IANCU, NEBUNUL SATULUI, NU era tocmai nebun. Lumea însă se ținea după dânsul ca după urs, iar nevastă-sa, Ruxandra, crăpa când îl vedea înconjurat de oameni. Umbla cu șiragul de ardei la gât și ducea în spate un cazan de aramă, în care, odată, spu¬nea el, va să fiarbă toate femeile, ca să nu le mai vadă nici plângând, nici chicotind ca pichirile și curcile fără minte. Și le va fierbe până când neamul lor o să piară în adâncurile din care s-a ivit nechemat și guraliv ca o ceată de maimuțe, mereu certându-se și me¬reu pupându-se în botul lor alb și umed, așa cum văzuse el în bâlciul Bârladului, toamna, când prind bostănăriile să se spargă și târgul se umple de miere și colburi, preves¬titoare de vânturi ce usucă buricul pământului și sufletele înnegurate ale oamenilor.
Când Iancu vorbea, femeile râdeau sau icneau pe înfundate, ca să nu-1 supere pe nebun și să plece fără să mai depene dodii de-ale lui. Se minunau ele cum le potriveș¬te așa de bine, măcar că vinul îi tulbura și mai mult mintea și ochii albaștri, ca florile inului. Aveau pentru Iancu un fel de che¬mare și multă încredere în vorbele lui, măcar că le plăcea să fugă de dânsul când îl întâlneau singure pe ulițele satului.
- De ce fugi, Catrino? – o întrebă Iancu. O dat strechea în tine sau ți-o intrat vreun șarpe în sân? Lasă-l acolo că și voi tot diavoli sunteți, ca și acele lighioane reci care-ți încolă¬cesc mijlocul. Nu te mai feri, că tot iadul o să te mănânce și pe tine...
Oamenii râdeau. Femeile bătrâne, după gardurile de nuiele, își făceau cruce. Nu cumva să se agate, Ucigă-l Toaca, de ele. În ochii lor și Iancu tot împielițat era, de aceea îi și pomenea ei numele la tot pasul. „Altfel de ce l-ar fi aruncat mereu în fața oamenilor ?" se întrebau ele tăifăsuind la câte un pârleaz.
„Numai se preface că-i nebun. Vrea ast¬fel să plătească polițe pentru tot ce îndu¬ră de la unul și de la altul că bea fără mă¬sură, ca și când i-ar fi intrat viața în sac și mâine i s-ar termina vinul sau zilele...". Setea asta, pe care părintele Ioan i-o știa demult, pentru că încercase zadarnic să-1 vindece de ea, îl făcuse pe Iancu de poves¬te peste șapte sate, încât: la toate horele, nebunul era chemat să le chiuie și să le strige câte se mai întâmplau prin acele locuri. Se lega de toți Iancu. Și de buni, și de răi, încât oamenii râdeau ca la iarmaroc, bucuroși că au mai găsit prilej de petrecere, tocmai când cele vechi se pregăteau să dispară, timpul grămădind pe retina lor noi orizonturi, deo¬camdată nedeslușite și neînțelese.
Pe Iancu însă îl întărâtau mai ales feme¬ile, acele făpturi - striga el - curioase și proaste ca gâștele, asupra cărora slobozea potop de vorbe, iar ele se prefăceau că fug înspăimântate. Alteori, nevăzute, femeile se țineau după el ca niște pisici mari, isco¬dind cu ochii și urechile la ce spunea Iancu, când se credea singur pe ulița satului. Tăceau femeile și îi urmau parcă hipnotizate cu privirile lipite de bocancii Iui mari, abia ținându-și răsuflarea. Când simțea că i-au luat urma, Iancu se oprea și punea foc sub cazanul lui de aramă, chiar în mijlocul drumului, bolborosind cuvinte numai de el știute. Apoi, învârtind cu haragul în apa clocotită, le chema să vie la fiert, ca să le mântuie de prostie și năzăreală. Parcă dezmeticindu-se, femeile își făceau cruce și se depărtau până Ia primul colț. Acolo ascul¬tau cum Iancu, cuprins de vedenii, striga numele fiecăreia și le cânta ca un dascăl cântecul cel de pe urmă. Tăceau și ascul¬tau încremenite...
Avea Iancu glas frumos și știa fiecărei femei ce-i place să asculte. Și el le cânta, spunea chiar în cântecul lui, pentru ultima oară. Apoi, mestecând apa cazanului, slo¬bozea, deznădăjduit, un fel de prohod. Cânta întocmai ca părintele Ioan, cel care, cândva, îndrăgindu-l, ar fi vrut să-l aducă pe calea cea bună, când încă nu era tocmai nebun, cum spunea lumea de la un timp. Iancu însă 1-a ocolit pe părinte și s-a lă¬sat, pentru totdeauna, furat de dulceața vi¬nului, ajungând nevolnicul care stârnea ha¬zul și uneori mila tuturor. Și cu fiecare an, Iancu luneca, tot mai mult, în bezna ce părea să i se fi așezat statornic în minte...
În tinerețea lui, nu prea îndepărtată, Iancu iubise femeile cu patimă, mai ales pe cele măritate. Știa asta și Ruxandra, sin¬gura care își legase viața de un chefliu ce cânta de vuia satul când se întorcea acasă pe trei cărări. Mai târziu, mintea i-a luat-o razna, iar cântecele i-au devenit din ce în ce mai triste, mai tânguitoare. Îi plăcea să cânte mai ales popește, oficiind slujbe cu gesturi largi, ca un adevărat preot.
Când prohodea Iancu, vocea lui era gra¬vă, frumoasă, având în ea un tremurat ciu¬dat, făcând femeile care i se țineau pe urme să plângă sau numai să se smiorcăie în batiste. Parcă luau parte la înmormântarea lor, adevărată, iar cel care plângea, li se părea lor, era Iancu și nu ele. Þi se rupea inima ascultîndu-1 în liniștea nopții.
„Și du-te, Ileana, acolo unde nu-i întris¬tare și nici suspin. Uuunndeee nu-i durere și niiici buuucuuurieeee,.." cânta el, iar cu haragul muia câte o zdreanță de haina, ca și când Ileana ar fi încercat să iasă din caza¬nul cu apă clocotită, ca într-o hârjoană de copii scăldându-se într-o bulboană de ape. În acele momente - spuneau femeile - glasul lui Iancu avea în el durere și dra-goste, mângâindu-le urechile și sufletul, încât ele, uitând că iau parte la propria lor înmormântare, oftau, iar ochii li se umezeau fără voie, simțind cum în adâncuri inima lor sângerează de mila nebunului.
Câteodată, noaptea,era de-a dreptul sfâșiată de glasul lui, iar hohotele înăbușite de plâns i se alăturau ca un susur de ape, rătăcind pe buza unei pale de vânt dinspre frunzarul unei păduri întomnate. Și nu era om în preajmă, ba chiar în tot satul, care să nu asculte, minunându-se, dezlănțuirea ace¬ea de patimi și nerostite gânduri.
Altădată, Iancu se oprea în mijlocul sa¬tului, nu pe dealuri cum îi era obiceiul, și striga sau cânta versuri meșteșugite de dânsul sul în care spunea, pe șleau, cine cu cine se ține și de ce bărbatul tace chitic, muncind singur în țarini pâsloase, înțesate de pir, de salcâmiști și de brusturi, înnegurat ca o arătare.
„Îl ajută să secere, mă, și-i împrumută boii și carul... numai minte nu-i mai îm¬prumută nici dracul..." striga și părea că hohotește și el ca o gârlă dezlănțuită în primăvară.
Nu trebuia să tragi cu urechea ca să afli vești. Þi le aducea Iancu acasă, gratis, uneori strigându-le în poarta omului ca un poștaș plătit de primărie ca să le spună ce mai este prin lume, prin sat și aiurea.
Cam tot din această pricină se țineau și femeile pe urmele lui. Mai ales cele curioase și cu plăcerea de a duce vorba și a face din țânțar armăsar, cum se spune. Ioana, fata lui Negreanu, cel din capul satului, bunăoară, nu era amatoare de vorbe de ocară sau de cele cu haz, pe care le tot striga Iancu. Ea se ținea după dânsul, din cu totul alte motive. Dorea să afle dacă Arsene, președintele, cum i se spunea de câtva timp primarului, mai umblă și el du¬pă Anica, vădana din Dealul Morii, tânără și frumoasă ca o hangița din poveștile cu haiduci.
Ar fi vrut Ioana, fată cam trecută și lip¬sită de farmec femeiesc, să afle drumurile acestui bărbat nărăvaș și cât de mare este dragostea lui pentru Anica cea plină de prea omeneștile sale virtuți. Nu era om chipeș în sat ori în împrejurimile lui să nu întrebe de ea, măcar că era săracă și mun¬cea pe unde se nimerea.
Toate acestea o întărâtau pe Ioana. Spumega. De ea nu întreba nimeni, măcar, că taică-su avea încă pământ, casă frumoasă și avere mobilă și imobilă, cum îl auzise, odată, pe Arsene vorbind la o adunare, tocmai într-o zi când ea, nemaiputând să rabde tăcerea lui, își făcuse de lucru pe la primărie ca să-i mai audă glasul și să vadă dacă el mai are ochi pentru obrazul ei. Arsene nu o văzuse. Ea însă îi sorbise cu¬vintele. Aproape că le învățase pe dinafară. Își amintea adesea că el, înainte de a pleca în război, îi promisese ca o va lua de nevastă...
Petrecuseră atunci clipe frumoase. Cu o seară înainte de a se urca în trenul militar, Arsene o iubise mult și nebunește. Crezuse că asta îi va uni pentru totdeauna. Dar nu a fost așa. După ce s-a întors, Ar¬sene, devenit președinte, părea că nu o mai vede și nu-i mai vorbea decât rareori. Și asta, când nu avea încotro. Când îi vedea, Iancu, nebunul satului, bătea în cazan și anunța lumea, cu glasul lui ca un tunet, că trebuie să se gătească de nuntă. Arsene însă îl alunga. O făcea singur sau punea milițienii pe dânsul. Nebunul fugea înspăimântat. Nu se temea de nimeni ca de acești oameni ce-i păreau fără inimă.
Atunci, Arsene râdea și căta cocoșește în ochii Ioanei. Aceștia însă priveau stinși. Păreau doi tăciuni uitați în fundul capului. Doi tăciuni care lăcrimau. Se schimbase mult Arsene al ei. Nici înfățișarea nu era cea pe care i-o știa dinainte de război. Purta acum șapcă mare de stofă groasă, scurtă blănită și cizme maron, strânse la încheieturi cu un șnur gros din piele. Când îl vedea așa de chipeș, Ioana se bucura, dar se înnegura când el trecea ca un străin, mă¬car că ea avusese grijă de mama lui, cât Arsene fusese plecat în război. Îi ducea din casă ba o sticlă de lapte, ba o farfurie de brânză cu smântână, ba niște mălai, să-și facă bătrâna mămăligă, ba lemne de foc, încât Negreanu, taică-su, o certa mereu când o vedea furișându-se cu traista plină prin dosul grădinii.
„Ai să vezi tu, îi spunea, cum el o să vină de acolo însurat, iar tu o să rămâi doar cu amintirea faptelor bune. Ascultă ce-ți spun eu, Ioana, omul ăsta nu pare să-și țină făgăduiala...".
Ioana tăcea și înghițea în sec. Ceva îi spunea, încă de pe atunci, că Negreanu avea dreptate. Într-adevăr, când s-a întors, Arsene părea schimbat. A găsit-o la căpătâiul maică-si care trăgea să moară. A în¬genuncheat și i-a sărutat obrajii bătrâni. La Ioana, Arsene nici nu s-a uitat. N-a scos o vorbă. Totuși, ea l-a asigurat că bătrâna, cât a fost plecat, nu a dus lipsă de nimic. Să nu-și facă nici un fel de griji. Ori să se simtă vinovat. El a strâns din umeri. Atât.
Mai târziu, când a devenit președinte, Ioa¬na a crezut că-i era teamă să vorbească cu dânsa, pentru că o trecuseră la chiaburi, deși ea, personal, nu avusese nici o vină că tatăl ei moștenise pământul părinților și adăugase, demult, pe cel care i-a fost dat mamei de zestre. îl munceau mai mult cu neamurile și prietenii, adică făcând un fel de clacă când la unul, când la altul, până toamna târziu. Când venea iarna, roadele pământului erau rânduite la fiecare în coșare și în podurile caselor care gemeau de grâne.
Și totuși, un al nu știu câtelea simt îi spu¬nea că Arsene o ocolește și din alte mo¬tive. Unul dintre acestea, pe care îl știa și nebunul de Iancu, era Anica. Numai ea îl putea ține legat, deși, altădată, Arsene ar fi fost mulțumit, ba chiar fericit, dacă Ioa¬na l-ar fi privit numai o clipă sau i-ar fi răspuns măcar la binețe. O întâlnea dimi¬neața, uneori și seara, la fântâna din fața ogrăzii lor, iar el căuta spre dânsa posomo¬rit. Ba chiar cu un fel de teamă, mereu pri¬vind înspre poartă să nu care cumva să iasă Negreanu, și să-i spună câteva vorbe cum știa el, adică tăioase și de la obraz.
Vremea însă, în acel an, trecea parcă mai repede. Trecuseră și sărbătorile iernii, iar Iancu, pe urmele căruia se ițea și Ioana, doar o mai afla câte ceva despre Arsene, încă nu strigase nimic. Nebunul părea că-și uitase obiceiul care-i adusese atâta faimă în sat. Își ducea fără vorbă cazanul de aramă ca un trecător pașnic, pe ulițele înno¬roiate și strâmbe.
Ioana însă nu-și pierduse speranța. Își spunea că-1 va auzi într-o noapte imitându-i pe alde Cucută care, deși cam fonfi și betegiți la trup, dăduseră naștere Anicăi, un drac de femeie ca un înger, cu părui lung și negru, iar ochii de culoarea flori¬lor de în ori a stânjenelului. Se gândea, ori de câte ori o întâlnea în drum, că bărbatul care apucă să vadă ochii acestei femei nu-i mai poate uita niciodată. De asta, în su¬fletul ei, îl ierta câteodată pe Arsene, spunându-și că el nu-i vinovat daca i-a ieșit în cale Anica, acest 'diavol plin de neastâmpăr. Dar poate că el, Arsene are un gând ascuns cu Anica. Ca președinte, își spunea, el este dator să intre prin toate casele oa¬menilor, să vadă ce și cum la fața locului, nu din auzite.
Îl va auzi ea pe nebun, într-o seara, strigând pe Dealul Cucului: „Foaie verde sălcioară / Arsene nu se însoară, / Că de când e președinte / N-are ținere de min¬te/ Și-n toate serile / încurcă muierile...". Și va mai striga Iancu, care nu-l are la su¬flet pe Arsene, că președintele-i fudul „pre-cum cocoșul", iar Anica își uită, cât îi ziu¬lica de mare, chipul în oglindă. Și că noap¬tea când e întuneric de-ți bagi degetele în. ochi, Arsene vorbește, el știe ce, cu câinii, ademenindu-i să-l lase la poarta vădanei. Și toate acestea, gândea Ioana, nebunul le va spune în versuri meșteșugite de dânsul, precum poeții. „Foaie verde de salată, / Arsene o face lată / Că-l mână vrerile / Pe toate cărările / Luna când e cât o geană / Se oprește la vădană...".
Serile însă au trecut una câte una, până când, târziu, în primăvară, peste frământările satului, o veste căzu ca un trăsnet înștiințând oamenii că pământurile se vor strânge laolaltă, făcându-se și în satul lor colectiv, așa cum bărbații văzuseră prin locuri străine, unde fuseseră purtați de ur¬gia războiului.
„Adică cum vine asta, se întrebau, abia ni l-au dat și ni-l iau înapoi ? S-a uitat câți ne-am lăsat oasele la Þiganca ? Chiar așa de repede uităm noi ?".
Erau adunați Ia Bătătură, acolo unde se fac horele de sărbătorile Paștelui, ale Cră¬ciunului și Anului Nou, unde Arsene și alți flăcăi, cândva, se învârteau și chiuiau în leagănul mare, ale cărui polițe te urcau până la cer, amețindu-te de parcă ai fi tras vin pe fur¬tun, direct din butoiul cel pântecos, oprit pentru zilele marilor bucurii ale oamenilor. Se tot întrebau, învârtindu-se ca într-o horă lină și trăgându-se, care mai de care, de mâneca sumanului ori a cojocului, ce-o să se întâmple cu ei și cum o să le fie viața de acum înainte.
Adică cum să mănânce, toți, la cazanul acela mare, cum au văzut ei în Rusia, de parcă ar fi adunați la vreun azil de neputincioși, ori de bătrâni? De bine de rău, războiul pe ei îi lăsase în¬tregi, doar unul Vasilache venise puțin betegit la un picior, dar nu se lăsa copleșit de durere și neputință. Trăgea plugul în brazdă, mai abitir decât unul sănătos, așa că omul ținea pasul cu satul. Și atunci de ce să mănânce el ori ceilalți la grămadă ? Cine și cu ce drept le tulbură lor viața, chinuindu-i mai ales noaptea, când nu pu¬teau sa doarmă de griji? E drept, zicea câte unul, sunt mari și grele cotele, dar parcă tot mai bine-i să știi că ai pământul tău, și ca într-o zi te vei mântui de datoriile astea, către stat, pe care nimeni nu știe de unde vin, și cu ce drept au fost puse, pre¬cum birurile, pe capul sătenilor.
„Și casa, bade Toadere, trebuie s-o dai ? Adică nu mai rămâi cu nimica, ajungi așa cum ai venit pe lume? Adică gol și fără avere ? Nu înțeleg ce au ei, ăștia mai sărăntoci, cu averile noastre?" se întreba care mai de care.
Era acolo, la Bătătură, o învălmășeală de nedescris. Câte unul, trântea câte-o sticlă de pământ uitând că-i plină sau pur și simplu din lehamite de ea. Se scurgea lichidul acela negru, ca sângele iepurelui, și răspândea în jur un miros de iederă care-ți gâdila nările. Dar cine mai avea vreme să se bucu¬re de mirosul ori de tăria vinului, când la orizont, mare și negru, se profila colecti-vul, ca un căpcăun trimis să-i înghită? Și oricine i-ar îi văzut, ar fi jurat că ei, oa¬menii locului, se învârteau încet, nedume¬riți, în timp ce ochii lor exprimau un mare început de alarmă
„Mă, nu fiți proști, zicea unul Tăbăcaru, pământul rămâne al nostru. Că nu poate ni¬meni să-1 bage în buzunar. Numai că toam¬na ducem totul la un loc, cântărim păpu¬șoiul și împărțim fiecăruia ce i se cuvine, după câte guri are și după cum și cât a muncit."
Tocmai atunci se ivise, ca din pământ, Iancu. Își anunță, ca de obicei, prezența cu o bătaie de măciucă în cazanul de aramă. Oamenii dă¬dură să râdă. Așa făceau totdeauna când îl vedeau pe nebun. Acesta însă ridică mă¬ciuca în sus. Era un semn că trebuiau să-l asculte.
„Mă, începu el, voi vorbiți în dodii. Ha¬bar n-aveți de unde vi se trag toate. De la încălțatul ăsta cu cizme maronii. Voi l-ați ajutat mereu și acum caută să vă ia pământurile. Fârțângăul ăsta care a uitat să mai dea bună ziua și vrea, de la un timp să-și bată joc de toate vădanele..."
Oamenii pricepură. Își dădeau totuși sca¬ma că vorbește cu prea multă patimă. Asta înseamnă că are ceva cu Arsene, deși ne¬bunul nu o arătase niciodată. Înțele¬seră și tăcură. Nu scoaseră nici măcar o vorbă. Unul chiar se desprinse de cerc și plecă spre casă. Ioana, care era pe aproa¬pe, auzindu-l pe Iancu, simți că cineva o ciupește de inimă. „Vorbele astea nu prevestesc nimic bun", gândi și se furișă din vederea oamenilor, care tăceau încruntați. Tocmai atunci, pe ulița bisericii, cobora și tușa Ruxandra. Auzise vorbele lui Iancu și, temătoare, venea să-și ia bărbatul aca¬să. Spera să-l liniștească cum o mai făcuse și altădată. Numai ea știa cât ținea Iancu la via lui din Dealul Slivnei. Pentru nimic în lume n-ar împărți-o cu altcineva. „De asta și vorbește el cu păcat împotriva lui Arsene. Îi este teamă să n-o piardă", își spuse trăgându-l pe nebun de mâneca sumanului.
„Lui ce-i pasă ? mai strigă Iancu. Ce să-i ia lui ? Doar praful de pe tobă. Dar ție, Constantine, are ce-ți lua. Mai întâi îți vor lua boii, mă. Boii tăi țintați, cum nu sunt alții în Cornișa. Apoi îți vor lua carul care toacă precum o birja de Brăila. Pe urmă, ai sa vezi tu singur, îți vor lua plugul, fânul și paiele și vei rămâne gol, cum te-o făcut maică-ta, Dumnezeu s-o ierte, că era femeie vrednică..."
Celălalt, adică Constantin, rămase locului. Cum adică să-i ia lui boii? Cine și de ce, mă rog, să se atingă de boii lui ? Erau întrebări la care nu-și răspundea, dar și le punea mereu. Și le puneau și alții. Tăceau îngândurați, îl priveau pe nebun altfel. În orice caz, nu ca pe nebunul de până acum. Acum părea al¬tul. Un om așezat și speriat. Atâta tot. Și Iancu era ultimul care ar fi putut să se spe-rie de ceva. O știau cu toții.
„Eu am să plec, oameni buni, strigă Iancu de pe cărarea bisericii. Am să plec la Cel de Sus. Îl vedeți și voi cum îmi face semne cu mâna. El spune că ăsta, cu ciz¬me rusești, ne va pune capăt. El si cu Ami¬ca lui, care vrea să fie cucoană de preșe¬dinte, că aud, cum le aud eu pe toate, că și-au depus actele la primăria din oraș. De, el nu-i ca tine sau ca mine, Manole, ca să se însoare aici, la noi, cum a făcut și taică-su. El e altceva, măi fraților. Da, da, e altceva..."
În clipa aceea, de mâna cu care gesticula îl trase cu putere tușa Ruxandra, încât el se opri și cătă supărat la dânsa. Nu zise ni¬mic. Fiecare ghici că-și înghițise vorbele.
„Hai, mă, odată ! Ce ai tu cu Arsene ? El, cu treburile lui, tu cu ale tale. E loc destul în sat. Și pentru el și pentru tine. Doamne, tare rea mai este lumea asta!" se miră tușa Ruxandra urmărind cu ochiul drept pe Iancu care mergea fără s-o audă. Parca asculta cum zăpada scârțâie sub tăl¬pile lui mari, încălțate cu niște bocanci grei, scâlciați, din care se vedeau ieșind turetcile unor ciorapi groși de lină albă, făcuți de nevastă-sa chiar în iarna aceea plină de zăpezi și de frământările oamenilor.
Ajuns acasă, oamenii spun că Iancu zvârli cazanul de aramă, ca și. când s-ar fi le¬pădat de el pentru totdeauna, și griji ies¬lea vacii ca un gospodar cu mintea întrea¬gă. Ruxandra se mirase dar nu spusese ni¬mic de această schimbare. Era lucru știut că Iancu, în gospodăria lor, nu muncea decât via. De celelalte avea grijă tușa Ruxan¬dra. „Eu nu beau decât vin, se împăuna Iancu. Dar când tușea, nevastă-sa îi dădea și lui lapte fiert, dres cu ou și îndulcit cu mult zahăr sau miere de albine.
„Așa, spunea tușa Ruxandra, să-ți mai opărească și ție gâtul și să-ți moaie tusea. Ai răcit tot umblând teleleu pe ulițele sa¬tului. Mai bine ai sta acasă și ți-ai vedea de drumul tău de gospodar, așa cum te cu¬noștea lumea înainte vreme..."
Iancu tăcea. Se lăsa oblojit. În zilele a-celea, de boală, niciodată nu bea vin. Pă¬rea un nou-născut. Un om cuminte și așe¬zat. Daca cineva l-ar fi îmbiat cu vin, ar fi refuzat. Oamenii știau asta și o luau drept o ciudățenie de nebun.
Ioana, auzind că Iancu, în după-amiaza aceea, muncise ca unul sănătos, se mirase ca toți ceilalți. „I-o fi venit și lui mintea la cap. Așa, dintr-o data. Cine mai știe..." își zicea. Îi părea rău și de cele zise de el, acolo, în mijlocul satului. Parcă o plesnise cu iușca când spusese că Arsene e așa și pe dincolo, și ca el și Anica au hotărât să facă cununia la oraș, de parcă s-ar fi ferit de cineva. „S-or fi ferit poate de mine?" se întrebase și simțise în piept junghiul care o încerca ori de câte ori se gândea la Arsene și la nerecunoștința lui. Oftă și își făcu de treabă prin casă. Maică-sa nu tre-buia s-o vadă, cum se frământă. Avea și ea destule griji. Nu mai trebuia să-i mai îm¬povăreze sufletul și cu altele. Și apoi, cine ar putea s-o înțeleagă?
Tot gândindu-se la vorbele Iui Iancu, oa¬menii nu-și dăduseră seama că se înnop¬tase în sat. Luminile, adică lămpile cu gaz, erau demult aprinse. în jur, numai tăcere. Ici-colo, câte un câine lătra furios. Alteori lătra fără motiv, parcă din obișnuința de a-și face datoria de paznic. Oamenii se răspândiseră pe la casele lor. Fiecare rămăsese numai cu sine. Cu gândurile lui. Se sim¬țeau singuri, părăsiți. Nu mai era nimeni cu dânșii. Nimeni.
Sus, cerul sclipea înstelat. Nu se clintea nici măcar o creangă. Nu bătea vântul. Nu ningea. Satul întreg se cufundase în noapte. Dacă ai fi ascultat, ai fi auzit că răzbate, până în drum, sforăitul oamenilor, răpuși de truda zilei și a gândurilor care le frământaseră sufletul. Fiecare simțea că, o da¬tă cu primăvara, la Cornișa începea o altă viață. Necunoscută. Și poate din acest mo¬tiv le era teamă. Trăiau o clipă pe care nu o înțelegeau. O clipă străină firii lor, care năștea milioane de gânduri. Milioane de întrebări. Li se părea că satul întreg o ia la vale. Parcă plutind pe ape învolbu¬rate, amenințătoare. Dormeau și visau toa¬te acestea, ca într-un coșmar în care se aflau cu toții...
Ioana însă nu dormea. Se chinuia să adoarmă. Era între somn și trezire. Poate visa ? Ca pe un ecran, cum văzuse demult la cinematograf, în oraș, se mișca umbra unui om. Călca cu fereală, uitându-se în jur. Ușa căsuței se deschise brusc și din ea iese un altul, grăbit, mergând și el cu precauție. Celălalt dă să se ascundă, pre¬cipitat, după un salcâm gros. Prea târziu. Omul care ieșise, îmbrăcat cu o scurtă îm¬blănită și purtând o șapcă pe cap, îl vă¬zuse. O clipă se privesc, apoi se încaieră. Se lovesc cu pumnii. Se trântesc la pământ. Ioana era numai sudori. Apoi, în lumina lunii, văzu cum cel cu scurta îmblănită ridică un par și lovește icnind. Cel lovit cade. Parcă auzise și bufnitura. Insul cu șapcă dă să fugă. Brusc se întoarce și-1 ri¬dică pe cel căzut și pleacă cu el pe umeri. Unde se duce ? Parcă spre linia ferată. Îl lasă acolo, și fuge de parcă-i urmărit de duhuri. Ioana se zvârcolește în pat. Vrea să plece, să fugă. Trupul însă n-o ascultă. Își aminti că trebuie să treacă un tren. Da, un tren de noapte. Se ridică în capul oa¬selor și privi mai adânc. Era Iancu. Stătea culcat cu picioarele rășchirate pe una din șine. Se aude trenul. Cel cu șapca fuge grăbit. Parcă mănâncă pământul. În urma lui sar pietre, bolovani de tot felul. Trenul se aude tot mai aproape. Fluieră. Întunericul se des¬tramă ca prin farmec. Trenul vine tot mai repede, tot mai...
- Aaaaaa! strigase Ioana. Și vocea ei răsună în toată casa, ba chiar dincolo de ea.
- Ce-i, fată? întrebă taică-su. Ce-ai visat ? Răspunde!
Ioana tremura ca varga. Părea cuprinsă de friguri. Încerca zadarnic să se ridice din pat. Să se ridice în picioare. Maică-sa, ve¬nită și ea în fugă, o tot învelea cu dușăgul. Era speriată și respira greu, de parcă ar fi fugărit-o cineva. O paloare cu broboa¬ne reci de sudoare îi apărură pe față, ca și când ar fi fost cuprinsă de ciumă sau de holeră. Privea fix, peste capul lui taică-su care-i mângâia părul. Privea pe fereastră. În fața ei, Iancu zăcea pe linia ferată. Tre¬nul pufăia la numai câteva zeci de metri. Se oprise la timp. Și totuși, nici o mișcare! Iancu nu dădea semne de trezire. Doi cefe¬riști alergau spre dânsul. Îl apucară de mâini și-1 traseră deoparte. Făcură semn că¬tre locomotivă, aceasta fluieră și porni în cet. Cei doi se urcară pe scări. Priveau încă în urmă. Iancu nu se mișca, părea împie¬trit pe taluzul liniei ferate…
- Ce-i cu tine, fata tatii ? o întrebă Negreanu.
- Am văzut, tată, cum l-a omorât pe Iancu S-au încăierat acolo, la Anica. El a lovit întâi. A lovit cu parul. Apoi a dat celălalt, 1-a că¬rat în spate pe linia trenului. Am văzut tot. Mi s-a arătat totul ca într-un vis. El nu-i vinovat. Dacă nu lovea, lovea celălalt. Se urau. Ah, doamne, Anica-i de vină. Nu¬ mai ea...
Taică-su și maică-sa o urmăreau greu. Fata părea ieșită dintr-un coșmar. Li se fă¬cuseră, la toți, părul-măciucă. Maică-sa simțea părul ridicându-i-se prin scufia de noapte.
- Cine ? Care el ? întrebă Negreanu. Ioana îl privi disperată. Nu mai putea vorbi. Se uita țintă în ochii lui. Taică-su se cutremură.
- Nu se poate. Nu se poate, strigă. Pentru ce să se omoare? Pentru o femeie ? Numai pentru atât ? Tăcu și privi din nou încremenirea Ioanei. Înțelese că așa trebuie să fie. Se desprinse încet din brațele ei. Își luă haina pe dânsul și-și trase ciz¬mele pe picioarele goale. Când trecu pragul, auzi zarvă la vecinul de peste drum. Se trezise și el...
În casă, Ioana stătea ghemuită în pat. Plângea. Maică-sa îi pusese o compresă re¬ce pe frunte. Se liniștea cu greu. Plângea încet, molcom, aproape fără lacrimi.
- Dacă plânge, înseamnă că o să adoarmă curând. Biata de dânsa. Și cât 1-a mai aș¬teptat pe Arsene. Omul ei..."
O înveli cu cearșaful de in pe umerii goi, căzuți și îmbătrâniți dintr-o dată. Ioana părea străină, venită parca din altă lume. Simți cum îi alunecă ceva pe obraz. Era ceva cald, liniștitor.
Afară se luminase. Împrejurimile gemeau de atâta liniște și neclintire. Alba intrase în sat. Dintr-o dată, clopotul greu al bise¬ricii Buna-vestire prinse să sune grav, tânguindu-se. Ioana tresări. Era adevărat. Cele două femei se priviră speriate. Murise Iancu. Și ulița răsuna acum de pași. O mașină claxona asurzitor. La fata locului sosea mi¬liția raionului. Satul întreg era adunat pe calea ferată. Sus, la casa lui Iancu, bocea tușa Ruxandra. Vocea ei era groasă, băr¬bătească. Venea parcă din străfunduri.
„Ianculeee, Ianculee, ți-am spus să stai liniștit și să nu te mai duci la dânsa că nu te avea numai pe tine, Iancule, Iancule..." bocea femeia, coborând drumeagul biseri¬cii.
Peste sat cădeau lostopane mari de ninsoare. Un cocoș vestea, după obiceiul lui, ieșirea din noapte. Fusese o noapte grea, agitată. Acum se luminase de-a binelea...
Ioana, îmbrăcată, ieșise cu maică-sa la poartă. Dinspre calea ferata, oamenii se în¬torceau lărmuind. Intrau în ogrăzile lor și trânteau porțile după ei. Se închideau în case. Nu vorbeau cu nimeni. Nu se agi¬tau. Pe hornuri, fumul ieșea tot mai gros și mai negru. Parcă ardeau cu toții petrol sau smoală. Nimeni nu mai avea chef să iasă în lume. Rămâneau cu toții acasă...
- Cine l-a omorât ? auzi Ioana un glas, aproape șoptindu-i cuvintele.
Se întoarse. Lângă ea și maică-sa se opri¬se Anica. Avea capul descoperit și părul lung îi cădea ca o mantie peste umeri. Ioa¬nei i se făcuse frică. Se vârî și mai mult în maică-sa, ca și când ar fi vrut s-o ocrotească.
- Știi tu prea bine. În vis, l-am văzut pe Arsene ieșind din casa ta. Și tocmai atunci, pe poarta din față intra Iancu. I-am văzut bătându-se. Dar cine poate să pună preț pe un vis ? adăugă Ioana și izbucni în plâns. Tu știi mai bine...
Cealaltă se întoarse ca o nălucă și aler¬gă spre casă. Părea hăituită. Călca ușor, parcă cu fereală. Ochii Ioanei, și poate nu numai ai ei, o urmăreau ca niște boabe mari de jeratic, Când n-o mai văzu, Ioana intră cu maică-sa în casă. I se părea că tră¬iește întâmplările povestite de altcineva. Intr-un târziu, pe prispă auzi un tropăit greoi. Înțelese că Negreanu își scutura cizmele mari, butucănoase. După tropăitul care făcea să se clatine casa, femeile înțeleseseră că era tulburat și el. Când deschise ușa, oda¬tă cu frigul intră și glasul tușei Ruxan¬dra. Fără să și-o spună, se prinseseră cu toții de mâini, ca într-o horă strânsă, păti¬mașă. Li se părea că astfel sunt cu toții în siguranță. Că nimeni nu-i mai poate des¬prinde.
„Vremea pare că se strică" murmură Negreanu și le strânse pe amândouă la pieptul lui mare, puternic. Afară, în crivățul stârnit din adâncuri, clopote învolburate sunau. Prevesteau o nouă furtună. Din deal, răsu¬na iar glasul Ruxandrei. Era un glas gros, aproape bărbătesc și plin de durere.
Deși nu priveau pe fereastră, tuturor li se păreau că, pe drum, îl zăriseră pe Iancu trecând cu cazanul lui de aramă în spate. Cu toții își turtiră nasul de geam. Vântul spul¬bera, ca într-un coșmar, zăpezile groase...
Glasul tușei Ruxandra intra până și pe hor¬nul casei, cuibărindu-se în urechi și în suflet. Și ei se țineau încă de mâini, mirându-se, în sinea lor, cât sunt de uniți, de pu¬ternici. Satul întreg era zgâlțâit din temeliile sale. Peste ei, se abătuse viscolul lumii, Simțeau, cu toții, că intraseră într-un coș¬mar fără capăt. Balaurul cel negru se ițea la marginea satului.