AMINTIRI (POLITICE) DIN COPILÃRIE


“TOVARÃȘ” CU DOMNUL PREȘEDINTE
1950

Tata spunea că a scăpat de închisoare, de mai multe ori, dar de astă dată pentru vina de a fi fost intelectual și fiu de moșier, mă rog, ciocoi machedon, refugiindu-se pe “șantierele naționale ale tineretului”, pe liniile eroice Bumbești – Livezeni, Ilva Mică – Vatra Dornei și prin 1950 pe linia Salva – Vișeu.
Locurile respective erau considerate de ideologii comuniști drept niște școli de educare pentru tinerii utemiști, dar și de reeducare pentru cei cu vechi “păcate”. Printre tinerii eroi ai “reconstrucției socialiste” (ghilimelele nu sunt neapărat ironice, pentru că, într-adevăr, un eroism revoluționar exista la vremea respectivă, chiar dacă izvorât din inconștiența sensului muncii pe care tinerii și “păcătoșii” (care cam conduceau, vrând nevrând, ca oameni cu școală și încă una bună) o depuneau. De pildă, entuziaștii primului deceniu comunist nici nu cunoșteau (nici tata ca inginer din conducere) că linia Salva – Vișeu era destinată să scurteze drumurile marfarelor care transportau bogățiile țării spre Uniunea Sovietică. Târziu de tot s-a prins tata că pe calea ferată nou construită, printr-o regiune mai pustie, cu populație mică și mai puțin curioasă, circulau garnituri întregi de tren, încărcate cu cherestea, care treceau prin vămile Valea Vișeului și Câmpulung pe Tisa, cu documente de datorii de război, dar care după două-trei săptămâni de popas dincolo de graniță se reîntorceau cu facturi de vânzare/ cumpărare, apoi operația se repeta. Era clar, marea prietenă de la răsărit nu avea nevoie de lemnul nostru (ei aveau berechet lemn în taigalele Siberiei) și deci funcționa și aici un fel de acord bilateral după exemplul schimburilor comerciale patronate de Sovrom-uri, conform cărora, în cel mai bun stil frățesc, “noi le dădeam grâu, iar eu ne luau petrol” (vorba glumeață se născuse chiar în acea vreme).
Pe de altă parte, în taberele șantierelor respective, în care erau angajați o serie de tineri ce urmau să ajungă în conducerea țării, te simțeai ca într-un fel de oaze. Þara era secătuită atât de război, în care contribuise cu petrol și grâu la derularea mașinăriei hitleriste, dar mai ales de “comerțul” de mai sus. Cu toate acestea, deși tinerii și specialiștii locuiau în condiții modeste, în barăci muncitorești, cu un minim de confort, se găsea destulă mâncare și băutură, spre deosebire de sărăcia și foametea din restul țării. Ba, chiar, șantieriștii își permiteau să facă joia și sâmbăta adevărate baluri (întruniri tovărășești), în care, în urma unor spectacole de masă, cu formații gen brigăzi artistice de agitație și coruri reunite (germeni ai viitoarei manifestări “Cântarea României”) se întindeau mese îmbelșugate, bine stropite cu băuturi autohtone (horinci și vinațuri naturale, dar și cu tării contrafăcute care le-au adus porecle precum “Adio mamă”, adică celebra “secărică”, sau “Te-am zărit printre morminte” – o beutură verzulie din nu știu ce plante și spirt) și cu muzici improvizate din talente proprii, pe care lumea dansa pănă la dimineți. Multe nopți ale copilăriei mele nu le-am dormit din pricina acestor chermeze, fapt ce mi-a creat și o oarecare dependență pentru tot restul vieții mele, mai mult nocturnă decât diurnă – cum ar zice regretatul Laurențiu Ulici, el însuși descendent de pe Valea Izei și a Vișeului.
Era deci în 1950, în sătucul Dealul Ștefăniței, la jumătatea drumului dintre Salva și Vișeu. De aici am câteva amintiri atât politice, cât și ne-politice.
Mai întâi, aici mi-am început înaltele mele școli, și multe (11 școli în tot atâția ani de liceu), într-o clădire mică, de dimensiunea unei prăvălii cu două camere (cred că fusese chiar ceva prăvălie mai înainte), pe care am regăsit-o încă în picioare după vreo 30 de ani. În una din camere era Cancelaria, vorba vine, pentru că exista un singur dascăl, foarte tânăr, cred că absolvent de liceu, care era și director și femeie de serviciu. În cealaltă stăteam la un loc cei nu mai mulți de 20 de elevi, toate cele 4 clase primare la un loc. Învățam împreună țânci de 6 ani, ca mine, dar și găligani veniți la alfabetizare, vietăți care vor fi sugerat mai târziu bancurile cu Bulă elev la primară la 19 ani. Nu mai țin minte numele învățătorului. Oricum mie nu avea am comunica ceva, deoarece citeam și scriam de la 4 ani, nu pentru că aș fi fost genial, ci pentru că aveam foarte puțini colegi de joacă, drept pentru care stătusem mai mult pe lângă fusta mamei, ocupată cu făcutul mâncării pe vestitele primusuri, niște mașini de gătit cu gaz lampant; mă jucam de unul singur cu ziarul “Scânteia”, singurul care ajungea pe șantier și din când în când o întrebam pe mama “ce literă e asta?” La care ea răspunde nervoasă: “M!” Eu băgam la cap și mergeam să o desenez cu linii ezitante. Și așa am învățat să citesc și să scriu. Electrică aveam, de la generatoarele șantierelor, iar în această situație surclasam casele țăranilor care abia de se luminau cu lămplile cu petrol. Șantierul dădea curent electric și Școlii.
La această școală, în care eu eram mai învățat decât toți ceilalți colegi ai mei, am înregistrat prima mea victorie politică. La un moment dat, învățătorul ne-a întrebat: “În ce țară trăim noi?” Eu am ridicat singurul mâna pe sus, dar tinerelul dascăl știa că eu știam, așa că nu m-a lăsat să răspund, ci a solicitat pe rând pe toți ceilalți să răspundă. Am auzit astfel următoarele răspunsuri, care, inexacte fiind, aveau totuși farmecul lor: “în Þara Oașului!”, “în Þara Maramureșului!”, “în Þara Gutâiului!”, ba, chiar și “în Þara Hațegului!” (probabil de pe acolo venise el). Nimeni nu a dat răspunsul așteptat, pe care, în sfârșit l-am răcnit eu, cu evidentă mândrie patriotică: “în Republica Populară Română!” De unde să știe bieții copii de ciobani și de văcari din Oaș de numele acesta, care de fapt stătea scris mare pe perete, după un vajnic “Trăiască!” și sub portretele membrilor Biroului Politic al P. M. R., între care nu mai țin minte dacă mai erau Ana Pauker și Vasile Luca, dar sigur Gheorghiu-Dej.
Altceva nu mai țin minte din aceast prim an, pe care l-am terminat de fapt la Cluj, în 1951, după care a doua clasă am terminat-o tocmai la Constanța, tăind astfel țara în diagonală în șatra profesiunii tatălui. Același destin l-a urmat prietenul și colegul meu de generație Laurențiu Ulici, de la Rona de Jos (Oaș), la Ploiești, apoi Buzău și în final București (tatăl lui fiind de asemenea cheferist). Moartea prematură l-a prins tot pe drumuri, pe lângă Făgăraș.
Am în schimb amintiri… literare. O întâmplare cred că mi-a stimulat morbul scrisului și de fapt despre ceea ce urmează am scris aproape o nuvelă când aveam 12 ani și eram elev la Liceul “Emil Racoviță” din Cluj (unde revenisem de la Constanța). Era, tot politică însă, una din acțiunile colective pe care le organizau politrucii șantierului național: s-a plecat in corpore la cules de mure, producția urmând a se transforma în dulcețuri pentru uzul cantinei. Oamenii “mari” s-au înarmat cu găleți de 10 litri, iar mie mi s-a repartizat o găletuță de jucărie. Mi-am luat însă sarcina în serios și m-am orientat spre o tufă ceva mai îndepărtată, pe care cei maturi nu o observaseră, mie neplăcându-mi de pe atunci să stau la grămadă (ceva total împotriva spiritului colectivist, cominternist), dar și de teama de a nu fi concurat la cules. Și mi-am văzut de treabă într-o după amiază plăcută și însorită de început de toamnă. Culegeam murele cu sârg, ferindu-mă de rujii destul de înțepători, strecurând mânuța mea firavă printre frunzele îmbărligate ale arbustului. Deodată aud că de partea cealaltă a tufei mai culegea cineva. La început n-am dat importanță, fiindu-mi doar ciudă că voi fi depășit la capitolul eficiență. Când mă uit mai bine, stupoare! De partea cealaltă a tufișului culegea, cu aceeași delicatețe și precizie ca mine, un… urs. Noroc că știam deja să citesc și parcursesem destule basme și povești cu urși simpatici, păcăliți de vulpe și altele, așa că nu m-am speriat, dar un instinct nebănuit m-a făcut totuși să mă retrag încet-încet și abia după ce m-am îndepărtat suficient am rupt-o la fugă, vărsând din găletușă mai bine de jumătate din producția mea colectiv-individualistă. Treaba m-a impresionat peste măsură, am povestit-o alor mei cu sufletul la gură, abia acasă speriindu-mă cum s-ar fi cuvenit, totul fixându-mi-se în memorie, până la așternerea ei pe hârtie. Carnețelul în care am scris povestilea intitulată Dealul cu mure l-am rătăcit, aoi l-am regăsit printre hârțoage după mai bine de două decenii, pe când eram deja scriitor în regulă, apoi l-am rătăcit iar. Sper să-l mai găsesc, cine știe când, pentru că aș vrea să dovedesc “cum am ajuns scriitor”.
Alta, cu iz polițist, adică milițienesc: în tabăra de la Dealul Ștefăniței erau vreo câțiva copii de-ai angajaților, cam de vârsta mea, doar cu doi-trei ani mai “bătrâni”. Ne jucam, dar mai mult ne plictiseam, pentru că în regiune nu era nici o atracție, în afara peisajului; pe dealul care dăduse numele cătunului se afla o stână de vară, din lemn desigur, care de jos apărea ca un fel de cetate medievală sau chiar dacică. Și ce s-au gândit dracii de copii? Ce-ar fi să atacăm cetatea și să-i dăm foc, ca în filme? La partea teoretică am participat și eu, dar când s-a hotărât să se pună planul în practică, m-am retras cu prudență (prietenii au zis că cu lașitate), dându-mi seama că ceva nu era chiar bine. Așa că am rămas jos, urmărind cu sufletul la gură asaltul colegilor de nebunii copilărești. Crezusem până la urmă că era vorba de o glumă sau de o simplă joacă, dar numai ce observ cu surprindere, mai întâi o flăcăruie subțire, apoi o pală cumplită care a cuprins repede întreaga stână, cu oi și cu ciobani cu tot. Totuși s-a dovedit că ciobanii erau tocmai duși nu se știe unde, că altfel ar fi împiedicat fapta. Dar cum s-or fi înțeles puștii cu câinii? Oricum, fiind spre amurg, atacanții au ajuns în fugă jos și au mai apucat să admire îndestulat frumosul spectacol de flacără și lumină (între timp se făcuse seară și totul devenise măreț), ceva ce n-am mai văzut nici până atunci, dar nici de atunci încolo. Amicii jubilau, iar eu îi invidiam că n-am avut curajul să particip la asemenea vitejie. Totul a fost bine, scena a fost admirată chiar și de către părinții celor care totuși n-au avut curajul să le spună că tocmai ei erau piromanii, până dimineața, când în tabără au apărut milițienii. Repede au aflat ce se petrecuse, iar urmarea a fost că părinții făptuitorilor au scăpat cu greu de un proces, dar au plătit sume mari de bani pentru acoperirea pagubelor, iar voinicii au încasat bătăi soră cu moartea. Numai tata și eu am scăpat doar cu bucuria de spectatori. Am rămas însă cu teamă pentru uniformele acelea albastre și chipiile mari de milițieni. Până la Revoluția din 1989, când nu mi-a mai fost frică de puștile lor îndreptate spre pieptul meu de “revoluționar”, tremuram de spaimă când zăream un milițian întdreptându-se spre mine. Nu zic, chiar și azi dau în tremur când mă opresc pe șosea polițiștii de la circulație.
În fine, las la urmă o amintire politico-literară, pe care nu am înregistrat-o la vreme, ci mi-a fost tălmăcită tot de tata. Tata a trecut la cele veșnice în iulie 1989, cu câteva luni de zile înainte de a se îndeplini cele două vise ale lui politice: căderea comunismului (el, fost simpatizant și membru P. C. R. ) și spulberarea Imperiului Sovietic. N-a apucat să le vadă, i le-am dus eu la mormânt în primele zile din 1990. Dar prin 1987 – 1988, când mijea și la noi Perestroika lui Gorbaciov, se vorbea peste tot, pe sub mână, dar nu e exclus ca însăși Securitatea “trădătoare” să fi răspândit zvonul, că va urma la conducerea P. C. R. unul Ion Iliescu, care-l înfruntase pe dictator și fusese trimis la munca de jos (ei, nu prea jos, ci la Timișoara și la Iași, ca “baron” și abia apoi la Editura Tehnică), fost coleg la Moscova cu Gorbaciov etc. etc. Adevărul e că persoana era tot mai îndrăgită mai ales de intelectuali, de scriitori și artiști (mi-aduc aminte cu câtă admirație vorbea despre el Adrian Marino, care-l întâlnise într-un muzeu din Viena parcă, dar vorbeau la fel și alții și însumi îmi puneam nădejdea într-un posibil “Gorbi” român). Auzindu-i numele și aflând câte ceva din viața personajului, și-a amintit că l-a avut ca brigadier pe Salva – Vișeu, deci ducea țăruși pentru lucrările topografice ale tatei; dar țăruși (unu –doi, desigur) îi duceam și eu, așa că, iată, am fost “tovarăș” de muncă cu un viitor președinte al României. Prin 2002, la Târgul de carte “Gaudeamus” de la Cluj, Președintele vizitator la deschidere s-a oprit la standul Universității din Târgu-Jiu, pe care îl organizasem eu, condus fiind de ministreasa olteancă a învățământului de pe atunci (Ecaterina Andronescu). Am apucat să-i amintesc de acest episod: a zâmbit cu nostalgie și a aprobat din cap, fără să-l supere trimiterea mea la tinerețea lui “revoluționară”. Am regretat de pe atunci, de când am aflat, că n-am pus de-o prietenie cu viitorul șef de stat: în ciuda diferenței de vârstă, era cu putință. Am mai ratat astfel o ocazie de a urca în ierarhii pe seama relațiilor, căci valorile nu mi-au fost decât rar recunoscute (și de fapt la români așa ceva nu e deloc neobișnuit).

VALENTIN TAȘCU