Obolul

Îmi amintesc uneori de o ediție de lux a operei lui Dante în traducerea lui Coșbuc. Cea mai bună traducere "ever", părerea mea, "no harm intended". Cînd am părăsit România, la vamă mi s-a spus că n-o pot lua: "Aparține Patrimoniului Național", a spus vameșul întinzînd o mînă pofticioasă spre carte. "Tot așa și "Frații Jderi", domnu’, și ea ține de patrimoniu". Asta ultimă purta semnătura lui Sadoveanu. O semnase cu ocazia vizitei lui la Liceul Național din Iași, cu schimbarea numelui său în "Liceul Mihai Sadoveanu". Mai țin minte și azi dedicația: "pt. ..., cu urări de grabnică însănătoșire". Pasămi-te eram bolnav, acasă în pat cu temperatură constantă de 40 de grade vreme de o lună. Doctorii nu știau ce am. Nici ăla care fusese adus special de tata din București. "Îmi moare fiul", se tot văita tata, Dumnezeu să-l ierte. Un doctor vestit spunea cu un glas care se voia autoritar: "L-a atacat un "macrob"". Altul era de părere că am ceva la ficat. În orice caz, cînd Sadoveanu a venit, tata și-a strecurat voluminosul lui corp în față și cînd a ajuns la Sadoveanu i-a spus ce și cum. Mai apoi a venit acasă fără să mai aștepte sfîrșitul ceremoniei și mi-a arătat cu mare mîndrie "trofeul". Veți crede sau nu, dar mai pe sară eram sănătos. "Tot așa și "Frații Jderi", domnu’, și ea ține de patrimoniu", vorba vameșului. Să mă îmbolnăvesc iar, nu alta. Pt. ăste două cărți lăsasem în România un palton cu guler din blană de Astrahan, căci eram limitați la bagaj la 40Kg. per capita.
Ediția de lux a operei lui Dante în traducerea lui Coșbuc era o minunăție aflată la noi de trei generații. Era legată în piele de antilopă și avea îchizătoare de alamă incrustate cu pietre semiprețioase. Hîrtia era aspră și filigranată, puțin îngălbenită de timp. Ghiliotina aceea care taie foi egale, nu fusese întrebuințată, poate că nu fusese încă înventată. Foile aveau margini neregular zimțuite și miroseau a lemn de brad. Și tiparul...Literele erau de culoare albastră-violaceu și titlurile era scrise în roșu. Unde o fi fiind cartea asta acum? Tare aș vrea-o înapoi. Poate că e un unicat..
Și iac’așa - de cîte ori trec prin vama aia și nu se întîmplă des, îmi dau "obolul".