Agapa inocenților (I)
(roman)

Întins pe un recamier larg , de două persoane, Ovidiu Negea are un somn extrem de agitat. De –o parte, plapuma îi atârnă la pământ și trăiește acea stare acută de disconfort, când toate te inervează, te indispun și nu știi cum s-o scoți la capăt. Mormăie ceva, încercând să-și îndrepte plapuma care-l agasează în mod special, dar nu reușește decât să-i accentueze și mai mult poziția incomodă, așa încât se întoarce din nou cu fața la perete, suspinând resemnat. Încăperea, deloc alta decât casa cea mare , adică odaia de oaspeți a oricărei case țărănești, pe care el, având un statut oarecum special, o ocupă în mod curent, este mobilată în stil tradițional, adaptat, desigur, din mers, la vremurile noi. Pe spațiul dintre cele două ferestre mici de la stradă se află o noptieră cu oglindă, iar deasupra icoana Sfintei Fecioare Maria, ocrotitoarea familiei; pe colț un șifonier vechi, la mijloc o masă cu patru scaune, în celălalt colț soba de taracotă și pe peretele dinspre răsărit un crucifix latin de mărime mijlocie, cu candelă și rozar, cu băncuța pentru îngenunchiere la picioarele Domnului. Ceea ce o deosebește de o odaie țărănească obișnuită este o bibliotecă mare, plină cu cărți, ce ocupă în întregime peretele dinspre nord. Altele, care nu au loc în bibliotecă, sunt stivuite ca niște cărămizi, direct pe padimentul de brad, peste care sunt întinse cergi în culorii vii. În puținele locuri rămase libere de pe pereți, sunt lipite posterele unor filme celebre: Adio arme, Casablanca, Pe aripile vântului. Pentru gazde, locul este unul cu încărcătură tainică și plină de mister în care, de-a lungul întregii vieți, sunt doar într-o sfioasă trecere, aproape în vârful picioarelor, pentru că de aici sunt duși la altar mirele și mireasa, de aici sunt însoțiți și pe cel din urmă drum atunci când le vine rândul. Deși ei n-o folosesc, altora, ospeților dragi, le-o oferă cu toată dragostea.
Dintr-o încăpere mai îndepărtată se aude cântecul Așa-i românul, chinuit de câțiva cheflii aflați în faza în care naționalismul devine un fior electrizant care mobilizează, după cum spune zicala, întreaga suflare, de la cel cu țâța-n gură, pân la cel cu barba sură, să se bată cu ungurii pentru munții și văile, pentru câmpiile și apele , pentru cerul Transilvaniei. Este vorba, desigur, despre niște unguri abstracți, coborâtori de undeva din necunoscut, nu de cei de azi cu care bem pașnici câte o bere la cârciumă. Și ce dacă nu zic nimic, acuma, preocupați fiind cum să-și facă o viață mai bună? Să știe că dacă va fi cazul vreodată, cândva…apoi…

Ușa se deschide scârțâind discret și în cameră intră Mariana, sora sa, care se apropie de pat și-l mișcă destul de hotărât, încercând să-l trezească.

-Scoală, mă, că-i seară și trebuie să te duci imediat.Vrei să te trag ă Druță din pat ?
-Ce dorești ?
-Să te scoli dacă ai de gând să pleci la București! Dacă nu vrei, stai acolo ca o legumă, că de lucrat lucră alții…
Ovidiu se ridică atât de brusc, încât, din instinct, fata sare doi pași îndărăt, speriată.
-Ce bai ai, mă?
-Păi trebuie să iau măsuri. Cum îți permiți, tu, o simplă elevă, să-ți deranjezi profesorul ?
Tonul nu-i prea convine fetei, dar, după ce stă puțin pe gânduri, întreabă ușor nedumerită.
-În afară de cei simpli, ce fel de elevi mai există?
-Niște elevi mai speciali.
-Adică…
-Manierați, cu bun simț, care nu-și deranjează profesorul când doarme.
-Pot ăștia să intre-n dormitorul lui ?
-Pot, dacă vor, pentru că ușa-i deschisă. M-ai văzut tu să-nchid ușa vreodată ?
-Hai, mă..
Se apropie de el cu palma ridicată, dar, când dă s-o prindă, o zbuchește pe ușă, lăsându-l în mijlocul camerei cu un zâmbet tandru întipărit pe buze. O iubește mult pe sora lui cea mică și de aceea o mai tachinează. Se duce apoi alene, întinzându-se de-i troznesc oasele și se contemplă în oglinda cea mare, din care îl privește un ins cu părul vâlvoi și cu ochii umflați de somn. Strâmbă din nas nemulțumit, după care se întoarce alene și iese, îdreaptându-se spre fântâna din curte, să se spele în butoiul de lângă jgheabul vacilor. Abia când dă să tragă apă, constată că până la tren mai are patru ore, așa că stă în cumpănă dacă să se spele sau să se întoarcă în pat.
-Nu mă culc, bolborosește cu ciudă. De fapt, fata are dreptatate, că nici nu bagi de seamă cum zboară timpul și te trezești că nu ești gata. Apoi să te fereascvă Dumnezeu de gura lui Druță.
În decembrie, aproape de Crăciun, afară e o toamnă blândă și pe ulițele prăfuite trec agale care încărcate cu ardei boia, înșirat și uscat, spre achizitorul care îl preia în fața sediului cooperativei unde și dă banii pe loc. Înviorat de apa rece, se repede în casă și se apucă să-și pregătească bagajul. Deschide dulapul, fără prea mult entuziasm ,pentru că nici nu știe prea clar de ce face acuma drumul ăsta, înaintea sărbătorilor, când poate că și cei de la editură vor fi preocupați de alte probleme și nu va reuși să-și impună cartea despre care în principiu vorbise cu un redactor. Dar Druță e obligat să meargă, așa că îl trage după el , să nu facă drumul singur. În definitiv, ce contează ! Își alege hainele de drum în care să poată sta comod: cizmele cele galbene de piele, blugii, un pulovăr de lână și paltonul de piele. Se uită pe fereastră la timpul care parcă prinde a se burzului și cheful de drum îl părăsește din nou. Cât de bine s-ar odihni în vacanță, în ambianța plăcută a chiliei lui, cu preparatele de porc proaspete alături și cu cana de vin la îndemână. Își admiră bustul în oglindă zâmbind mulțumit. Nu este prea robust, dar are un corp frumos, bine proporționat, înălțime potrivită, părul negru ce coboară în plete bogate, o palmă peste guler, și ochi căprui. După ce se îmbracă și se piaptănă cu răbdare, se examinează din nou și se declară mulțumit. Știe că este un bărbat care place și gândul acesta îl face puțin încrezut. Se aude ușa tinzii și cântecul amplificat al chefliilor Suie Horthy pă măgar / Și se uită în Ardeal/ Codrule, codrule drag, /Stai Horthy, nu te uita/ Că Ardealu nu te vrea/ Codrule , codrule drag... !, apoi pasul ușor al Marianei pe care o și vede prin oglindă în spatele său.
-Nu-ți iei un costum ? îl întreabă înlănțuindu-l pe la spate și căutându-i privirea în oglindă.
-Nu, drăguță. Pe un drum atât de lung nici un om cuminte nu îmbracă costum. Cum ar arăta oare după vreo cincisprezece ceasuri de mers cu trenul?
-Într-o sacoșă ar arăta destul de bine.
-Tu crezi, limbuță, că eu n-am altă treabă decât să car bagaje după mine ? Nu-i destul că am juns hamalul lui Vasile? Ce ar fi băut oare Generalul dacă n-aș fi mers eu la București?
-Fugi,mă ! Tu crezi că Vasile-i trimite țuică așa pur și simplu ?
-Dar cum i-o trimite ?
-Dacă nu știi, întreab-o pe Letiția, râde fata să se prăpădească.
Ovidiu rămâne perplex de raționamentul fetei și o întreabă, totuși, bănuitor.
-Crezi că e un pretext să mă întâlnesc cu Letiția ?
-Nu cxred, sunt convinsă !
-Dar de ce n-ar putea veni ea aici ca de atâtea ori ?
-Nu știu, întreab-o.
Ovidiu o sărută pe frunte înduioșat. Seamănă uimitor de mult cel mai mare și cel mai mic dintre frați și poate că de aceea s-a stabilit între ei o relație specială. Cei din mijloc, tot un băiat și o fată , sunt mai bondoci și mai puțin comunicativi, parcă ar fi de la alți părinți.
-Hai să mănânci și tu, zice Mariana, că numai vezi că se bagă Druță.
În odaia din spate, la o masă lungă, pe care se găsesc platouri cu aperitive, circa cincisprezece persoane se cinstesc cu țuică și cu vin, după preferință, în așteptarea cinei porcului și, când îl văd pe Ovidiu, izbucnesc în urale furtunoase.
Odaioa asta are un caracter popular mult mai pronunțat, cu paturile așternute înalt, pline cu perne brodate, lavițe de lemn și ștergări înflorate pe la icoane.
-Apoi se poate, domnu profesor, să dormi într-o zi ca asta? sare Vasile cel cu sacoșa.
-Apoi, chiar de nu se poate, după cum vezi, am dormit deja, așa că…
-Dumneata să fii sănătos, îl apără Ica, nervesta lui Vasile, o țărăncuță frumoasă, îmbujorată de pălinca pe care de-abia o gustase, că doar ești intelectual și nu te ocupi cu așa ceva.
-Bine că se ocupă de mâncat, intervine văru-său Ghiță, pe jumătate beat. Cotletu de porc la grătar nu-l refuză dom profesor.
-Taci, mă, îl îcotește Lenuța, nevastă-sa. Ce treabă ai tu cu Ovidiu, că el se ocupă cu cărțile.
-Lasă că și alții se ocupă și cu cărțile, da de-aia mai pun mâna și p –o sapă, p-o lopată, p-o...
-Alții da, dar eu nu sunt alții, văruț.
-Taci, Ghiță, îl oprește mama Maria pe un ton suficient de aspru. Nu tu stabilești ce are și ce n-are de făcut Ovidiu. El o învățat la școlile cele mari din Cluj, unde nu poate mere oricine, dacă nu-l ajută capul, așa că salariul lui de profesor îi ajunge, nu trebuie să fie și porcar.
Ghiță dă din mână vădit iritat după care mai întoarce un păhărel de pălincă peste cap.
-Așa-i ,nană Mărie, intervine Sandu, un tânăr din vecini. Pune-l pe el să vorbească în engleză că habar n-are.
-Ai dreptate, Sandule. Școala-i școală și gata. Cum îi zicala; ai carte, ai parte.
-Apăoi lasă, tușă, că nu-i chiar așa. Amu dacă o făcut o leacă de școală, îi interzis să lucre și el cât de cât după program ? Io n-am servici ?
-Tu ești mai tare, Ghiță, ai mușchi, zâmbește Măria, spre hazul celor defață.
Se crează un vacarm dens în mijlocul căruia Ghiță bombăne și gesticulează total nemulțumit de atitudinea comesenilor față de repartizarea muncii pe categorii sociale.
Ovidiu își toarnă un păhărel de pălincă, făcând cu ochiul în spatele vărului său și îmbiindu-i pe toți să se servească.
-Hai, noroc, clasă muncitoare ! O mai amețiți și voi când cu secera, când cu ciocanul, da de ieșit nu vă iese nimic. Poate că odată, cândva, o să vă ridicați și voi din belele, mai la lumină, dar când, nu se știe. Chiar în momentul în care vorbește de lumină, se întrerupe curentul și râmăn în beznă totală, fapt care îi face să se prpădească de râs.
-Iaca la ce lumină ne ridicămn, bată-ne focarea noastră să ne bată, zice Ica. S-o adeverit că nu-i așa.
-Da cum îi tu, sare Vasile ? Nu ai ce bea și ce mânca ? Nu ai casă ? Tată-tău o avut mai bine până n-o fost colectiv ?
-Apoi nu socotim așa. Atunci o fos sărăcia de după cote, daaaa…
-Da ce ? Da nimică ! V-ați învățat cu mofturi ! Amu nu-i bine că statu vă învață pruncii în cinste, le dă servici și apartament la bloc. Bravo !
În tăcerea care se așterne cu muștruluiala lui Vasile, Măria aprinde o lampă cu petrol și pe fețele invitaților se așterne o lumină palidă de parcă toți ar fi în gălbenare. Ghiță ridică palma foarte brusc spre Vasile apoi o coboară spre pahar și, întorcându-se, ciocnește cu Ovidiu.
-Noroc, vere! Uite cum se sfădesc porumbeii ăștia, dar de bătut s-or bate la noapte. Nu zic bine ?
-Amu parcă zici, dar de cele mai multe ori lași impresia că ai lua cuvântul la ședințele de partid de la voi de la schelă.Viața reală nu-i însă cea pe care o desenați voi acolo.
-Zău ? Și cum e viața reală ?
-Mai complicată și cu mai multe bube-n cap.
-Asta să i-o spui lui Vsile că el îi cu partidu.
-Lui baciu Vasile, că n-am păzit porcii împreună !Vrei cumva să zici că partidu nu conduce bine ?
-Măi, baaaciu Vasile, dacă-ți f…mușc o labă peste fălci, te ia mama partidului și te duce-n raiu comuniștilor fruntași.
-No hai, îl îmbie Vasle calm, să vedem…
Ghiță se ridică destul de greu cu fața tulburată de mânie, dar taică-său îl trage îngăduitor de mânecă, obligându-l să se așeze la loc, apoi se întoarce spre Ovidiu zâmbind.
-Și ia zi, cum îi cu epoca, măi nepoate?
-Nicicum, unchiule, îi gata. După cum știți, am rămas doar noi, ceilelți au rupt-o cu comunismul.
-Ce-avem noi cu ei, sare Vasile ?
-Cum ce avem ? Păi n-am construit împreună socialismul de l-am amețit de tot ? Nu suntem în Tratatul de la Varșovia ?
-Alea-s așa numai. Noi ne vedem de treabă frumos. Îi mai greu un pic pentru că am avut datorii, da acum nu mai avem și a fi mai bine O să se mai ridice nivelu de trai…
-Bată-l focu lui de nivel. Nivelu-i ca avionu, nea Vasile, cu cât îi mai sus, cu atâta-i mai mic.
Unii râd de-a binelea, alții chicotesc înfundat, uitându-se la Vasile,care-i una cu milițienii și cu activiștii, cum se strofoacă să scuze neajunsurile și să scoată în evidență realizările regimului.
-Bă, eu nu că am frate general de securitate în București, da cred că lumea a înnebunit.Voi credeți c-o să ne fie mai bine după ce cade comunismul ? Eu nu cred.-
-Imediat n-o să ne fie, dar pe parcurs lucrurile se vor schimba în bine. E exact cum se simte un organism după o boală grea. Chiar dacă s-a vindecat, îi trebuie timp îndelungat să se refacă, să se împuterească îl lămurește Ovidiu. O să vezi și dumneata, nea Vasile.
-Cu alte cuvinte tu vrei să cadă comunismul…
-Normal. Nu înțelegi că e imposibil să rămânem numai noi izolați în toată Europa . Știi zicala că de la cap se-mpute peștele, nu ? Căderea a început tocmai de la ruși, de acolo de unde a și început. Așa că, după cum ți-am spus,ar fi imposibil ca numai noi să face excepție.
-De ce să fie imposibil?
-Pentru că nu putem mișca nimic de capul nostru, suntem prea mici. Lucrurile s-au hotărât deja. E chestie de zile, poate de săptămâni, dar nu mai mult.
-E foarte grav ce spui, îl privește Vasile amenințător. Eu unul n-am auzit.
-De ce? Ai vată-n urechi? se burzuluiește Ovidiu.Lucrurile astea nu depind nici de mine, nici de dumneata.
-Da voi ce-așteptați, mă, se răstește la ceilelți. Nici vouă nu vă convine regimu ? Ce nu vă e bine ? Mă piș pă voi de contrănțoși că cu regimu ăsta v-ați strâns un pic și v-ați făcut case mai de doamne ajută, că erau cu paie toate. Comuniștii sunt oameni. Trebuie să rămână, se bâlbâie disperat.
-Sigur că da, pe cei câțiva fanatici o să-i legăm în lanțuri de steaua lor căzătoare, o să-i adunăm poate în rezervații, ca să nu le piară sămânța, pentru a arăta cum nu trebuie să se mai tâmpească omenirea niciodată, de acum și până la sfârșitul veacurilor...
Ovidiu se înfierbântase puțin prea tare devenend puțin prea patetic și teatral în fața unor oameni confuzi și derutați care se uitau cu o curiozitate tâmpă când la el, când la Vasile.
-Nu mai bea, mă, că amu te faci ca lemnu, îl încotește, Ica și te faci de miru lumii.
Se lasă o tăcere stânjenitoare care apasă greu peste capetele celor prezenți la masă și se produce o derută totală, neputând deslege binele de rău, găsind că sunt oarecum amestecate și că acestea vin de undeva mult mai de departe decât conducătorii din București.Ușița care comunică cu încăperea în care se tranșează porcul se deschide scârțâid discret, lăsând să intrere Nuțu, tatăl lui Ovidiu, în cămașă albă cu mânecile suflecate până la coate.Are fața posomorâtă și-și duce mâna dreaptă, în care ține satârul, spre frunte să-și șteargă bobițele de sudoare care răsăriseră la rădăcina părului des ca o perie, dar albit de ani. Se adresează fiului său cu asprime, fără să țină cont de cei prezenți.
-Ovidiu, treci dincolo !
Acesta ridică privirile spre el ușor surprins, dar se supune fără să comenteze.
Măcelăria este destul de spațioasă și are pereții văruiți într-un alb imaculat care dă o senzație plăcută de ambient sănătos. Pe o masă lungă , cât ține peretele opus ușii, se află slănina tăiată în pătrare aproape regulate, curățate de carne și pregătită penru murătoare, carnea, cârnații și caltaboșii proaspeți. Pe soba mare din șamotă, în care duduie un foc aspru de lemn de salcâm, fierb câteva oale din care se înalță aburi îmbietori. Nuțu și cumnată-sa Victoria, sora Mariei, trebăluiesc la umplutul caltaboșilor, vădit încordați, și cu un soi de neliniște gravă întipărită pe fețe. Mirosurile amestecate de carne , de măruntaie fierte, de ceapă, boia ,mărar și usturoi, te învăluie generând acea atmosferă atât de tipică tăiatului de porc. Mă ria plânge amestecând îndârjit cu lingura de lemn într-o oală mare.
-Ce s-antâmplat ? se miră candid Ovidiu. Ați pățit ceva ?
-Încă mai întrebi ? Prost ce ești! Ai făcut atâta școală ca să te închidă, să-ți mănânci tinerețile în temniță ca tălharii și nelegiuiții ?Ce-ți lipsește ție, mă ? Ce nu ai ?
-Libertate.
Maria izbucnește în hohote de plâns și se așază pe un scaun de spetează cu fața-n palme, cutremurată de durere, sub privirea încruntată a lui Nuțu . Ovidiu își dă seama de situație și se repede spre ea preocupat.
-Da ce-am făcut, maică dragă ? Cu ce ți-am greșit.
-Vorbești fără tine de față cu Vasile, care-i una cu milițienii și cu securiștii cei de la județ, și te-or închide. Nu vezi că toată lumea tace și-și vede de treabă? Cu o rândunică nu se face primăvara. Știi cum zice și Sfânta scriptură;Dă-i cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al luzi Dumnezeu.Noi nu ți-am cerut să ridici nici măcar un pai de jos și tu vrei să ajungi la muncă silnică pe viață ?
-La stuf în deltă, adaugă Nuțu mânios, cu gardianu la spate.
Se oprește din lucru și gesticulează vehement.
-Te-am ținut la școală cu greutate, acuma ai un serviciu și un salariu, ai de băut , de mâncat, ai casă și-ți mai trebuie doar o femeie ca să fii în rând cu lumea. Nu te nenoroci.
Ovidiu ridică mâinile deznădăjduit, uitându-se la el aproape fără speranță.
-Acum vorbești ca Vasile care are de toate, dar dumneata te duci să-ți cumperi pâine de la oraș, cu sacul , și o mănânci mucegăită.Îi fain !Dar la amărâții din blocuri care n-au porc te-ai gândit?
-De ce s-or dus toți la Oraș, dragă? Intervine Victoria. Lasă-i în truda lor că nu poți tu schimba lumea până nu i-a veni vremea. Noi am prins războiu:rușii , nemții, ungurii. Crezi c-am trăit bine? Vai de noi, numai sărăcie și mizerie, dar trebuie să îndurăm ce ne trimite Dumnezeu. Nu-i voie dragă, Ovidiu, să te prinzi cu statul , pentru că el are toată puterea. În Satu-Mare, pe unul l-au dus la casa de nebuni și chiar l-au bolunzit cu leacuri și acum umblă pe străzi ca vai de el, părăsit de soție, de copii și de prieteni. Eu zic că nu merită. Atunci când a vrea Dumnezeu, lucrurile s-or așeza și spre bine.
-Bun, Mătușă. Nu vă speriați că și eu sunt la fel de laș ca majoritatea românilor. Să nu credeți că nu-mi tem amărâta asta de piele și că strig în gura mare că ciuma roșie trebuie stârpită, că trebuie să vânăm toți șobolanii care ne mănâncă de vii, că trebuie să zidim o lume nouă, liberă și curată. Nu. Dincolo de zidurile casei noastre nu numai că tac, dar mă prefec destul de bine că sunt de-al lor, pentru că mi-e frică, teribil de frică…
Măria își ridică fața din palme luminată parcă de-o rază de speranță, lacrimile i se zvântă pe obrazul ușor încrețit de ani și se repede spre el luându-l în brațe.
-Þuce-l maica, pruncu maichii cel cuminte și frumos ! Așa, dragul meu, ferește-te de nenorocire, lasă-i pe alții să strige…Știi că Vasile spune tot ce aude, că-i turnător…
- Da, omul nostru cu pâlnia.Lasă, măicuță, că-i gata pita lor. Câteva zile și se duce totul. Comunismul a murit. Da acum dă-mi ceva de mâncare că îndată vine Druță și plecăm.
-Ai aici de toate. Þi-am făcut și pentru drum șnițele, chiftele, jumări, să nu flămânzești dacă-i așa mare sărăcie pe la oraș.
Îi face cu multă afecțiune loc pe un capăt de masă și-i aduce de mâncare din toate bunătățile, printre care și toroș,specialitatea lui preferată la tăiatul porcului.
-Vezi să nu-ți ungi hainele, că aici toate-s unsoare, cum îi zicala din bătrâni, că se unge casa și masa și se umple de toate bunătățile. După ce mănânci să-ți iei tot ce-ți trebuie, să nu-ți uiți banii și buletinu, că nu știu de ce te duci așa departe, amu în cap ded iarnă. Știu că numai Druță ți-o băgat în cap să te duci cu el că tu aveai vreme cu cartea aia și la primăvară.
-Nu prea aveam, pentru că în ziua de azi nu ești sigur pe nimic, ce-i valabil azi, nu mai e valabil și mâine. Așa că dacă redactorul mi-a promis că mă pubică, mă duc cu manuscrisul până când nu se răzgândește. Dumneata nu știi ce-i aia cenzură, când este ea în toane bune și când nu.
-Bine că știu ce-i chișca și cârnații, că io n-am făcut liceu și facultate. Dar părerea ma-i că tot Druță te cară amu la București.
-Posibil.Uite că vorbești de lup și lupul la ușă, conchide Ovidiu ieșind în grabă.
-Ce lup, măi, unde vezi tu lup ? Încă nu ești gata ?Vrei să fug din cauza ta după tren ? Tu o lălăi ca de obicei, dar eu trebuie să fiu mâine la minister, pentru că dau pâine poporului, nu lozinci.
-Numai ușor, că mai avem două ore jumătate până la tren.Vrei să facem cuie-n gară ?
Druță, o matahală de om de vreo doi metri, stă în mijlocul camerei ca un prapor, în cunoscutu-i palton negru de piele, puțin ros pe la guler și pe la mâneci, cu nelipsitu-i diplomat în mână și cu căciula de astrahan lăsată pe-o sprânceană. Surâde , făcând cu stânga un gest elocvent spre hazul tuturor.
-Bine, dar pe domnișoara trebuie s-o pistonăm că doar o cunoaștem ca pe un cal breaz.
-Stai și servește și tu ceva până merge baciu Vasile după sacoșă.
-Serviți, domnu inginer, nu vă fie rușine, îl îmbie Ica. Sunt preparate foarte bune.
Druță se uită la ea destul de lung, analizând-o în ansamblu și mirându-se de cuvântul preprate pe care tocmai îl folosise și care în gura ei suna ciudat, după care râde de se cutremură pereții. Are o voce baritonală, vorbește foarte tare și spune lucrurilor pe nume, fără nici un fel de complexe, ignorând total penibilul pe care-l provoacă de cele mai multe ori.
-Mie, rușine ? tună vocea lui Druță. Înseamnă că nu mă cunoști, fătucă. Pe loc îți mătur tot ce ai pe masă.
Ica se jenează. Are cel puțin cu zece ani mai mult decât el și nu s-ar fi așteptat s-o tutuiască în halul ăsta în public.
-Și tu. Măi, Tilică, adu mai repede sacoșa aia că ne grăbim, îi ordonă lui Vasile printre înghițituri, pricepând evident că acesta , bățos cum e, și cu nasul pe sus, se inervează dacă nu i se acordă respectul cuvenit.
Total nemulțumit, Vasile fierbe de mânie, se ridică brusc în picioare cu pumnii strânși, scrâșnește din dinți, da se îndreaptă spre ușă și iese în grabă.
Îndată ce iese bărbatul, Druță îș întinde mâna enormă spre Ica și o ciupește sub coaste, făcând-o să se cutremure de plăcere.
-Au ! bată-te norocu să te bată, domnu inginer, că buiac mai ești ! țipă ea chițcăind însă ca un șoricel.
-Zici tu că mi-i rușine ? Întreabă-l pe filfizonul ăsta ce făceam când eram studenți.Agățam toate fomistele și le săturam cu pită , clisă și ceapă, apoi dăi ! Le duceam în pod la pramatia de bătrân care ne lua douăzaci de lei pe noapte, pentru că ne lăsa să dormim pe niște jeguri de saltele cu paie. Ziua eram însă miniștrii: costum, diplomat, ochelari de soare …
-Și ele ? îl icodește Ica curioasă.
-Bombe cu neutroni ! Noi credeam că am dat lovitura dar erau fomiste, vai de mama lor. Flămânde ca puiul lupului, râde Druță și-o pișcă din nou.
-Domnu inginer, mă faci de rușine, protestează Ica formal, dumneata ar trebui să-ți pui mintea cu fete de seama dumitale, că doar sunt atâtea domnișoare frumoase, că-i greu pământul de ele.
-Lasă fetele că și ele-s fete până-s fete, după aia nu-s mai fete.
-Și bombele cu neutroni ? întreabă Ghiță clipind tot mai des.
-Păi nu ți-am spus ? clisă, pită, ceapă și lupte greco-romane non stop, pe saltelele din podul canaliei. Când a văzut că suntem patru, a pretins să-i mai dăm bani până l-am scuturat nițel așa ca să iasă praful din el. Bă, zic, ce treabă ai tu dacă pe zdreanța ta de saltea doarme unul sau dorm doi, îți consumă ozonul din pod ? Păi c-o fi, c-o păți, până m-am luat de el de ne zicea sărut mâna când veneam acasă pe la două, trei, noaptea, lemn de beți toți patru.
-Îi drept, domnișoru Ovidiu ? întreabă Ica curioasă.
-Dacă zice el…
-Îi drept, tu, o pișcă din nou matahala, de data asta așa de tare că o face să ofteze. A mea era cum era, dar a lui Ovidiu era trăznet, că se binoclau la ea toți gușterii de pe plajă, de le ieșeau ochii din orbite. Domle, nu era nimeni ca noi pe tot litoralul.
-Și unde-i fata, domnișoru Ovidiu, de ce-ai lăsat-o? îi reproșează Ica.Trebuia s-o aduci acasă să jucam la nuntă.
-Da ce-i prost ? șuieră Druță, înfingându-și privirea avidă în pupilele ei și călcând-o apăsat pe picior, simțindu-i pulpa tare cum se lipește de piciorul lui.
-Vai, domnu inginer, că de câne-i pielea pe dumneata, gângurește ea apropiindu-se tot mai mult.
-Zici tu ? Lasă că văd eu odată, mai de aproape, de ce-i pielea pe tine.
Exact când o trage spre el cu forță, intră Vasile cu sacoșa și înlemnește în ușă. Știind că cea mai bună apărare este atacul, Druță se ia de el cu tupeu.
-Amu ai fabricat sticlele alea, măi Tilică ?
De data asta lui Vasile-i sare țandăra.
-Măi sulă, tu să-mi zici mie baciu Vasile, că n-am păscut porcii-mpreună.Clar ? Și ia laba de pe nevastă-mea că poate..
-Poate ce ?
-Îți mai scurtez limba, că-i cam lungă.
Druță sare-n picioare gata să-l pocnească, dar se stăpânește și-l amenință doar cu arătătorul său uriaș.
-Bagă de seamă că dacă mă superi, te altoiesc amar, chiar de ești frate cu Mihai Viteazu, nu cu un căprar făcut la apelul de seară.
-Îi simți tu pulanu căprarului, derbedeu ordinar ce ești, de-o să-ți vină acru și o să te târăști pe jos ca o râmă, cerând îndurare.
Vasile se aprinsese ca o vâlvătaie și tremura cu pumnii strânși gata să-l atace
-Hai încoace puiule, să te pupe tăticuțu adoptiv.
Ica se lipește cu totul de el și-i apucă mâna pe care n-o poate vedea Vasile. Ochi-i inteligenți și deosebit de expresivi îi caută pe ai lui, dându-i de înțeles multe. Câteva clipe își opun rezistență reciproc și, după ce-i răspunde femeii la strângerea de mână, o îndepărtează aparent nepăsător, întorcându-se spre Ovidiu.
-Hai, bă, să pistonăm !
Din ușă se întoarce, îi învăluie-ntro privire blajină, ducându-și degetul la căciulă.
-No, noapte-n straiță !