agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-05-03 | | Corupția Aș vrea să vă relatez o întîmplare în legătură cu acest subiect. Era în 1997. Terminasem o vizită în România. Prima după peste 30 de ani. Mă întîlnisem cu foști colegi și prieteni. Cu doi din ei corespondasem, cu mari întreruperi, e drept, în toți anii care au trecut. Situația lor materială era proastă, dar asta e o poveste pt. altă ocazie. După 17 zile plăcute, iată-mă la aeroport în drum spre casă. Vama. Mă întreabă vameșa ca într-o doară, fără să mă privească în ochi: "V-au mai ramas ceva dolari?" Cam zăpăcit de întrebare mă gîndeam ce să-i răspund. Rămăseseră că mi-s economicos, dar ce-i treaba ei?, gîndeam. Sfîntă naivitate. Deh, lipsisem cam mult de "acasă". Nu mai eram obișnuit. Și scoate doamna din bagajul meu o carte pe care o văzuse la controlul Rontgen. Era "Aliatul uitat" de Pierre van Passen. Pasă-mi-te, cumpărasem cartea asta la o tarabă de cărți vechi din fața Universității în București. Zice madama: "Cartea asta a fost publicată în 1946 (cum a știut ea s-o caute, cum a știut de la Rontgen că e vorba aici de un posibil "gheșeft"? Experiența, domnule) și de aceea e considerată a face parte din Patrimoniul Național al României și nu poate fi scoasă din țară decît cu aprobarea specială a organelor în drept." Aha. Și intru eu într-un ambiț prostesc (nu, n-am s-o bacșișuiesc) și o întreb: "Și acum ce?" "Ce?", răspunde madama, "mai nimic. Hotărîrea e a dv". "Unde se obține aprobarea asta?", o înteb. "A, e foarte simplu. Iei tramvaiul N#_ și te înscrii la audiență...Dar se deschide peste două ceasuri". Și eu care aveam avionul peste un ceas. Simplu era ca să bag vreo cîțiva dolari în cartea care mai era la mine în mînă și să-i propui să se mai uite la cartea asta încă o dată. Dar nu, prostul de mine. Ambiț. "În regulă, doamnă, las cartea Patrimoniului." Ce, mă pun eu cu Patrimoniul și încă NAÞIONAL? Se pare că respectiva nu se așteptase la așa un răspuns "obraznic". O văd că se face toată roșie de supărare și spune: "Păi asta nu mai e chiar așa de simplu. Trebuie chemată șefa, care acum e în pauza de nu mai știu eu ce, semnată o adeverință, ștampilată, taxe, etc." "Bine", spun eu, "Înainte". Pleacă madama s-o caute pe șefa. Trec 5 minute, zece, nimic. Oamenii stau la rînd la vamă, se apropie ora plecării și îmi spune unul: "Din cauza dv., domnule, o să întîrziem cu toții la avion. Dacă știam, îi dădeam eu 5 dolari, în locul dv. și gata traba." Și eu mai sunt și ocupat să-i explic nevestei, care nu e româncă, că de obicei nu e așa. În sfîrșit apare madama însoțită de o ființă de gen feminin, probabil, nu sunt prea sigur, o huidumă înfricoșătoare, ceva de "să nu știm de necazuri". Începe completarea formularelor și huiduma îmi strecoară printre dinți: "Zgîrcit, ai?" După "vămuire", cu dolarii "economisiți mă pregătesc să cumpăr la repezeală o sticlă de țuică de Zalău. Altă surpriză. Prăvăliile libere de plata vămii sunt închise pe chestie de "abuzuri și nereguli de gestionare" (furturi, adecă), spune pe un carton agățat strîmb. Și iac-așa, m-am întors acasă cu bani în buzunar. Frumos, gigea.. Ben-Gal
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate