Agapa inocentilor (IV)

Trenul oprește în stația Oradea.Valuri de călători dau buzna, se înghesuie, se ceartă, își trag după ei bagajele, înjură C.F.R.-ul, murdăria și condițiile proaste. Un cetățean destul de bine îmbrăcat critică regimul în gura mare, mizeria morală și comunismul în general, însă oamenii nu-i dau atenție, preferând să-și vadă de treburi posomorâți.Ușa compartimentului se deschide și Druță trebuie să se scoale fără nici o tragere de inimă, după un pui de somn de vreo două ore, și să-i privească chiorâș pe noii veniți ca și cum aceștia nur ar avea același drept ca și el de a ocupa loc în tren.
-Da voi, bă, de ce nu stați pe-acasă, de umblați lela pe drumuri ? se rățoiește la ei.
-Fiindcă așa vrem noi, vine răspunsul tranșant din ușă .
-Păi, să nu vreți! Cărați-vă în alt compartiment !
-Apoi stai că-l ogoi io pă domnu’ zice un oșan îndesat, dându-și pălăriuța de pe ochi mai spre creștetul capului.
-Ce vrei, mă ? sare Druță gata de bătaie . Hai aici, mânca-ți-aș clopu, să vedem de ce ești în stare.
-Taci și ie o gură de horincă bună, că ți-ai spăriat somnu’
Druță bagă de seamă că omul îl îmbie cu adevărat, ia sticla legată frumos cu răchită și trage o dușcă zdravănă.
-Asta da, mă, nepoate, zice pufnind pe nas de tăria băuturii și arzându-i oșanului o palmă peste spate, gata să-l doboare la pământ.
-No stăi numai’ că.. , mugește oșanul dând sticla în spate și aruncându-se pe Druță.
Începe o vânzoleală bezmetică și o încâlceală de mîini care caută să lovească, să ciupească, să-nghiontească, fără prea mare succes însă. Nela se cățărase pe banchetă, într-un colț, pentru că intrarea e blocată.
-Stați, mă, urlă Ovidiu, ați înnebunit de-a binelea ? și sare între ei să-i despartă. Ia dați-vă mâna ca niște oameni civilizați.
Cei doi se conformează, călătorii din ușă intră și ocupă loc apoi sticla prinde a circula din mână-n mână.
-Împăcarea-i cea mai bună dintre toate, constată un țăran bătrân, după ce îngurgitează și el o gură de palincă.
Trenul pornește, peronul gării rămâne în urmă și lumina din vagon scade din nou, până când se reinstalează întunericul. Oamenii se foiesc pe loc, căutând o poziție cât de cât mai comodă pentru a putea ațipi.
*
E mijloc de octombrie, timp închis, umed , foarte rece, și o negură densă persistă până spre amiază. Cât vezi cu ochii, pe o suprafață de mai bine de două sute de hectare, se întinde o fermă de tomate, unde robotesc elevi de toate vârstele, și militari, fiecare cu supraveghetorii de rigoare, care la rândul lor pândesc dacă nu cumva vine vtreun superior. Șefa de fermă e o femeie scundă, grăsuță, pentru care singura preocupare o constituie ferma și producția. Este foarte bine văzută atât de șefii de la centru cât și de cei de la partid, pentru că în permanență își realizează planul și, în plus, produce marfă de foarte bună calitate. Toate astea sunt posibile pentru că este severă și intransigentă din cale afară.
Nela și Ovidiu se adăpostesc de vânt în spatele unei stive mari de lăzi, compătimindu-i pe bieții copii, și în special pe cei mai mici, cum adună cu mânuțele înghețate până la cel din urmă putregai, până la cea din urmă gogonea, ca să lase în urmă doar vrejii goi, pentru că vine iarna.
-Nu mai rezist, îmi iau copiii și plec acasă, chiar de vor veni activiștii activiștilor. Doar nu suntem în sclavagism ! se revoltă Nela cu năduf.
-Dar unde crezi că ești ? Orice dictatură e o formă mai mult sau mai puțin voalată de sclavagism. Noi suportăm cel mai absurd și mai idiot tip de comunism din Europa. Uită-te la unguri, se respectă cu domnule, doamnă, sărbătoresc Paștele și Crăciunul la televizor, acceptă inițiativa privată, îi conduc oameni cu școli adevărate, cu doctorate, în schimb, la noi acced spre funcții doar dobitocii, exponenții cei mai degenerați ai clasei muncitoare care în schimb habar n-au de muncă ci doar de gargara sordidă și mincinoasă din broșurile de propagandă. Și este foarte grav pentru că cei mai mulți cred cu convingere că lucrează spre binele poporului. Dar nu realizează faptul că ei vorbesc despre un popor abstract, care nu există nicăeri, pentru că adevăratul popor suferă de foame, de frig, de lipsa tot mai evidentă de speranță. Uită-te la copiii ăștia care ar trebui să fie acum în clasă…
-Ești membru de partid. De ce nu spui treburile astea în ședințele de partid.
-Pentru că sunt laș ca toată lumea. Îmi tem nenorocita asta de piele, mi-e milă să-mi las aici părinții bătrâni și îndurerați... acum să te las și pe tine și să mă duc la canal…
-Pe mine? se luminează ea . Mă așezi și pe mine în ecuația asta ?
-Sigur că da. Te miri pentru că tu ești ruptă de realitate , trăiești în lumi interzise pentru români.Vorbeai adineauri despre ședințele de partid. Păi acolo se poate vorbi numai despre realizări, poți minți frumos, deși mizeria e evidentă, o simt și activiștii, dar ei cred că țara se sacrifică eroic să-și plătească datoria externă și apoi va fi bine. Bine nu va fi niciodată, pentru că sistemul nu este viabil. E o minciună…Așa că la ședințe nu scot niciodată nici un cuvânt, preferând să scriu procesele verbale.
-Sunt înghețată, oftează Nela, și chiar nu am nici un chef de crizele tale revoluționare, aici cu mine, și apoi e ziua mea, auzi, măi, e ziua mea și uite, unde mi-o petrec…Pentru mizeria asta am făcut o facultate ? Mai bine mă făceam bucătăreasă…
-Ooo! Exclamă Ovidiu. Nu mi te pot imagina lângă cazanele alea mari, care clocotesc și emană aburi fierbinți, prăjindu-te la dogoarea sobelor încinse.
Îi ia mâinile înghețate într-ale sale, i le freacă, suflă abur cald din proprii lui plămâni, o strânge la piept, vrea s-o protejeze.
-Ai înghețat de tot, prăpădită mică. Îi punem pe copii să-și umple ultima ladă, le numărăm, facem pontajul și plecăm. La mulți ani ! îi urează din suflet sărutând-o pe buze.
-O să ne spună la directoru .
-Să ne spună.
-Șase, dom profesor! Strigă caporalul Stan care lucrează cu soldații alături.Vin turbații !
-Mersi, Stănică , ai grijă.
Caporalul râde nepăsător, ridică din umeri și se duce în urma oamenilor săi care culeg roșii ghemuiți pe rânduri. Trăsura în care se află locotenentul și Domnșoara se apropie în trapul cailor, legănându-se pe arcurile elastice de oțel . Amândoi sunt bine dispuși, abia ieșiți din căldură, înfofoliți în pufoaice moi, protectoare. Caporalul strigă ”Atențiune!” și militarii, care culeg cu spatele la drum, fac stânga împrejur și înțepenesc în poziție regulamentară de drepți. Locotenentul sare sprinten din trăsură și după câțiva pași este în mijlocul formației.
-Cine nu are până la ora asta 25 de P-uri pline, un pas în față !
Din două mișcări scurte și precise, jumătate din efectiv se mișcă cu un metru în față. Locotenentul fluieră surprins , își duce mâna la tâmplă și se scarpină deasupra sprâncenei drepte gânditor. Îi măsoară cu răutate și ordonă sec :
-Direcția arătura, pas alergător, marș !
Soldații se năpustesc în direcția ordonată iar ofițerul îi urmează cu trăsura. La circa două sute de metri se întinde un vast ogor proaspăt arat, cu brazda neagră, bulgăroasă, lăsată s-o mărunțească gerurile iernii , teren ideal pentru testarea rezistenței bravului apărător al patriei, care trebuie să înfrunte inamicul în orice condiții. Conform programului, urmează o jumătate de oră de instrucție de front fără armă, pentru ca răcanul să nu-și piardă deprinderile de luptător. Boarea de vânt aduce uneori frânturi din comenzile clare, rostite prompt și detașat: Salt înainte ! Culcat ! Drepți ! Salt înainte…
Domnișoara se apropie cu un Bună ziua crispat și, după câteva cuvinte de complezență, schimbate cu Nela, i se adresează lui Ovidiu pe un ton foarte autoritar:
-Tovarășe profesor, de ce v-ați lăsat copiii acasă la ora unsprezece, din moment ce programul este până la paisprezece ?
-Pentru că și-au realizat planul de șase ore în trei ore. Știți, la noi e ca la cincinalele în patru ani și jumătate.
-Ce plan? Cine v-a dat plan ?
-Noi ni l-am făcut. Am observat câte lăzi se culeg de la nouă la 14 în mod mai relaxat și am ajuns la concluzia că dacă ne mobilizăm și mai punem și ceva patos revoluționar, putem fece în trei ore cât se face în șase și câștigăm cu toții.
-O ! Nu se poate așa ceva. E pur și simplu aberant.
-Dar uitați-vă cum culeg cei cu program prelungit.
Ovidiu prinsese un moment în care câțiva liceeni, prea puțin impresionați de prezența ei acolo, se hârjoneau cu fetele sau se băteau cu roșii chiar sub nasul profesorilor.
-Câtă indisciplină ! exclamă aproape isterizată. Cu părere de rău, voi suna chiar acum și la Inspectoratul școlar și la Comitetul Județean de Partid. Nu se poate să ne batem joc de hrana poporului acuma când se apropie înghețul. Nu pot concepe atâta nepăsare, atâta inconștiență, aș zice criminală, să lași recolta să înghețe.
-Dar sunt copii, le e frig, le e greu. Nu pricepeți ? Nu-i lasă părinții să vină dacă-i supunem la efort prea mare și apoi avem și așa probleme cu frecvența.
-Pe mine nu mă interesează aspectul ăsta, e problema voastră. De-aia luați salariu, să lucrați.
-Să lucrăm aici ? se miră Nela arătând cu dezgust tarlaua noroioasă de roșii.
Conversația este întreruptă de sosirea militarilor. Toți sunt leoarcă de transpirație și plini de noroi din cap până-n picioare. Se desfășoară în linie și abia după ce se așază cu mișcări exacte pe rând, primesc deplasare de voie, atâta cât necesită golitul găleților pline în lăzi. Sosește locotenentul, oprește trăsura, agață hățurile și se apropie de grup.
-Sărut mâna, domnișoară, o salută pe Nela ducând două degete la cozoroc, iar lui Ovidiu îi strânge mâna.
-Sunteți prea aspru cu soldații , îl mustră Nela privindu-l cu reproș.
-Noi nu suntem aici la promenadă, domnișoară. Avem niște norme zilnice care trebuie realizate. În armată nu există nu se poate.
-Totuși..
Locotenentul zâmbește îngăduitor.
-Vă asigur că nu li se va întâmpla nimic, ba dimpotrivă vor fi mai căliți. Nu este permis ca soldatul să fie ținut în puf, el trebuie să simtă greul în permanență și chiar duferința.Când sună goarna și Þara ne cheamă la datorie, suntem obligați să-i prezentăm oameni puternici ca stânca Munților Carpați!
-Oricum, iertați-mă că vi-o spun direct, insistă Nela, aveți o reputație foarte proastă în sat. Femeile care au băieți în armată plâng și vă blestemă.Þineți militarii pe câmp de la șase până la zece, uneori unsprezece noaptea și-i duceți la dormitor în cadență și cu cântec. Mi se pare cinic.
-Sunt riscurile meseriei, surâde ofițerul, evident, forțat, cu fața bărbierită regulamentar, înțepenită într-un rictus imposibil de mascat.
-Haideți să lăsăm comentariile astea fără sens, intervine inginera nemulțumită de turnura pe care o ia discuția. Fiecare dintre noi trebuie să facă ce are de făcut, fără păreri personale.
Își consultă ceasul, legănându-se ușor pe călcâie, după care ia o atitudine foarte binevoitoare .
-Astăzi, fiind sâmbătă, ca să abordăm o terminologie militară, ne putem retrage la douăsprezece. Copiilor dați-le drumul să plece acasă, iar voi treceți pe la mine să stăm la o cafeluță ca între colegi.
*
Se luminează de ziuă când trenul se apropie cu viteză de București. Între timp și pasagerii s-au schimbat, iar pe culuare e aglomerație mare și se aud râsete și hârjoneli de tineri, glume, în graiul picant și alert, regățenesc. Se ridică, își iau bagajele din plasă, își revizuiesc ținuta și așteaptă să coboare. În Gara de Nord e forfota dintotdeauna : trenuri sosesc, trenuri pleacă aproape în fiecare minut și călătorii sunt într-un veșnic du-te-vino ca râul care curge al lui Heraclit. La lumina zilei, lumea se vede cu totul altfel, e grăbită și posomorâtă, poate din cauza nesomnului sau poate din cine știe ce alte motive. Din fața gării iau un taxi care-i duce până la hotelul la care Druță rezervase camere prin telefon.
*
E trecut de nouă seara și e întuneric dens de nu se vede la doi pași. De după-amiază a început să plouă mărunt, o ploaie mocănească ce poate dura cu zilele. Pe la opt, Ovidiu își pune costumul cel gri care îl prinde bine, culege un buchet de crizanteme dintre cele mai frumoase, caută o șampanie și pornește s-o felicite pe „iubita” lui, Nela, de ziua ei. N-a prevenit-o c-o va vizita, ca să-i facă o surpriză, speră el, plăcută. După incidentul din sala de sport, n-a mai fost pe la ea și încă îl încearcă un fel de jenă pe care însă spera s-o depășească în modul cel mai firesc cu putință. De atunci au rămas preieteni apropiați , dar au evitat să mai pomenească ceva de o posibilă relație intimă între ei, nici măcar în treacăt, iar Ovidiu s-a abținut de la tentativa de a se impune prin forță, lăsând lucrurile să evolueze în cursul lor normal.
Intrând în curte cu un fel de reținere, în momentul când pune mâna pe zăvorul porții, dă bot în bot cu acel Audi pe care-l urăște cu mult mai mare patimă decât pe posesorul său, dar pe care l-ar înghiți, totuși, într-o lingură de apă ca pe un păduche. Unele vrăcițe tratează de gălbenare punându-te dă înghiți câțiva păduchi vii, care, zice-se, umblând pe-acolo pe unde ajung, pun în mișcare cu piciorușele lor minuscule secrețiile morbide, ajutând la eliminarea lor și, împlicit, la vindecare. Urcă cele trei trepte de la intrare gânditor dând să intre în casă, dar ușa e închisă. Trece pe lângă perete în grădinuța de la capătul acesteia și încearcă să se uite în camera Nelei pe fereastră. Din fericire pentru el, draperia nu este trasă complet și, prin porțiunea de două degete neacoperită, poate vedea tot ce se petrece înăuntru. Încăperea este luminată doar de pâcla străvezie emanată de televizor pe ecranul căruia se derulează un film obscen de pe o casetă video. În patul Nelei stă tolănit individul Audiului, acoperit doar până la brâu, lăsând să i se vadă bustul musculos de Hercule provincial și asta-l face să plesnească fierea-n el de invidie și de disperare. În astfel de momente durerea și deznădejdea sunt atât de mari, încât pur și simplu te năucesc și ai impresia că lumea se năruie peste tine și că toate speranțele tale sunt deșarte. Nela trebăluiește ceve pe la soba pe care se află câteva vase , apoi, dintr-o dată, își lepădă capotul pe covor, râmânând doar într-un combinezon roz, foarte scurt și decoltat, dar nu se grăbește încă să se apropie de pat, deși individul dă semne de nerăbdare. E superbă în întregul ei și asta îl înnebunește pe Ovidiu și mai tare, mai ales când vede că se poartă atât de intim și de familiar cu individul acela care lui i se pare atât de respingător și pentru care simte o ură fără de margini.Vrea să izbească cu pumnul în geam, dar printr-o străfulgerare , își aduce aminte că are cheile de la porțiunea din casă în care Nela nu are acces și dă fuga la ușa din spate, o deschide, pătrunde în hol și o deschide și pe cea care dă în coridorul ei, ajungând astfel la ușa camerei în care ciocănește destul de timid.
-O clipă, aude glasul femeii care nu realizează pe moment că în mod normal n-ar putea bate nimeni la ușa ei.
Când îl vede pe Ovidiu cu buchetul de crizanteme în mână, fața i se luminează de-o bucurie sinceră și-l ia de mână prietenos.
-Vino în salon să te servesc cu ceva special, făcut de mine numai pentru tine. Eram absolut sigură că vei veni să-mi spui La mulți ani !
Se uită la ea uluit de naturalețea cu care-i vorbea în timp ce dincolo, în patul ei, se află proprietarul Audiului și ochii lui injectați de furie oarbă o țintuiesc acuzator.
-Și individul ?
Îl privește nedumerită.
-Malacul dezbrăcat din patul tău .
-Vorbești de Remus? Arată peste spate în dormitor. E un coleg de clasă din școala primară, dacă vrei să știi.
-Prin urmare te culci cu toți colegii din școala primară.
-Măgarule ! Nu cu toți, doar cu unii dintre ei, scrâșnește ridicând mâna să-i tragă o palmă.
Tipul de alături, Remus, devine nerăbdător și iritat.
-Îmi spui și mie, darling ce-i cu toată comedia asta ? Parcă ziceai că ai închis ușa.
-Am închis-o, îi răspunde în doi peri, dar Negruțu este patronul meu, proprietarul casei, și el poate intra când vrea și chiar îmi face deosebită plăcere, adaugă luându-l de braț, când vine, dar el vine așa de rar…
Când îl vede pe Remus apropiindu-se, Ovidiu o înlănțuie de mijloc și o sărută lung, cu sete, oarecum surprins că și ea se topește cu totul în brațele lui.
-Ce-i asta ? urlă individul scos din minți. Îți bați Joc de mine ?
-Dă-l afară pe cen-tautul ăsta, că de nu…pronunță Ovidiu foarte insinuant, subliniind foarte clar rostul lui aici.
-Că de nu, ce ? îl apucă Remus de braț ridicându-i celălalt pumn deasupra capului, gata să-l izbească în figură, să-i zboare borșul.
-Stați, măi, ce dracu aveți ? Cine vă credeți în fond? Uitați amândoi că eu am un logodnic cu care urmează să mă mărit în toamnă? Un viitor ofițer de aviație care o să mă ducă la București ?
Cei doi rămân înmărmuriți, uitându-se la ea buimaci, ca și când ceea ce a spus cu câteva clipe mai înainte ar fi o pură invenție de-a ei, ca să-i potolească, dar amândoi știu destul de bine că este foarte adevărat și dintr-o dată se dezumflă și devin flasci ca niște cârpe idioate, care nu folosesc decât la ștersul scursorilor. Remus îi dă drumul, dar amândoi păstrează aceeși atitudine belicoasă, aruncându-și priviri pline de ură. În tăcerea care se lasă, Ovidiu se întoarce brusc spre ușă și iese trântind-o în urma lui.
-Ovidiu ! țipă Nela în urma lui. Nu pleca.
Se repede după el și-l ajunge înainte de a deschide portița de la stradă.
-Nu pleca, te rog, nu mă lăsa singură cu animalul ăsta. Te rog, iubitule, să nu pleci.
O apucă cu amândouă mâinile de brațe, ceva mai jos de umeri și-i admiră ,în lumina slabă a unei frânturi de lună ivite dintre nori ,frumusețea neasemuită a chipului marcat de suferință. Ar vrea tare mult s-o strângă la piept și s-o sărute, dar se abține, îi dă drumul din strânsoare și-i trage o palmă grea peste obraz.
-Cu asta ți-s dator , iubita mea. Am crezut că n-o să ți-o mai dau, dar după cele văzute în seara asta, o meriți din plin. Noapte bună.
-Nu mă lăsa acum.
Se gață de el, dă să-l sărute și-l mușcă de colțul buzei din care se prelinge un firicel de sânge. Ovidiu o îndepărtează cu blândețe.
-Du-te la animalu’ ăla să-ți potolească simțurile ațâțate de sângele învolburat.
-Încăpățânatule !
Se îndepărtează cu inima strânsă de durere, lăsând-o plângând în hohote cu capul lipit de stâlpul porții, dar e convins că o astfel de lecție îi este absolut indispensabilă. Pe la mijlocul drumului aude în spate huruit de motor, întoarce capul și constată că este celebrul Audi care chiar în dreptul lui se zguduie din toate arcurile dând într-o hârtoapă și troncăne cât pe-aci să scoale toți morții. Herculeanul coboară geamul portierei și-i trântește o înjurătură grosolană rostită din toți rărunchii.
-Măi bulangiule, ar trebui să cobor, să-ți frâng oasele, dar nu mă compromit cu ratați ca tine.
-Dacă vrei să ieși din sat cu rablamentu’ ăsta boțit de tot, încearcă.
-Poate dă bunul Dumnezeu să pun laba pe tine prin Oradea că ți-ai dat foc la mașină, mai adaugă după care trage o flegmă grețoasă, accelerează dispare ca măgaru-n ceață.
*
Duminică, încă de dimineață e cuprinsă de o accentuată stare de nervozitate, iar pe la prânz nu-și mai găsește locul, nu poate citi, nu suportă programul de la televizor, se plimbă prin cameră ca o leoaică în cușcă. Nu îndrăznește însă să-l caute pe Ovidiu acasă și nici să-i trimită vreo ștafetă, din mândrie, din sentimentul acela de trufie care o împiedică să cedeze ea prima. Luni pleacă însă la școală mult mai devreme ca deobicei, știind că-l va găsi pe Ovidiu acolo, el fiind întotdeauna primul, pentru că înainte de ore își mai scrie câte o schiță de lecție, așa cum cere metodologia. Intră în cancelarie cu un zâmbet trist și cu fața palidă de nesomn și de zbucium.
-Ceau, tâmpițel, îl salută cu glas alintat, plin de afecțiune.
-Ceau,moftulică, îi răspunde cu totul indiferent, ca și cum cu o seară înainte nu s-ar fi petrecut nimic deosebit între ei.
Nela se repede la el, îl înghesuie în colț, îi ciufulește părul, i se agață de gât și-l sărută precipitat pe buze iar el o cuprinde cu totul în brațe cotropit total de-o dorință mai puternică decât el și decât lumea, care-i varsă foc viu în toată ființa lui materială. Nici unul dintre ei n-au timp să observe când intră baciu Vlaicu, omul de serviciu, cu canta de apă proaspătă. E un ciudat, bonom și hâtru, cam la șaizeci de ani, priceput la toate meseriile, însă prea mare amator de băutură.
-Asta-mi place dom’ profesor, zice admirativ. Ceara ei de lume ! Dacă aș mai avea eu vrâsta dumitale..
-Ce-ai face baciu Aurel ?
-Le-aș frânje în jerunte pe toate fătucile astea crude ca puiii de poromb.
-Crezi că io nu le frâng ?
-Slab, dă el din mână ,deloc convins că e așa. După cum văd, mai iute se dau ele la dumneata. Nu-l lăsa, domnișoară !
-Mă străduiesc , baciu Aurel, mă străduiesc.
-Faceți nuntă una două, să fiți mai de-ndemână și seara și dimineața și după-amiaza, că și vremea dragostelor trece ca roua diminiții și dacă trece , îi trecută: ai vrea tu să faci, dar rămâi cu vrutul.
Se aude ușa de la intrare însoțită de vocile colegilor a căror venire prevestește apropierea orei opt. Aceștia îi găsesc înfierbântați și nu le e greu să priceapă cam cu ce s-au îndeletnicit cu câteva momente mai devreme, încât apropopourile pe această temă nu întârzie, cum că s-au culcat aici de frică să nu fure cineva școala și că au lustruit bastoanele…de ebonită din laborator, ca să nu fie praf pe ele când le va folosi proful de fizică, să demonstreze producerea electricității statice. Radioasă și de-a dreptul ferecită, trecând cu vederea glumele colegilor, Nela îl cuprinde pe Ovidiu pe după gât și-i șoptește la ureche.
-La zece avem fereastră amândoi.Să mă aștepți în bibliotecă.
*
Înainte de sfârșitul pauzei mari, Ovidiu iese din Sala profesorală și coboară în stradă, prefăcându-se că urmărește ceva, apoi ocolind prin curte, ajunge la ușa din spate și intră în bibliotecă, asigurându-se că nu-l vede nimeni, și închide ușa pe dinăuntru.Se aude soneria, urmată de tumultul intrării copiilor la clasă, cu binecunoscutele chiuituri, țipete, hârjoneli, tropăituri și trântitul ușilor sălilor. După ce intră și profesorii la ore, se face liniște, apoi aude clar pasul atât de drag lui, al Nelei, apropiindu-se din ce în ce mai mult și ciocănitul discret în ușă. Îi deschide primind-o în brațe transifugarată de sentimentul pur al iubirii depline, cu fața radioasă și ochii strălucitori în care crește și înflorește dorința nestăvilită.
-Să te văd acuma, puiule, cum o să-mi potolești simțurile neadormite ca flăcările veșnice ale iadului. Dezbrăcarea !, îi ordonă, lepădâmndu-și pe podea tot ce are pe ea și oferindu-i-se în toată perfecțiunea sculpturală a trupului ei de divinitate silvestră.
După o oră întreagă de amor pătimaș și istovitor se îmbracă în tăcere rămânând fiecare adânciot în propriile sale gânduri. Amândoi sunt relaxați și fericiți
-Cred că am luat proba practică, glumește Nela. Mă iei sau nu mă iei de soție ?
-Dacă rămâi aici.
-Ești absurd.
-Iar tu ești fixistă.
-Te-am mai întrebat ce te ține aici.
-Și eu ți-am răspuns că totul.
-Să stau în cloaca asta toate viața, unde trebuie să mă spăl în lighean și să mă duc la budă în fundul curții? Exclus !
-Toate condițiile tale sunt rezolvabile.
-Nu discut așa ceva.
-Vom avea mașină și ne vom petrece week-endurile la Oradea, la ai tăi, te voi duce la teatru, la concerte, la circ, la grădina zoologică, la discotecă, la Băile Felix, să vezi lotușii și peștii exotici…
Nela se uită la el contrariată ca la un ins care și-a pierdut atât discernământul, cât și simțul realului. Când toată lumea se zbate din răsputeri să facă rost de un buletin de oraș, de un post la oraș, cu pile, și cu bani mulți, poate sacrificându-și economiile de –o viață, el face pe nebunul și dă cu piciorul unei ocazii unice în viață de a se realiza. Ea, Nela a luat postul pur și simplu formal, pentru câteva luni, cel mult un an, ca să nu fie bătător la ochi, dar totul este aranjat ca să aibă loc în Oradea, atât ea, cât și logodnicul ei, de orice specialitatea ar fi. Ia un atlas din raft și-l deschide la Harta fizică a României.
-Ce scrie aici ? îl întreabă cu o oarecare semeție ce putea prezice o amenințare ușor voalată.
-Sibiu.
-Pe unde crezi că-i mai aproape de mers acolo, pe aici, sau pe dincoace ?
-E cam aceeași distanță. Dar de ce mă întrebi ?
-Pentru că acolo mă așteaptă un om formidabil, care mă divinizează și care mă va duce la București și mă va scoate în medii selecte.
Ovidiu pălește vizibil.
-Deci elevul ofițer nu este doar o invenție a ta ?
-Nicidecum, jubilează Nela, observând că lovitura pe care i-o administrase își atinsese ținta din plin.Peste câteva luni va fi locotenent de aviație. Uite-l .
Scoate din buzunar o poză pe care o avea anume pregătită, ca să i-o servească la momentul oportun, când impactul va fi total. Din ea zâmbește un elev plutonier adjutant cu însemnele aviației la epoleți. Trebuie să recunoască în sinea lui, nu fără ranchiună, că este un tip bine și asta îl calcă pe nervi. Și bărbat-bărbat și aviator este cam mult într-o singură persoană, dar uitându-se și spre Nela, admite, schițând un zâmbet imvoluntar, că aceasta nu s-ar compromite cu ciumeți, deși, amintindu-și episodul cu cen-taurul , prinde a se îndoi de realismul opțiunilor ei.
-E un tip pregmatic, continuă tot ea. Nu are nimic în comun cu artele, nu visează și nu așteaptă să-i cadă nimic din cer, ci dimpotrivă, planifică totul extrem de minuțios și întrebuințează cu folos până la cea din urmă centimă. Sunt sigură că mă va face fericită.
-Þi-o doresc cu sinceritate.
-Doar atâta ai să-mi spui ?
-Ce altecva ? Pot eu să stau în fața fericirii tale? Pot să-ți compromit plecarea la București și pătrunderea în acele medii selecte în care te va introduce „Zburătorul fără plete negre”? pentru că în armată nu le permit acest lucru.
-Când ești gelos, ești penibil, zice Nela trecând cu îngăduință peste insinuările lui răutăcioase. Te iert pentrucă știu că toate imputările astea mi le faci numai pentru că mă iubești cum n-ai iubit și cu singuranță nu vei mai iubi pe nimeni în toată viața ta.
Ovidiu înghite un nod dureros care i se adunase în gât , uitându-se la ea cu o disperare feroce pe care nu și-o poate învinge, în ciuda eforturilor supraomenești și a mândriei prostești care nu-i permitea să cedeze..În sinea sa, recunoaște că ea are perfectă dreptate și că nici o altă femeie nu-i va putea lua locul în sufletul său, cu atâta trăire, asemenea arderii de tot adusă lui Dumnezeu de poporul din vechime, ca o contopire a sufletelor pereche într-unul singur, aidoma flăcării candelei de la altar. Așa ceva este posibil doar o singură dată într-o viață de om , celelalte iubiri sunt replici palide ale focului inițial.
-Vei rămâne aici cu mine, iubita mea, și vom trăi până la adânci bătrânețe, suspină Ovidiu, strângând-o la piept și mângâindu-i cu tandru creștetul bălai.Ca Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana după ce au scăpat de zmeu.
-Doar cu sufletul. Pe tânărul aviator nu-l iubesc deloc, deși nu-i de lepădat, dar îl voi urma din considerente meschine, cum ai spune tu ,și, cu timpul, o să ne apropiem, așa cum se întâmplă în majoritatea cuplurilor. Foarte puțină lume are șansa să trăiască iubirea cea mare, devoratoare și, când lucrul acesta se petrece, se consumă în secret, cu păcat, în afara contractului matrimonial.Timpul însă șterge totul și pe cei ce trăiesc împreună îi apropie.