinit capul pe pieptul meu; mângâindu-mi mâna dreaptă, cu palmele lui mici și delicate. Priveam când spre unul, când spre celălalt; voind parcă să-mi încarc ochii și sufletul cu imaginea chipurilor lor, care-mi lipsise atât de mult în acele zile, zile pe care-mi doream cu ardoare, să le pot uita cât mai repede, după ce voi fi plecat de acolo.
- Ce să fac, măi dragii mei? am răspuns întrebării puse de Valentina. Uite, mă mai odihnesc și eu puțin, am încercat să dau discuției un ton cât mai vesel și degajat.
- Când vii acasă? m-a întrebat Paul, ridicându-și capul de pe pieptul meu.
- Asta, nu pot să vă spun...Depinde cât vor mai vrea doctorii să mă țină aici. Acum că ați venit voi, poate vor considera că sunteți în stare să aveți mai multă grijă de mine, decât o fac în spital, așa că...
N-am mai apucat să termin fraza, căci prin spațiul deschis al perdelei a apărut și Laura. Era îmbrăcată cu o fustă și un taior de culoare bej; iar părul care nu-i prea excela în bogăție și-l tapase, lucru care făcea să pară că abia se trezise din somn și încă nu apucase să se pieptene.
S-a oprit un moment la picioarele patului, urmărind cu o privire neutră tabloul pe care-l ofeream. S-a apropiat și aplecându-se asupra mea, mi-a sărutat fugar obrajii.
- N-am vrut să te murdăresc cu ruj, au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat. Scuză-mă pentru întârziere, însă l-am întâlnit pe hol pe doctorul Pavel și m-am oprit ca să-l întreb cum te simți.
- Poate ar fi fost mai simplu, să mă fi întrebat chiar pe mine, am replicat pe un ton ușor iritat, provocat de comportamentul ei, care-mi părea oarecum bizar.
- Apropo, cum te simți? m-a întrebat formal, pe un ton sarcastic.
- Dacă aș zice, bine...m-ai crede?!
- Sigur că nu! Într-o asemenea situație, nu văd cine ar putea să pretindă așa ceva.
- Știi draga mea, ce mă doare cel mai mult?
- Nu!... Aștept să-mi spui tu!
- Faptul, că au trecut aproape două săptămâni de când mi-am revenit din comă și nimeni nu a trecut să mă vadă.
- Egoist, ca întodeauna! a replicat ea pe un ton agresiv. Ai pus mereu interesul tău, înaintea celui al altora.
- Vrei să-mi explici și mie, ce legătură are, așa-zisul meu egoism, cu dezinteresul total pe care l-ai manifestat tu, în tot acest timp? Puteai să fi dat măcar un telefon! m-am aprins eu, enervat de turnura neașteptată a acelei discuții.
Copii, care după sosirea Laurei se retrăseseră spre celălalt capăt al patului, ne priveau cu ochi care nu puteau ascunde neliniște, tristețe și o totală dezaprobare.
Mi-a fost suficient doar atât, ca să mă dezamorsez. Nu trebuia să-i fac și pe ei părtași la acest schimb de replici, care semăna mai mult cu o pălmuială.
- Am să-ți exlic! veni răspunsul ei, sec, asemeni unei rafale de armă. Tu nu te-ai gândit că accidentul pe care l-ai avut, i-a afectat foarte mult pe copii?!...
- Presupun, că la fel de mult și pe tine! am adăugat eu.
- Ei bine, da!... Și pe mine!...
- Motiv pentru care, ți-ai spus: "Morții, cu morții! Vii, cu vii!"și-ai plecat, numai tu știi unde,"ca să vă reface-ți după traumatism", am accentuat eu aceste ultime cuvinte.
Așadar, egoistul sunt, eu?!...
Văzând că tace, am continuat discursul pe același ton acuzator.
- Nu ți se pare, cel puțin...ciudată, maniera în care ai evaluat lucrurile?! Dacă în tot acest timp, cât ai lipsit de acasă, s-ar fi întâmplat să mor, nici măcar nu ar fi avut unde să mă ducă...Nu-i vorbă, că poate s-ar fi găsit la morgă o celulă frigorifică și pentru mine...iubita mea "altruistă"!
- Uite, că totuși, n-a fost cazul! mi-o întoarse ea înțepat.
- Din fericire...sau poate din păcate!...
- Virgile, te rog s-o lăsăm baltă! N-am venit aici, ca să-ți ascult remarcile sarcastice! Îmi dau seama că momentele pe care le-ai trăit, sunt în măsură să te răscolească profund; însă, tocmai acest lucru ar trebui să te facă, să fii mai înțelegător.
- Ei, nu!!! Asta-i chiar bună!!!am izbucnit, simțind că tot sângele mi se urcase în cap, asemeni unui val ce lovește nemilos stâncile falezei; făcându-mi tâmplele să zvâcnească dureros. Eu trebuie să înțeleg, să rabd și să accept orice!!...Și mă rog, de ce ar trebui să fac așa ceva??!!
- Încetați cu cearta, măcar aici!! izbucni aproape urlând Valentina. Nu mai suport, să vă văd în halul ăsta. Am crezut că poate într-o zi o să vă schimbați, dar văd că nu se poate.
Reacția Valentinei m-a dezarmat complet, aducându-mă la o realitate, pe care orbit de supărare, nu mai fusesem în stare să o disting.
- Iertați-mă copii! am rostit aproape în șoaptă. Un suspin adânc mi-a sfâșiat pieptul, iar un șirag de lacrimi amare, mi-au scăldat obrajii. Era a doua oară când plângeam în acea zi. Cât de bine ar fi fost, ca acele lacrimi, să fi fost unele de bucurie; însă...
Simțeam un gol imens în suflet, ca și când un cariu gigantic m-ar fi ros, lăsându-mi în urmă un crater fumegând.
"Dumnezeule! De ce oare n-am murit, ca să nu mai fi ajuns, să sufăr astfel?!"
Paul și Valentina s-au apropiat și așezându-și căpșoarele pe pieptul meu, plângeau și ei, impresionați de lacrimile mele. Nu puteau pricepe de ce toate acestea se desfășurau aici, sub ochii lor inocenți, încărcați de întrebări nerostite. Privirea mi s-a încrucișat întâmplător cu cea a Laurei. Am citit în ochii ei doar o supărare îndârjită, fără nici o undă de tristețe sau regret, pentru cele abia petrecute. Se retrăsese către celălalt capăt al patului, afișând o figură îmbufnată. Mi-am mângâiat ușor copii, trecându-le degetele prin păr. Valentina și-a ridicat ușurel căpșorul, cu trăsături fine de păpușă de porțelan, fixându-mă tăcută, cu o pereche de ochi triști, ca ai unui cățeluș bătut. I-am zâmbit, încrețindu-mi poznaș rădăcina nasului. Văzându-mă astfel, a izbucnit în râs. Surprins de această schimbare neașteptată de registru, Paul s-a ridicat la rându-i. Am repetat aceeași figură, obținând același rezultat. "Cât de ușor pot să treacă uneori copii, de la plâns la râs?! Binecuvântată fie în veci, inocența copilăriei!"
- Tati să știi că noi te iubim! mă asigură Valentina. Și mami te iubește! completă după o scurtă pauză.
- Nu mă îndoiesc, dragii mei! Vă rog încă o dată să mă iertați că v-am supărat și v-am făcut să plângeți.
- Tati, când ai să poți să vii acasă? repetă Paul întrebarea pe care mi-o pusese și mai înainte.
- Curând, dragul meu! Eu sper să fie doar o chestiune de zile. Totul depinde de cum vor decide doctorii.
- Să știi că și Michi te așteaptă, mă avertiză Valentina.
- Cine-i Michi?!...
- Cum?! Nu știi cine-i Michi??!!...E pisoiul nostru!
- Ah, da! Ce uituc pot să fiu uneori!!...Bine! Să-i spuneți că atunci când voi veni acasă, am să-i aduc un șoricel.
Ce aș fi putut să le spun?! Cât ar fi putut ei, să înțeleagă ce înseamnă să fii amnezic?...
- Copii, rugați-o pe mama să vă deie niște bani, ca să vă cumpărați ceva dulce de la chioșcul din holul spitalului.
V-aș fi dat eu, dar mi-am uitat portofelul acasă...Uituc, cum am spus!...
Bucuroși, au luat banii, pe care Laura i-a întins fără să facă nici o obiecție și au plecat țopăind ca niște iezi.
Rămași singuri, am stat câtva timp, privindu-ne tăcuți, apoi am întrebat-o.
- Știi că mi-am pierdut memoria?
- Da, mi-a spus doctorul Pavel.
- Aș vrea să-mi spui câte ceva despre mine.
- Ce anume te-ar interesa să știi?
- În primul rând. Cine sunt eu?...
- De aproape zece ani, ești director artistic și dirijorul orchestrei Filarmonicii. Înainte, ai fost prim violonist al acesteia, la scurt timp după terminarea Conservatorului.
Acum, îmi explicam de ce recunoscusem cu atâta ușurință, muzica lui Brahms și că mă simțeam asemeni peștelui în apă, ascultându-l.
- Mai am și alte rude?
- Da. Mai ai doi frați și două surori; însă nici unul dintre ei nu locuiește aici. Marius, cel mai în vârstă, este la Reghin, unde lucrează ca inginer, la o fabrică de încălțăminte; iar George, în Statele Unite, redactor la un ziar în Boston. Maria și Eugenia, au plecat împreună în Canada si lucreaza la o societate de produse farmaceutice din Toronto...Altceva?...
- Mama?...Tata?...
- Morți amândoi, a venit răspunsul, asemeni unei condamnări.
"Deci, aceasta era cauza pentru care nu mă vizitase nimeni până acum. Fiecare avea rostul și preocupările sale, am gândit cu amărăciune. Eu reprezentam probabil un element minor, în schemă."
Intuindu-mi starea sufletească, Laura se simți datoare să- mi deie următoarea explicație.
- Nu le-am spus nici unuia dintre ei, despre accidentul tău, pentru că nu voiam să-i fac să sufere inutil. Am așteptat să văd, cum va evolua situația, înainte de a-i avertiza. Ce rost avea să pun oamenii pe drumuri?...Mariei, care m-a căutat într-o zi la telefon, întrebându-mă de tine, i-am spus că esti în Norvegia...Un adevăr parțial, căci orchestra, chiar a plecat acolo în turneu.
- Tu, cu ce te ocupi? am continuat investigatia
- Sunt fotoreporter la ziarul "Actualitatea zilei".
- Copii?...
- Valentina este în clasa a VI a,la liceul sportiv,- face volei,iar Paul este in a V a, la unul de informatică.
Ca și când ar fi știut că se vorbea tocmai de ei și-au făcut apariția, ronțăind satisfăcuți niște batoane de ciocolată. Auziseră probabil ultimele cuvinte ale Laurei, pentru că Valentina a început să turuie, asemeni unei vrăbiuțe gureșe.
- Tati, să știi că eu merg foarte bine, atât cu școala, cât și cu sportul. Am încheiat anul, cu media 9,67, iar echipa noastră se află acum pe locul întâi la juniori II și dacă nu pierdem penultimul meci din deplasare la Ploiești, vom fi campioane. Îți dai seama tati!! Campioană națională!!...Hm!...Ce zici!!...
- Bravo!...Felicitări! Sper s-o ții tot așa și de aici înainte.
- Nici nu se discută! mă asigură ea pe un ton hotărât.
- Tu, Paul, ce-mi poți spune la capitolul noutăți?
- Eh! Nu prea multe. Mi-am completat în fine colecția de "Top-Gun" cu numerele care-mi lipseau și în plus, am mai avansat puțin cu proiectul eleronului aerodinamic pentru flapsurile ultimului tip de interceptor pe care vor sa-l produca cei de la Saab.
Nu prea întelesesem multe din cele spuse de el, însă intuind cam despre ce poate fi vorba, i-am spus, adoptând cel mai serios aer posibil.
- Sper că într-o zi voi călători într-un avion, proiectat în întregime de tine. Ce zici? Sunt șanse?
- Tati, dar eu mă ocup de avioane militare. Nu cred că ți-ai pus în gând să devii pilot pe un Eurofighter? replică puștiul, uimindu-mă cu preocupările sale, atât de puțin compatibile, vârstei pe care o avea, când mai firesc mi s-ar fi părut să fie interesat de zmei, sau aeromodelism,dacă tot se punea problema zborului.
- Scuză-mă! N-am știut! Oricum, eu îți doresc să ai succes...cu noul tip de ...cum ai spus?!
- Eleron, tati!
- Ei, da, bine...eleron.
- Hai copii! Sărutați-l pe tata și să-l mai lăsăm să se odihnească, pentru că probabil l-am obosit suficent, interveni Laura.
- Nu-i adevărat! exclamă Valentina. Te-am obosit noi, tati?!
- Nicidecum, dragii mei!
- Ei, vezi mami! Eu vreau, să mai stăm!
- Haide! Lăsați! Ajunge pentru astăzi! Vizitele scurte, sunt cele mai plăcute. Nu-i așa, Virgile? mă întrebă, căutând în mine un aliat să-i sprijine inițiativa, care se pare că nu se bucura de adeziune totală din partea copiilor.
- Așa-i...am aprobat monosilabic, pe un ton lipsit de cea mai vagă nuanță de convingere.
Bombănind și pufnind, nemulțumiți de această decizie, s-au apropiat și m-au sărutat pe rând; mai întâi Valentina, care datorită stilului expansiv, căuta mereu să fie prima în tot ceea ce făcea; furând cum s-ar zice, toată lumina reflectoarelor; Paul alegându-se mai mereu, cu acel con de umbră, rezervat inevitabil celor lipsiți de spiritul vedetismului.
- Mâine, o să venim iarăși! m-au asigurat într-un glas.
- Vă aștept, începând chiar din acest moment! Să fiți cuminți și să o ascultați pe mama! Înțeles?!
- Sir, yes sir! mi se adresă militărește Paul, ducând mâna dreaptă spre un chipiu imaginar.
Sărutându-mă pe obraji, ca și la sosire, Laura îmi zise:
- Să ai grijă de tine, Virgile!
Se întoarse și împingându-i ușurel de umeri pe copii, au dispărut după faldurile perdelei.
Priveam în urma lor, invadat de aceeași senzație apăsătoare pe care o simțim cu toți, atunci când rămânem singuri pe un peron de gară, urmărind cu ochii înlăcrimați, ultimul vagon al trenului care-i poartă departe; iar uneori, pentru totdeauna pe cei dragi. Lacrimi...alte lacrimi...