- Să trăiești, domn’ inginer!
- Bună ziua băieți, spun eu mârâind.
Am uitat să mă prezint...
Mă numesc Ion Revengeanu și, atunci când nu sunt zidar, zugrav, dulgher, instalator sau electrician, practic meseria de profesor, mai precis: profesor de matematică la o Universitate de provincie...
Pe lumea aceasta sunt patru categorii mari de oameni: ingineri, economiști, profesori și ceilalți.
Nu există mai mare jignire pentru un economist decât să-l faci inginer; pentru un inginer, apelativul de economist este o ofensă de neiertat; celorlalți oameni le este indiferent dacă îi „botezi” altcumva. Pentru un profesor însă, a-l numi oricum altfel decât ceea ce este, devine un lucru pe care nu-l va uita și ierta niciodată.
Iar am uitat ceva...
Mai există a cincea categorie - una mică, dar esențială: cea a profesorilor de matematică.
Acesta sau aceasta este o entitate, de regulă plină de ea, ale cărei convingeri despre inferioritatea celorlalți sunt atât de adânc înrădăcinate, încât a o numi cu un apelativ de inginer, economist sau orice altceva devine o crimă, un sacrilegiu pentru care nici arderea pe rug nu poate aduce purificarea.
Mă uit la cei patru gealați și îmi spun în gând rapid, dar fără echivoc: „dobitoci...”
De ieri, sunt proprietarul unui nou apartament. Locuiam într-o garsonieră devenită destul de mică pentru mine și nevastă-mea. Cu sacrificii bancare, ne-am hotărât într-o zi ca să ne mutăm. După ce am vizitat câteva „grote” pline de țurțuri și stucaturi variind coloristic de la bleumarin la maron, am ales un apartament ce părea mult mai accesibil în tentativele de demolare.
Cum trebuie să părăsim de urgență fosta locuință, vândută la rândul ei, încep cu sfârșitul: mutatul mobilei. M-am dus, de dimineață, într-un en-gros unde știam că există câteva duzini de hamali tocmai potriviți pentru ceea ce aveam eu de gând. Am negociat prețul la 20 euro de persoană și i-am încărcat în autoturism.
Ajunși la fața locului, mă întreabă la ce etaj am locuit.
- La patru!
Mârâie înfundat, dar nu spun încă nimic. Evident, este vorba de etajul „patru din patru”, adică nu există lift...
Cară mobilele pe scară, iar din când în când aud câte o bufnitură înfundată. „Ãsta cred că a fost șifonierul!” îmi spun eu la un zgomot mai puternic. „Asta a fost vitrina. Lasă că și așa nu puteam să o sufăr...”
În fine, mobilele și toate celelalte lucruri sunt puse claie peste grămadă în camion și hai la drum către noua locuință. Ajungem acolo, iar indivizii recidivează:
- Domn’ Director, ne e și nouă sete!
Hai că m-au și avansat...
- De care suc vreți băieți?
- Hai Domn’ Ministru ne iei la mișto? Avem noi fețe de suc? Ia și matale acum niște vodcuță d’aia de-a noastră de la Scandic. Câte una mică, din aia de juma’ de kil, de fiecare!
Plec înciudat de dualitatea socio-politică la care ajunsesem: ministru-matale și vin cu prețioasa încărcătură.
- Ei, domn’ Președinte acum mai merge...
„Chiar că mai merge băieți” îmi vine să le spun, încântat din cale-afară de apelativ.
După ce se „răcoresc”, indivizii încep să urce una câte una mobilele rămase parțial întregi. Tot la etajul „patru din patru”...
Pe la jumătatea operațiunii, vine către mine, bălăbănindu-se, „șeful” lor. Precis au terminat vodca...
- Domn’ arhitect, vreau să-ți spun ceva!
- Da, ascult...
- Domne’, dacă știam că era vorba de atâtea etaje noi nu veneam. Păi ce, avem noi față de salahori?
- Și cum vreți să facem?
- Păi, uite... Ori cari matale ce a mai rămas, ori ne mai dai câte 10 euro de fiecare.
- Parcă nu așa ne-a fost înțelegerea!
- Ete na, înțelegere! Parcă Președintele nu s-a înțeles cu Premierul și ce, a respectat vreunul ceva?
Mă uit la patul și biblioteca ce mai sunt în stradă și la cele vreo mie de cărți așezate cuminți în saci. Accept.
Mutarea s-a terminat, derbedeii au plecat...
Iată-mă-s în casă nouă!
Încep să privesc cu atenție în jur. Atunci când am vizitat casa nu m-am uitat prea bine. Era dimineață și mă grăbeam să mai văd multe altele. Rămăsesem la ea pentru că tot ceea ce mai vizionasem fusese oribil. Oricum doresc să schimb foarte multe lucruri.
În sufragerie, văd un bec prins cu un cablu de tavan. Apăs comutatorul. Nu se aprinde. „OK! Lumina nu merge.” Încerc același lucru și în dormitor, în baie, pe hol, oriunde. Nicăieri nu funcționează...
Soția îmi spune că vrea să se spele pe mâini înainte de a pregăti ceva de mâncare. A cumpărat niște salam și niște brânză de la o alimentară pentru că oricum aragazul nu este montat.
- Du-te la baie că văd că la bucătărie apa nu curge! îi strig eu de pe balconul închis cu geamuri impare adică primul, al treilea și al cincilea există, iar restul nu.
- Nici la baie nu merge! aud și încep încet-încet să mă cutremur.
- Ei, lasă că vedem mâine dimineață. Acum este târziu. Hai să mâncăm așa murdari și apoi să ne așezăm pe pat îmbrăcați cum suntem și să ne culcăm! N-om muri noi până mâine dimineață!
Am uitat să vă spun că suntem la mijlocul lui februarie. O lună dintr-un an din acela în care crapă pietrele de frig...
Pe la miezul noții mă trezesc cu țurțuri la gură. Pun mâna pe calorifer și văd că e bocnă. Aprind bricheta și la flacăra ei văd că țeava este tăiată. „Ah, ce grozav, ăștia erau decuplați de tot de la căldură” constat eu după ce mă duc și verific celelalte încăperi.
Adorm spre dimineață cu gândul la vodca consumată de nemernici. N-ar fi prins chiar rău...
Spre dimineață, visez că sunt în Siberia, într-un lagăr de concentrare. „Ivan Revengici, nu mai sta! Treci la muncă!” aud vocea unui torționar ce mă izbește cu putere cu o curea pe spate.
Deschid ochii și văd fereastra care s-a deschis de viscolul ce a început peste noapte și pe nevastă-mea cum încearcă, în zadar, să o pună la locul ei.
- Ionică, fă ceva că nu mai pot!
Încerc și reușesc până la urmă ca să o obturez cu șifonierul. Măcar acum nu mai intră zăpada...
A doua zi, încep să caut meșteri pentru reparații. Nu găsesc. A treia zi, aflu de un faianțar-zugrav care îmi cere un onorariu echivalent cu trei Oltcit-uri. Nu știți ce este acela un Oltcit? Este un autoturism excelent atunci când merge! Motorul „rage” chiar la viteze mici și îți dă o senzație amețitoare. Singurul lui neajuns este că de obicei „stă”... Precum un măgar, are toane exact atunci când ești grăbit sau te afli undeva pe câmp, pe vreo șosea uitată de lume... În rest, e „băiat bun”. Poți căra oricât cu el, te poți urca pe orice munte dorești și poți ajunge unde vrei cu singura condiție ca să nu i se strice puntea cu diode sau alternatorul sau delcoul sau...
Evident, refuz oferta...
A patra zi, am noroc! Găsesc un meșter, pe Ilie - sudor de meserie, bun la toate, ce mă asigură că știe să văruiască – vopsească – tencuiască și care are o echipă formată dintr-un fost tinichigiu auto ce s-a reprofilat pe gresie – faianță răspunzând la numele de Dan, Mircea - un fost subinginer de cadastru ce știe la perfecție partea electrică și Sile - un individ care a lucrat la „Spații verzi”, dar s-a reprofilat pe instalații sanitare.
Stabilim un preț estimativ și gata de lucru. Mă asigură că mâine dimineață sunt cu toții la lucru.
Este marți. Îi aștept de ieri... Astăzi trebuie să mă duc la Universitate. Las cheia la o vecină pentru că și soția este plecată la servici.
Când mă întorc la ora 16, surpriză! Toată echipa muncește de zor...
Ilie mă întâmpină triumfător.
- Șefu’, ți-am făcut o surpriză! Ne-am apucat astăzi cu toții să rașchetăm pereții și suntem aproape gata!
Mă uit și nu-mi vine să-mi cred ochilor. Casa este plină de var uscat ce zace peste mobilele neacoperite.
- Măi băieți, nu puteați să puneți o folie pe mobilă?
- Lasă Șefu’ că curăță doamna matale! Pune-o la treabă, că muierea dacă nu muncește începe să se gândească la prostii!
Mă gândesc cu groază ce va zice Maria – nevastă-mea – atunci când va intra pe ușă. Surpriză! N-a spus nimic, dar absolut nimic! A rămas mută. Este dimineață acum, iar Maria tot nu scoate niciun cuvânt. Pleacă la servici. Mă întreb: oare se va mai întoarce vreodată?
Astăzi aș vrea ca să stau cu ei. Nu pot. Mi se înmânează o listă de materiale și scule pe care trebuie să le cumpăr.
- Dar voi nu aveți nici măcar bidinea sau o găleată? întreb eu, privind consternat lista.
- Ei domn’ inginer (și știe nemernicul ce sunt) noi ți-am spus că ne pricepem să facem de toate, dar nu ți-am zis că avem și scule!
Așa este, măgarul are dreptate!
Plec la capătul lumii. La propriu, pentru că sunt obligat să merg cu mașina vreo 50 km prin oraș pentru a procura tot ce mi s-a „ordonat”.
Când vin pe la patru după-amiaza, văd că „meșterii” mei au șters-o. Se pare că nu au făcut nimic.
A doua zi, îi întreb:
- Ce-ați făcut ieri, ce-ați mai lucrat?
- Păi te-am așteptat cu sculele și materialele, dar greu te mai miști și mata... Ia să văd ce ai cumpărat!
Ilie cercetează, vădit nemulțumit, achizițiile de ieri.
- Șefu’, păi matale, ca inginer, var din ăsta ai luat?
- Þi-am spus că nu sunt inginer ci profesor! spun eu gata să-l arunc pe fereastră pe individ.
- Mă rog, cum vrei matale, dar ăsta nu este bun!
- Cum adică nu este bun? explodez eu.
- Păi cu ăsta tre’ să dai vreo trei mâini până se acoperă. De ce n-ai luat „Spor”?
- Iliuță dragă, până una alta, banii sunt ai mei, casa este a mea și iau ce vreau eu, ai înțeles?
- Bine, hai nu fi arțăgos! Am zis și eu, dar o să vezi că n-o să iasă bine!
- Eu sper să iasă...
De o săptămână, la mine în casă se demolează. Faianța veche este dată jos cu barosul deoarece este lipită cu clei de oase și nici o daltă nu este suficient de puternică. Noaptea, când ne culcăm, auzim amândoi minute în șir, loviturile în pereți, în creieri, în existența noastră ca un ecou îndepărtat, dar mereu revenit, dur și nemilos, a doua zi.
Singurul lucru bun din viața mea este că nevasta nu m-a părăsit. Încă...
În fine, a mai trecut o săptămână, timp în care eu am cărat la groapa de gunoi a orașului gresiile și faianța sparte la care s-a mai adăugat și o găleată de var acum goală, dar fostă plină ochi și vărsată din greșeală în mijlocul casei.
Primul care se apucă efectiv de lucru este Sile. Toți au nevoie de apă. Pleacă jos la subsolul blocului pentru ca să închidă coloana și să poată înlocui robineții defecți, de intrare în casă. Doamne, mă gândesc eu, cum au putut cei de dinainte să locuiască în așa hal de casă? Dar cum n-am văzut eu jalea ce era peste tot? Răspunsul vine mai repede decât mă așteptam...
La ușă este un individ ce se recomandă a fi administrator al blocului. Începe prin a-mi spune că a chemat el instalatorul zonei pentru că Sile habar nu are de unde se închide apa. Trebuie să dau 30 lei pentru efortul de a fi rotit un robinet. Îmi povestește că, de fapt, aici nu a locuit nimeni. Casa era așa, ținută pentru vânzare la suprapreț, iar multiplele defecțiuni apărute inerent într-un bloc vechi fuseseră rezolvate prin anularea definitivă a instalațiilor.
În fine, vine și Sile triumfător și gâfâind.
- Gata Șefu’, am rezolvat-o!
Duhnește a vodcă și mă întreb: cine pe cine a soluționat?
Avem apă!!! În sfârșit, avem apă!!!
De-abia aștept ca să vină Maria și să vadă minunea...
Trece o oră și îmi schimb rapid dorința. Între timp, unul din racorduri, nestrâns suficient, a cedat. Avem apă, dar peste tot în casă...
A mai trecut o săptămână și au început să se vadă primele roade. Pereții au fost îndreptați, iar prima mână de var dată. Mircea a reparat instalația electrică schimbând o serie de cabluri din pereți ce erau întrerupte. Dan a pus faianță cam în jumătate de baie și tot coșmarul pare să fi luat sfârșit.
Este seară și stau de vorbă cu soția mea, întrebându-ne cât mai avem...
- Auzi Maria, ce-ar fi să punem televizorul în priză? Nu avem cablu, dar poate prindem măcar TVR1.
- Bună idee, chiar îmi era dor de un film sau măcar ceva acolo care să nu fie nici adeziv și nici var sau vopsea.
Introduc ștecherul televizorului în priză și nimic nu se întâmplă. Mă uit atent la cablu, dar acesta pare bun. Nicio ștrangulare sau urmă de întrerupere. Iau creionul de control și văd că nu e tensiune deloc.
Încep să transpir...
Iau un scaun și mă sui la doza de unde văzusem că s-a racordat priza. Transpirația este din ce în ce mai abundentă, iar inima începe să mă înțepe discret. Mircea a racordat priza la doza ce odinioară folosea antenei colective de pe bloc, demult desființată și cu parastas făcut. Lîngă ea este doza adevărată, liniștită, virgină...
A doua zi, Mircea sparse peretele aproape terminat și făcu noul racord. În fine, televizorul merge. Altceva nu va mai putea funcționa simultan, deoarece a legat toate prizele în serie, iar dacă voi încerca vreodată să pornesc mașina de spălat în timp ce soția va călca rufele, cablurile din pereți se vor prăji iremediabil.
Mai trece o săptămână...
Incidentul în care m-am curentat îngrozitor atunci când am vrut să mă spăl a fost uitat demult...
Mircea racordase la doză lumina din baie printr-un cablu ce „curgea” prin masca de la chiuvetă și evident că avea o „ciupitură”. Aceasta se plasase exact pe racordul ce conducea la robineții metalici ai bateriei. Dimineața, atunci când am încercat să rotesc robinetul pentru a mă trezi aruncând niște apă rece pe față, m-am pomenit cu un duș la fel de primenitor așa, cam de 220 volți. După ce a fost dărâmată toată masca chiuvetei și refăcută instalația, totul a fost în regulă.
Astăzi, se împlinesc două luni de când am început curățenia. Casa este curată, văruită, vopsită, gresia de pe hol arată binișor, iar faianța din baie este încă pe pereți.
Balconul a fost închis cu tablă până la un sfert din lățimea geamurilor astfel că, locuind cu fața spre vest, la vară voi avea acolo cel puțin 50 de grade. Măcar voi face economie la apă caldă, deoarece în ligheanul ce stă tot timpul acolo datorită izolației acoperișului care exact la sfârșitul curățeniei a cedat, se va aduna destulă apă aproape clocotită.
Mobila este într-o stare jalnică. „Meseriașii” s-au urcat cu picioarele pe ea și, cu toată protecția foliilor pe care le plasasem peste tot, s-a sfâșiat sau zgâriat în zeci de locuri.
„Echipa de șoc” a plecat cu tot cu sculele pe care le-am cumpărat. Ilie și Sile sunt acum în Spania la cules de căpșuni, iar Dan și cu Mircea în Cipru la cules de mandarine.
- Ce zici Maria, mai facem un împrumut ca să schimbăm mobila?
- Ionică, să-ți spun drept nu mai rezist! Nu mai vreau să aud de meseriași în casă câte zile voi avea!
- Ei lasă, bine că s-a terminat! La mobilă nu are ce să se mai întâmple. Dăm comanda, iar apoi vin și ne-o instalează în casă.
În baie se aude un zgomot asurzitor. Hodoronc, buf, buf, buf!!!
Mă reped ca în timpul unui cutremur și vederea fliselor căzute prin toată baia mă zgâlțâie rău de tot. Emailul căzii s-a spart în câteva locuri, chiuveta s-a ciobit, iar restul fliselor sunt gata și ele de călătoria gravitațională, fără întoarcere. A doua zi, mă duc la magazin și cumpăr din nou faianță, adezivi și ustensile. De data aceasta le pun singur-singurel, așa prost cum pot, dar poate definitiv.
În săptămânile ce au urmat, am rașchetat tavanul bucătăriei care se umflase, am schimbat sensul apometrelor ce fuseseră montate invers și alte câteva lucruri minore privind instalația electrică ce pica atunci când îmi era lumea mai dragă. Aveam acum curent la prize tras tocmai de la lumina dormitorului. Problema apărea atunci când, de exemplu, dacă Maria se odihnea iar eu vroiam să lucrez la calculator, trebuia să-i acopăr cu grijă fața, să aprind lumina și atunci pornea și aparatul...
Între timp, am uitat să vă spun: am dat comandă pentru mobilă unui atelier renumit. După șase săptămâni de chin și așteptare, mobila este aproape terminată. În dormitor, patul dublu este instalat, iar în sufragerie – canapeaua și fotoliile așteaptă nerăbdătoare biblioteca. După vreo douăzeci de drumuri la firmă, este gata și ea. Cărăușii urcă cu greu cele patru etaje. Când să intre în casă, constată că este mai înaltă decât apartamentul. Forțează, poate-poate o intra. Nu reușesc decât să facă o brazdă adâncă de vreo doi centimetri în tavan și o zgârietură la fel de mare pe mobilă. Pleacă și revin peste o săptămână cu mobila decupată longitudinal, dar suficient acum de modulată încât să pătrundă cu ușurință pe ușa de la intrare.
Lasă, îmi spun, ce dacă se văd zgârieturile în partea superioară, bine că aproape s-a terminat!
A mai rămas șifonierul. Am comandat unul cu patru uși, ce va ocupa un întreg perete, suficient de mare pentru a ne încăpea toate hainele.
Comanda a fost plătită integral, dar șifonierul se lasă așteptat. Între timp, toate hainele zac pe jos și este o întreagă aventură ca să găsesc ceva asortat...
În seara aceasta, m-a sunat pe la ora 17, patronul firmei.
- Alo, domnul Revengeanu?
- Da, eu sunt! Gata? am întrebat eu, recunoscându-i vocea.
- Da, veniți să îl luați!
- Păi nu îl aduceți dumneavoastră?
- Ba da, dar să semnați de primire, aici la noi!
- Maria, vine șifonierul! S-a terminat coșmarul! am strigat eu aproape cu lacrimi de fericire.
Sunt în fața firmei și privesc în gol...
Acum zece minute am sosit la sediul acesteia. Un angajat m-a luat imediat în primire și m-a întrebat:
- Camionul unde este ca să-l încărcăm?
- Am venit să văd mai întâi dacă este terminat
într-adevăr.
- Haide domnule, este târziu și mai pierdem timp cu flecăreala! Du-te și adu mașina ca să venim la matale să-l montăm!
L-am dat ușor deoparte și am început să mă uit prin atelier. Nici urmă de șifonier. M-am dus la patron și l-am întrebat:
- Unde este?
- Acolo, nu l-ați văzut?
- Nu.
- Haide domn’ profesor, ce naiba...
Bine că nu m-a făcut și ăsta inginer...
Am plecat și, într-adevăr, șifonierul se odihnea în toată splendoarea sa. Din cele patru corpuri nu era decât unul. De fapt nici acela nu era, deoarece fuseseră terminați numai pereții laterali și capacele, fără spate sau față, fără uși sau balamale, fără nimic, ce mai vorbă...
- Ãăăsta e?
- Da, nu vă place?
Mă uitasem la el și nu-mi venea să cred ochilor, urechilor și tuturor celorlalte simțuri. Rar încercase cineva ca să mă prostească așa, în față, dar acum era incredibil.
- Păi n-ați făcut nimic!!!
- Aaa, spuneți așa pentru că n-are uși?
- N-are nimic!
- Ba da, domn’ profesor! Uitați-vă acolo, în colț. Avem toate materialele pregătite. Doar să le asamblăm!
- Văd numai niște plăci întregi de lemn.
- Aaa, asta nu e o problemă. Imediat le tăiem. Mâine puteți veni ca să-l luați?
- Ce zi este mâine?
- Joi.
- La ce oră?
- Când vreți.
- Pe la 6 seara e bine?
- Da, perfect! Dar știți ce? Mai bine veniți vineri la prânz ca să nu mai bateți drumul de pomană. Cine știe ce se mai poate întâmpla?
- Bine, pe vineri.
- Da, ne vedem luni seara!
Stau în stradă și mă uit absent... M-aș sinucide, dar dacă tot ăștia fac și sicrie?
Joia următoare primesc telefon de la patron care mă anunță că, în sfârșit, lucrarea e gata. Îi spun că nu mă mai interesează. Nu mai vreau niciun șifonier.
Peste o oră mă trezesc cu gealații la ușă. L-au adus!
În sfârșit l-au adus!
Este numai bucăți și se apucă să-l asambleze la fața locului. Le lipsesc niște balamale, dar mâine le vor aduce pe toate. În fine, luni șifonierul e pe poziție. Strâmb, cu ușile ce nu se închid decât din doi în doi, dar există...
Mă apuc singur să pun hainele la locul lor. Între timp, Maria a făcut o criză de nervi și se află internată în spital.
A doua zi, aflu că banca la care am contractat împrumutul a majorat dobânzile foarte mult.
Nu vom putea plăti așa că suntem nevoiți să vindem apartamentul...