agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-05-09 | |
Acea duminică de primăvară începuse ca o solie a unei vremi deosebit de promițătoare. Razele soarelui se furișau printre faldurile draperiei, ca o mână invizibilă ce-i mângăia obrajii.
George se alintă puțin, întorcându-se când pe o parte, când pe cealaltă, alunecând cu gândul, ușor, în anii copilăriei, când se strecura în poala mamei și îi aștepta dezmierdările. Se dădu jos din pat, nu fără un oarecare regret. Ar fi vrut să prelungească acea clipă la infinit... În tinerețe, îi plăcuse iarna cu mormanele de zăpadă ce acopereau străzile orașului și se odihneau în straturi groase pe acoperișurile caselor. Stătea uneori minute întregi, admirând dantelăria țurțurilor adunați ca la o șezătoare pe sub streașina unei case și întrecându-se în transparență și dimensiuni. Câteodată îi plăcea chiar și viscolul. Avea, atunci, sentimentul unui cuceritor, luptându-se până la epuizare cu vântul rece și acele de gheață ce-i sfâșiau fața, dar răsplătit, în final, de căldura casei și a unui înșelător sentiment de izbândă. De câțiva ani, însă, ca mai mereu după o intensă dragoste, nu o mai putea suferi. Zăpada nu cădea decât rareori, ba mai mult, într-un an, se întâmplase ca iarna, în adevăratul ei sens, să aibă loc într-o dimineață între orele 10 și 11. În rest, era o vreme uscată și rece, desfășurată, cu mici intermezzo, pe mai multe luni. Primăvara devenea, astfel, o adevărată binecuvântare Dumnezeiască. Era singur acasă. Soția și copilul plecaseră pentru câteva zile la părinții acesteia. Ar fi vrut tare mult să se ducă și el, dar obligațiile de servici nu-i permiseseră. Sorbind ușor cafeluța de dimineață, George începu a se întreba: „Ce o să fac eu toată această zi?” Înainte de plecare, soția îi lăsase de mâncare, făcuse curat în toată casa și tot ce mai ține de acele clasice treburi femeiești. Îi plăcea să o ajute la gospodărie, având întotdeauna discuții în contradictoriu pe această temă cu unii colegi de servici, ce susțineau sus și tare că este o mare rușine ca ei să șteargă praful sau să dea cu aspiratorul. „Măi George, nu fi așa pămpălău! Dacă tu aduci bani în casă, muierea trebuie să facă ceea ce a fost menită!”, îi spusese într-o zi Andrei, colegul său de catedră, de la Universitate. Degeaba îi replicase că și soția are servici și nu este normal ca el să trăiască precum un trântor. Concepțiile erau prea adânc înrădăcinate și nu se putea face absolut nimic. De data asta era altceva. Virginia, văzându-l cât este de obosit, după un studiu la care muncise câteva luni de zile, îi lăsase toată casa lună. Decise, mai aruncându-și o dată privirea pe fereastră, să plece la plimbare în parc. Nu mai fusese de ani de zile și chiar se întreba ce-o mai fi pe acolo. „Oare mai sunt copacii ăia seculari, nu or fi umplut ăștia parcul de terase și cârciumi?” se întreba George, cu un sâmbure de speranță în suflet. Se îmbrăcă lejer. Întotdeauna, când primele semne ale primăverii se făceau anunțate, începea să poarte haine subțiri, parcă pentru a forța vremea bună să se ia după el. Parcul era destul de aproape de casa unde locuia. Intrarea în acesta îi prilejui o adevărată surpriză. Totul era neschimbat, ca în anii copilăriei lui. Poate unele alei se mai stricaseră, câteva borduri se spărseseră, dar ei, copacii, erau acolo la locul lor. Liniștea se autoproclamase stăpână absolută și nimic, dar absolut nimic, nu părea să perturbe împăcarea cu natura. Se așeză pe o bancă, la întâmplare. Își aprinse, fumător înrăit, o țigară. Trase de câteva ori din ea și urmări cum rondelele de fum se ridicau ca niște mici norișori. „Doamne, ce nemernic sunt! În jurul meu e un echilibru perfect, iar eu, cu viciul ăsta păcătos, profanez acest templu al uitării de sine.” Stinse țigara și începu să tragă puternic, la schimb, ca o compensație, aer în piept. Simți o ușoară amețeală, dar plăcută ca un drog. Încet-încet se scurgea în natură, fiind cuprins de o nefirească liniște... - Dă să-ți găcesc boiarule! Hai, întinde mâna, să văd dacă te iubește franțuzoaica! George, stăpân de obicei pe sine, fu trezit atât de brusc din reveriile sale, de parcă în mijlocul concertului beethovenian de vioară ar fi început să cânte manelistul Elvis de la Crăcănați, cu bancnotele lipite pe frunte și celebru de când era în stadiu de fetus. - Pleacă de aici! - Hai, dă să-ți găcesc! Nu fi zgârcit, că-ți spun ce te paște frumosule! Hai Pardaiane, dă la chivuța zece lei și o să-ți zîc de ce să te ferești! - Pleacă fă de aici și lasă-mă în pace! George rămase o clipă șocat. Niciodată nu vorbise așa. Cu absolut orice femeie vorbea respectuos și, întotdeauna, îi săruta mâna. Avusese, ce e drept, și câteva suprize în viață. Odată, fusese la un prieten, iar nevastă-sa, ieșind din bucătărie, îi întinsese mâna. Se aplecase să i-o sărute, dar aceasta îi spusese: „Nu, lăsați, nu trebuie!” Insistase și regretase amarnic. Femeia avea o mână umedă, mirosind, deloc discret, a ceapă. Acum, însă, cum ar fi putut să scape de țiganca ce insista? Ar fi putut să o refuze politicos, dar știa că nu era așa de ușor să te eschivezi. Oricum, îi era rușine de vorbele aruncate. Spre mirarea lui, țiganca spuse: - Bine chiparosule, plec, dar îți spun de trei ori: să ai grijă cu curentul că de-acum, în trei luni, tare rău o să-ți fie. Asta ți-o spun eu, așa, pe gratis... - Bine, bine, îi mai spuse George, o să am grijă „cu curentul”. De trei ori chiar, mai mormăi el. Þiganca dispăru, ca prin farmec. George se uită curios în toate direcțiile, dar parcă aceasta intrase în pământ. „Oare chiar a fost sau am visat? Cred că am ațipit o clipă.” Se ridică ușor ca să plece, dar pe jos, ceva strălucitor îi atrase atenția. Se aplecă și văzu că, acolo, era un galben. „Ia te uită minunăție, ăsteia i-a căzut din salba de la gât!” Știa cu câtă mândrie poartă țigăncile acele podoabe, pe care le transmiteau peste generații ca un semn distinctiv, dar și ca o perenitate a tradițiilor. Se mai uită încă odată, ba chiar făcu și un tur al parcului, de jur-împrejur, poate-poate o va vedea pentru a-i înapoia podoaba. Þiganca dispăruse fără urmă. Nimic nu mai amintea de faptul că liniștea parcului fusese vreodată tulburată de ceva sau cineva. Plecă îngândurat spre casă. Nu putea să-i iasă din minte întâmplarea din parc. Nu fusese, niciodată, rasist, șovin, antisemit sau orice altceva discriminator. Cunoscuse oameni de toate categoriile și etniile. Avusese, în timpul facultății, un bun prieten negru, căruia îi admira tenacitatea și ambiția de a învăța. După ani, căutând pe Internet, avusese marea surpriză să constate că acela devenise un mare profesor universitar, undeva, într-o țară africană. Călătorise mult, prin Ardeal, și fusese impresionat de ospitalitatea maghiarilor de acolo. Chiar dacă la început te interpelau în ungurește, după aceea își cereau scuze de confuzia creată și te întâmpinau politicos. La Samy, profesorul de analiză matematică, remarcase mereu spiritul întreprinzător și modul cum își „vindea” marfa. Studenții erau atrași de stilul colocvial, câteodată glumeț, dar întotdeauna riguros al expunerii. Prieteni țigani (de ce oare le este rușine unora și se autointitulează rromi?) nu avusese până atunci, dar intrase de vreo două-trei ori în casele acestora. Fusese surprins de curățenia pe care o văzuse în jur și amabilitatea cu care fusese primit. Ajunsese astfel, în timp, la concluzia că în fiecare etnie există oameni buni și oameni răi, educați sau lipsiți, din varii motive, de o minimă cultură, în fine, extreme prezente oriunde. De ce o repezise pe „chivuță” nu putea înțelege... Îi intrase prea brusc în intimitatea sa. Fusese parcă la un pas de a se contopi cu natura, iar acea ființă venise către el cu o propunere atât de neserioasă. Nu credea în vrăji și nici măcar în destin. Nu credea, de fapt, decât în sine însuși. Produs al regimului comunist, ascultător cuminte al preceptelor și ideologiilor vremii, se formase ateu. Mai folosea din când în când sintagme ca: „Să ne ferească Dumnezeu” sau altele asemenea, dar fără o conotație explicită, ci numai așa, inconștient. Seara se anunța relativ tristă. Fără soție și copil, casa părea pustie. „Ce-ar fi să ascult niște muzică, din aceea veche”, își spuse deodată, privind către o fotografie înrămată, din perioada liceului, ce îi trezea nostalgice amintiri. Se duse către dulapul unde, de-a valma, așteptau în tăcere vechi melodii zgomotoase. Erau acolo discuri, benzi de magnetofon, casete și, începând de câțiva ani, CD-uri. „Ia te uită, banda asta de magnetofon o mai am! Crezusem că s-a pierdut... Muzica asta am ascultat-o la majoratul meu.”, se miră George. „Pe ce să o ascult oare?”, se întrebă el, privind în jur numai la „sculele” moderne, de care, altfel, nu ducea lipsă. Se duse în cămară ca să se uite dacă nu cumva nevastă-sa îi aruncase la gunoi magnetofonul cel vechi. Îl ținuse ani de zile, la vedere, ca un obiect aproape sfânt, martor al tinereții sale. Constată cu surprindere că, de sub un maldăr de piese de la fosta sa mașină, vecin cu un aspirator stricat, magnetofonul îi arunca prin rola tractoare, rămasă încă la locul ei, o privire mustrătoare, de ciclop abandonat. Ridică aparatul cu grijă și îl șterse de praf. Părea să fie totul în regulă. Îl puse pe masă, luă banda de magnetofon și o înfășură, atent, pe cealaltă rolă. Băgă aparatul în priză, iar când întoarse comutatorul, simți o zgâlțâitură puternică. Își retrase într-o sutime de secundă mâna. Se curentase rău de tot. Probabil că un fir interior făcuse masă cu aparatul și acesta devenise un pericol mortal pentru acela care încerca să-i mai tulbure liniștea. Era poate o răzbunare a atâtor ani de abandon. Din aparat ieșea, însă, un miros urât, de cabluri arse. George tremura. Atunci când pornise, sau în sfârșit, încercase să pornească aparatul, era dus pe gânduri, transportat în anii adolescenței și nu s-ar fi așteptat la așa ceva. Se speriase rău de tot. Deschise ușa barului și își turnă, ceva mai mult decât de obicei, niște coniac. Bău cu nesaț și își mai puse unul. „Ia te uită”, își zise acum ușor amuzat, probabil și din cauza băuturii, „era să aibă dreptate chivuța aia. Uite cum puteam să mor dintr-o prostie! Cine oare mi-a dat ideea să mă duc la magnetofonul ăla rablagit?” Scârbit de mirosul ce umpluse sufrageria, George se duse la fereastră și o deschise larg. Vremea frumoasă încă se mai făcea simțită, o adiere ușoară umplând camera, discret, cu aer proaspăt. Nu apucă să termine cel de-al treilea pahar scufundându-se într-un somn adânc. Dimineața următoare se trezi cu o cumplită durere de cap. „O fi din cauză că, aseară, am cam întrecut măsura”, își spuse George, dar constată, cu stupoare că toate ferestrele din casă erau deschise. „Ce Dumnezeu, parcă numai aici le-am lăsat deschise! Of, ce curent s-a făcut peste noapte aici!” În ziua aceea și în următoarele trei, nu se duse la Universitate. Se simțea din ce în ce mai rău. Când s-a reîntors, soția l-a găsit cu o temperatură de 39 de grade și cu ochii roșii, de parcă s-ar fi uitat în flacăra unui aparat de sudură. L-a doftoricit așa cum numai ea știa și l-a pus, în cele din urmă, pe roate. Lui George începuse, de la un timp, să îi cam fie teamă. Se gândea zilnic la vorbele țigăncii: „...îți spun de trei ori: să ai grijă cu curentul că de-acum, în trei luni, tare rău o să-ți fie. Asta ți-o spun eu, așa, pe gratis.” „Ce o fi vrut să spună cu vorbele acelea? Poate o fi fost, într-adevăr, o ghicitoare... Ei, hai, lasă prostiile astea băiatule, a fost o simplă coincidență și acum o să cazi în misticism. Tu, care ești atât de rațional, o să începi să crezi în toate prostiile astea. Mâine, poimâine, poate o să îți ghicești și în cafea...” își încheie gândul, cu un zambet interior, forțat, strâmb. Vara sosi pe neașteptate așa cum își făcuse un bun obicei, de ani de zile. Cu o seară înainte plouase și fusese destul de frig, iar a doua zi, pe la prânz, afară erau peste 30 de grade. Uitase, de ceva timp, întâmplarea cu țiganca. La un moment dat, un prieten aflat în vizită la el, îi văzuse bănuțul de aur aruncat, undeva, într-o bombonieră de cristal aflată în vitrină. Întrebat de povestea acestuia, îi istorisise toată tărășenia. - De ce nu îi faci o gaură și îl pui la gât pentru că, sincer, e foarte frumos, îi spusese acesta. - M-am gândit și eu la asta, dar mai aștept, poate o întâlnesc pe chivuța aia ca să i-l înapoiez - Hai, lasă prostiile astea, măi George. Tu crezi că o s-o mai recunoști vreodată? Câte țigănci-ghicitoare din astea nu sunt în oraș? A doua zi, George se duse la un bijutier și îl rugă să-i atașeze bănuțului un lănțișor. Odată lucrarea terminată, nu îl mai scoase de la gât niciodată. În anul acela, plănuise să meargă cu soția în concediu la munte. În ultimul moment, însă, un prieten veni la el și îi spuse: - Măi George, am luat niște bilete la mare ca să merg cu nevastă-mea și cu aia mică a noastră, dar a făcut pojar. L-a luat de la grădiniță și s-a terminat cu distracția. Hai ajută-mă, te rog! Ia-le tu! Dacă nu ai bani ca să mi le plătești, îmi vei da cu altă ocazie. Dar e păcat ca să se piardă! - Te înțeleg perfect, îi spuse George, și eu am pățit acum câțiva ani un lucru asemănător cu al meu, când era micuț tare. Soția fu de acord, iar după câteva zile, se odihneau tustrei pe o plajă de pe Litoral. - Salut George, ce faci? De când ești pe aici? îl întrebă Viorel, colegul său de la catedra de geometrie. - Aaa, ce surpriză! De patru zile. Tu? - Eu de-abia am venit. Nu vezi ce „brânză” sunt? Ce medalion frumos ai la gât! Nu știam că porți chestii din astea! - Este o amintire, de la cineva. Îl am de... A, da, exact astăzi se împlinesc trei luni. Ia te uită cum trece timpul... - Bine, te las, să sperăm că ne vom mai revedea pe aici. - Da, da, să sperăm... Se uită la mare și aceasta îi părea mai frumoasă ca oricând. Era refluxul, iar valurile stropeau țărmul din ce în ce mai timid, retrăgându-se parcă din fața omului, dar amenințând, în același timp, cu o revenire și mai spectaculoasă. - Tati, nu vrei să ne jucăm cu mingea în apă? - Da, cum să nu. De-abia așteptam! Plecă în apă, împreună cu băiețelul său. - Tu o să stai aproape de mal, că sunt valuri și e periculos, iar eu o să stau puțin mai departe. - Nu te duce prea departe, tati, că nu am putere să arunc mingea așa de tare! - Stai liniștit că nu mă duc. Știi că tati nu a învățat să înoate! Jocul era în toi când cel mic, într-un exces de zel, încercând să-și dovedească „bărbăția”, aruncă mingea foarte tare. George se aruncă într-un plonjon pe spate pentru a o prinde. Mâinile sale loviră tangențial mingea. Se mai aruncă o dată. Mingea se îndepărta parcă trasă de o forță invizibilă. La un moment dat, George nu mai simți pământul sub picioare. Începu să bată, disperat, apa cu brațele. Știa că trebuie să țină capul deasupra apei. Medalionul de la gât se făcea, însă, din ce în ce mai greu și-l apăsa către adâncuri. Încercă să țipe, dar curentul mării îl trăgea din ce în ce mai departe de mal. Înainte de a se scufunda, definitiv, i se păru că aude o voce, departe, din ce în ce mai departe: „Dă să-ți găcesc boiarule...” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate