Aristița, Birița, Chivița și Dimița erau, de când se știau pe această lume, prietene...
În copilărie, locuiseră în același cartier mărginaș, învățaseră la aceeași școală și luau, cu mici excepții ce întăreau regula, cam aceleași note.
Pe la vârsta majoratului, într-un interval de un an, se căsătoriseră tuspatru.
Aristița îl cunoscuse pe Ștefan, instrumentist la tubă în fanfară, la serbările dedicate Zilei Unirii ce se desfășurau în clădirea Casei Armatei. Se dusese din curiozitate. Întotdeauna fusese atrasă de uniformele militare cu epoleții aceia strălucitori, încărcați de simboluri pe care avea să nu le priceapă niciodată.
În timp ce Ștefan sufla în acel instrument întortocheat și din cale afară de masiv, Aristița se topea, văzând cu ochii, de dragul lui. După trei luni, pe inelarul ei, poposise o verighetă aidoma cu cea a lui Ștefan...
Birița fu a doua...
Într-o duminică, Chivița îi spusese:
- Hai cu mine fato, la stadion!
- Ce să facem acolo Chivițo? Ai înnebunit?
- Birițo, dacă vom sta toată ziua în casă n-o să ne mai mărităm în vecii vecilor!
- Ai dreptate, dar o să ne găsim alesul la stadion?
- Ei, cine știe, închisese discuția Chivița.
Într-adevăr, aceasta nu își găsi perechea acolo, dar Birița da...
În spatele lor stătea un tânăr, pe care avea să afle mai târziu că-l cheamă Florin, iar în timpul în care nu era suporter ocupa postul de instalator la o centrală de bloc. Auzea din gura lui numai cuvinte necunoscute ei precum vinclu sau inter și ajunse rapid, în mai puțin de 90 de minute, la concluzia că acel bărbat cult este alesul inimii ei.
A treia se căsători Chivița...
În ziua căsătoriei Biriței, pierduse prea mult timp cu alegerea toaletei și era, cât pe ce, să întârzie la ceremonia civilă. Se urcase într-un taximetru și spusese scurt:
- Băiete, la Starea Civilă!
Șoferul, un tânăr de vreo 22 de ani, ce mai răspundea pe lângă apelativul anterior și la numele de Sorin, îi replicase amuzat:
- Dar nu vrei mai întâi să ne cunoaștem?
În mod normal, ar fi trebuit să-și piardă cumpătul și să-i zică vreo câteva vorbe. Chivița își pierdu însă capul și după două luni era din nou la Starea Civilă, dar de data aceasta în calitate de „subiect”.
Ultima fu Dimița...
Era un sfârșit de noiembrie, ploios și rece, iar fata stătea la fereastră și se gândea la toate cele întâmplate în acel an. Prietenele ei erau acum la casa lor și numai ea, probabil, avea să rămână fată bătrână. Din când în când, se ducea la oglindă și se cerceta atent, plângându-și de milă: „Dimițo, Dimițo mai ai puțin și treci pe 19 ani. Uite cum trece timpul și tu tot singură...”
Bătăia în ușă o trezise din durere și coșmar. Băiatul de la compania de electricitate venise să citească contoarul.
Ceru un scaun pentru a vedea mai de aproape, iar atunci când el se urcă, ea îi dădu o replică dintr-o celebră scenetă umoristică: „Viteazule, voinicule!” Începură amândoi să râdă și, tot într-o distracție, o ținură până în ajunul Revelionului când Emil o luă de soție.
Erau ca o familie mare. Toate aniversările, onomasticile și tot ce mai putea fi inventat ca motiv pentru o petrecere se derulau împreună. Singurul inconvenient era că absolut toți locuiau acum în garsoniere. Spațiul strâmt nu le permitea să se desfășoare în voie. Cel mai înfiorător moment era atunci când Ștefan ținea morțiș să le cânte la tubă vreo nouă piesă învățată. Geamurile zăngăneau lugubru, iar eventualele dopuri de ceară din urechi intrau într-o acerbă concurență cu cele ale sticlelor de șampanie.
Din când în când, se mai nimerea că vreo petrecere coincidea cu meciurile echipei naționale. Florin, rămas același pasionat înrăit după fotbal, ținea morțiș să „asculte” meciul. Asta nu însemna altceva decât faptul că difuzoarele televizorului se umflau ca pânzele unei corăbii, în timp ce suporterul nostru încerca să le acopere cu un vocabular, de asemenea necunoscut Biriței.
Probabil că ideea mocnea de mult timp în mințile celor opt. Într-o zi, când se întâlniră așa, fără un pretext anume, Dimița spuse:
- Măi fraților, ce-ar fi să ne mutăm cu toții în aceeași casă?
- Ești fantastică soro, îi spuse Aristița, știi că și eu
m-am gândit la același lucru?
- Și eu, spuseră simultan Birița și Chivița.
- Și noi, adăugară bărbații, într-un cor constituit ad-hoc.
Zis, dar greu de făcut...
Cei patru soți își puseră pe tapet toate posibilitățile de acțiune.
Ștefan vorbi cu un maior care avea o vecină contabilă la Spațiul Locativ.
Florin tocmai reparase WC-ul șoferului directorului aceleiași instituții.
Sorin aștepta cuminte, în fiecare zi, în fața scării unde locuia șefa serviciului personal, ce întârzia la servici cu o regularitate de ceasornic.
Emil...
Ei, Emil nu putea face nimic, dar se perpelea îngrozitor...
În fine, după câteva luni obținură acceptul de a se muta într-o casă naționalizată unde ultima bătrână ce locuise acolo, și ea temporar, se dusese definitiv într-un loc unde toți sunt proprietari.
Casa arăta jalnic. Pereți scorojiți, uși crăpate, dușumele umflate. După câteva luni de muncă totul era gata.
Structura clădirii era interesantă. În centrul ei, la parter, se afla un salon imens ce acoperea cam trei sferturi din suprafața imobilului. De o parte și de alta, erau două scări ce corespundeau tot atâtor uși dinspre stradă. Pe fiecare din ele, se urca la primul etaj unde, de o parte și de alta, era câte o cameră. Scările continuau până la cel de-al doilea cat unde structura etajului inferior se repeta identic.
Traseră la sorți cum să se mute. Ordinea alfabetică supuse și dezordinea hazardului, iar în final, Aristița și Birița se mutară la etajul întâi, prima în stânga și a doua în dreapta. Evident, Chivița și Dimița ocupară, în aceeași ordine, camerele ultimului etaj.
Din acel moment, „familia” începu să conviețuiască zi de zi și ceas de ceas. Se așezau cu toții la masă în salonul de la parter, tot acolo se uitau la televizor și de câte ori era prilejul dansau îndrăcit.
Începuseră să se strige pe diminutive.
Aristița devenise Tița, Birița se redusese la Rița, Chivița la Vița, iar din Dimița rămăsese numai Mița...
Totul decurgea perfect. Se părea că nimeni și nimic nu le putea strica vreodată atmosfera pe care și-o construiseră cu atâta sârg.
Într-o duminică dimineață de vară, Sorin veni cu propunerea.
- Băieți, n-ați avea și voi un chef de pescuit astăzi?
Evident nu așteptă răspunsul fiind sigur de acceptul tuturor.
- Venim pe la prânz fetelor, strigă Sorin, din fața casei, în timp ce încălzea mașina.
Într-adevăr, pe la prânz, sosiră... nu soții lor, așa cum
s-ar fi așteptat, ci doi oameni în uniformă ce le rugau să se deplaseze la morgă și să-i identifice. Avuseseră un groaznic accident.
Uite-așa, Tița, Rița, Vița și cu Mița rămaseră vădane...
Mă vei întreba poate, dragă cititorule, ce legătură aveau cele patru femei cu grupul lui Klein? Te voi lămuri îndată...
Grupul ăsta al lui Klein este o treabă matematică dintre cele mai serioase. Închide ochii și gândește-te la un pătrat. Dacă ți-e greu, poți să-l și desenezi pe un colț de hârtie.
Nu, stai!
Deschide ochii mai întâi!
Uită-te acum bine la vârfurile pătratului!
Ce îți spun acestea? Nimic?
Să-ți spun drept, nici eu nu prea mor de dragul lor, dar lui Klein ăsta, i-au plăcut tare mult. A stat el și a cugetat și a constatat că dacă le simetrizezi față de o „verticală” dusă prin centrul pătratului tot în ele ajungi. La fel se întâmplă și pe „orizontală”, dar și față de centrul pătratului. Prin urmare, vârfurile acelea sunt „captive”, depinzând unele de altele
într-un amețitor joc. Niciunul nu ar putea fi vreodată eliminat fără ca simetria, armonia să nu dispară definitiv.
Tița, Rița, Vița și cu Mița intraseră astfel, fără voie, în selectul, dar rigidul grup al lui Klein.
Stăteau cât era ziulica de mare, rezemate de balustrade, în dreptul camerelor lor și se uitau unele la altele. Din când în când își mai aruncau câte o vorbă:
- Ai spus ceva Rițo?
- Nu Tițo, nimic...
- Înseamnă că mi s-a părut...
Nu mai mâncau în salon de când rămăseseră singure. Fiecare se retrăgea în cămăruța ei și, într-o rână, pe marginea patului, „ciugulea” ceva cât să nu moară de foame.
Sumbru, nu?
De data aceasta, stați liniștiți, nu mai omor pe nimeni!
Într-o seară, scandalul izbucni pe neașteptate, așa, ca o ploaie torențială de vară după o zi toridă în care toată lumea este moleșită.
Femeile stăteau, ca de obicei, rezemate de balustradă, privind din când în când una spre cealaltă.
Mița, ce mereu avea inițiativa, sparse tăcerea:
- Fetelor, hai să facem ceva pentru a ieși din starea aceasta! Suntem încă destul de tinere. O să înnebunim dacă o să continuăm să ne uităm așa, una la alta, cât e ziua de lungă.
Toate patru se gândiseră la același lucru dar, în afară de Mița, niciuna nu avusese curajul să deschidă discuția. Dacă prietenele ei o vor acuza de frivolitate? Nu trecuse niciun an de la dispariția soților lor, iar ele să se gândească la altceva?
Prima care replică fu Rița:
- Bravos Mițo, ce propui, să mergem de-acum la bărbați?
- Dar n-am vrut să spun asta, replică inițiatoarea discuției.
- Ei hai, interveni și Vița, numai tu ești vinovată de toate cele. Dacă nu aveai ideea tâmpită să ne mutăm cu toții împreună poate și în ziua de azi eram cu bărbatu’meu. Așa, acum mă uit la tine ca o proastă!
Dintr-un spirit justițiar, dar vrând să și refacă echilibrul de forțe, Tița încercă să aplaneze conflictul:
- Hai fetelor, nu vă certați, știți doar că toți am fost de acord cu asta!
- Da, dar cine a fost prima care i-a ținut partea ăsteia. Nu tu? ieși la atac, mai abitir, Vița.
Seara se încinse rău de tot și numai ușa trântită la camera Miței se constitui într-un armistițiu, din nefericire temporar.
Începând de a doua zi, atmosfera se schimbă. Ceea ce reușise Mița, cu toată antipatia atrasă asupra ei, fusese faptul că femeile începuseră să se mai miște de colo-colo prin casă.
Tragedia era că nu dăduseră la pace nicidecum. Erau supărate „pe verticală”. Tița cu Vița în partea stângă a casei și Rița cu Mița în cea dreaptă. Atunci când vroiau să coboare scara, ce ar fi găzduit cu ușurință două persoane pe aceleași trepte, se așteptau una pe cealaltă. Dacă, de exemplu, Mița dorea să coboare, atunci Rița intra în camera ei, pufnind și trântind ușa ostentativ. Dacă invers, Rița cobora scara, Mița stătea la etaj, rezemată de balustradă și plescăind din limbă un: „tț tț tț...”. Situația se petrecea simetric pe partea stângă a casei.
Partea distractivă ținea de comunicare. Vița și Rița vorbeau pe diagonală, între etaje, iar celelalte două procedau la fel. În momentul în care amândouă „cuplurile” aveau ceva important de transmis ieșea o hărmălaie de nedescris. Fiecare reprezentantă a grupului ridica vocea pentru a o acoperi pe opozanta ei. La un moment dat nu se mai înțelegea nimic și totul se sfârșea într-o pauză penibilă. Ca la un semnal, începea a doua repriză, apoi a treia și așa mai departe până când un arbitru nevăzut le trimitea la vestiare...
Situația se complică în ziua în care primiră o înștiințare cum că imobilul în care locuiau fusese revendicat și câștigat în instanță de nepoții fostului proprietar din anii ’40.
Aceștia se înființară într-o după-amiază și le puseră în vedere ca în câteva luni să elibereze imobilul. Aveau de gând să reamenajeze clădirea pentru o casă de modă.
Fiecare dintre cele patru femei începu să se gândească încotro să apuce. Certurile se întețiră și acum, mai abitir ca înainte, fiecare dând vina pe cealaltă, acuzându-se pentru păcatul „originar”.
Vița fu prima care anunță că părăsește corabia.
O nepoată, ce locuia la țară, se oferise să o găzduiască. Bagajele, de altfel nu prea multe, fură gata într-o seară. Plecă, a doua zi dimineață, îmbrățișându-se cu Rița și uitându-se pe furiș către celelalte, dar nespunându-le nici măcar un cuvânt.
După nici o lună, Tița ieși și ea din scenă... Sora ei mai mică, ce se căsătorise în Italia, o chemase la ea. Avea și o slujbă pregătită, de baby-sitter la niște familii înstărite din zonă.
Cu toate că în casă mai locuiau numai cele două prietene din tinerețe, atmosfera era tristă. În continuare nu își vorbeau, iar acum nici măcar nu mai aveau ocazia să se întâlnească. Mița urca la ultimul etaj, în timp ce Rița, pe cealaltă scară, se oprea mai devreme.
Miței, încă în putere, i se oferise șansa de a locui într-un apartament din alt oraș, cumpărat de o familie ce lucra în străinătate, cu singura condiție de a-l întreține în bună stare. Era o situație relativ temporară, dar nu avea de ales.
Rița, de mai multă vreme, îngrijea un copil al unei familii ocupate cu prea multe afaceri. Aceștia, înțelegând situația ei disperată, îi propuseseră ca să locuiască într-o magazie pe care aveau să o amenajeze cu singura condiție de a avea grijă, în continuare, de odraslă.
Cu toate acestea, cele două femei nu se îndurau să plece. Aveau bagajele pregătite, de săptămâni de zile, dar pasul era atât de greu de făcut. Chiar dacă nu își vorbeau, erau legate de atâtea și atâtea amintiri petrecute între zidurile clădirii.
În dimineața în care muncitorii bătură la ușă, Mița și Rița coborâră încet treptele, cufundate în oceanul de gânduri ce le invadase, de atâta timp, sufletele. Se întâlniră în fața aceleiași uși, iar lacrimile puseră, definitiv, capăt unei situații absurde. Se îmbrățișară și apoi, fără să se mai uite înapoi, plecară în direcții opuse, lăsând ușa casei deschisă, dar închizând, definitiv, un capitol de viață...