agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-05-25 | |
Oglinda era mult prea mică pe langă statura sa, prea puțin încăpătoare. Sufocantă chiar. Nu cum ar fi dorit ea să fie, să se afunde în ea, ca într-o apă liniștită, să se scalde nestingherit. Să fie singură. Să nu fie întrebată de nimeni care îi este păsul, ca și cum nimeni și nimic n-ar exista în lume.
Părul blond îi căzu peste umărul drept, val nepotolit de raze șerpuitoare, neuniforme, sorbind adâncimea ovală a obiectului cu o poftă insațiabilă, reducandu-i utilitatea, facându-l insignifiant și inutil totodata. Astfel părul ei înghiti ca un vârtej, spațiul camerei și-l reflectă înapoi întocmai unei oglinzi, însa de zeci de ori mai stralucitor. Un minereu aurifer care, odată prelucrat, își relevă adevarata valoare. Pieptenele alunecă ușor prin firele dezordonate ale podoabei capilare, se odihni la umbra umărului de fildeș, dezgolit. Asemeni unui cosaș ostenit care, sub soarele dogoritor ce săgetează holda de grâu, își privește cu neostoită mândrie odorul său - munca de peste zi; scuipă în palmă și-și încheie bumbii cămășii ce i se lipiră de corpul lac de transpirație. Acel dute-vino mecanic se reporni. Zimții pieptenului străpung acum într-un fel anume părul, dar nu dureros, nu cum ar fi dorit ea, doar se plimbă ușor, amăgindu-o continuu. Șuvițele încâlcite încep să șuiere, să se văicărească, dar ea nu pare să le audă, le smucește cu o îndemânare feroce, ochind un punct imaginar al ferestrei și străpungând lumina ce plutește ca un duh în mica odaie. E singură, ca de obicei, și nimic nu pare să îi distragă atenția, nici macar ciocănitul din poartă ce se auzi mai devreme. Nimic. E ea cu sine însăși și atât. Și bineînțeles cu el. Cu imaginea sa. Se apropie de peretele scorojit pășind timid, fără viață, pe fiecare bucațică a scândurii podelei, ca și cum ar fi măsurat-o. Poza aceea din rama, o privi, o apucă în mâini, ținând-o bine, nu-i da drumul. Și în tot acest timp o altă lacrimă îi săpa o rană adânca în piele. Dar nu se putea vedea, e invizibilă, e știută numai de ea, câteodata și de el, când îi mai vorbește despre asta la telefonul Lelii din sat, dar nu întotdeauna. Dar nici atunci pe deplin, nu cum o simte ea, arzând tot în cale, acid nu altceva. Pielea inimii e subțire și uneori pare să plesnească. Totuși nu se întamplă asta, miraculos sau nu, încearcă să se țina tare, să își inducă faptul ca el nu e departe, pe front, că e doar plecat cu vacile, pe câmp și că, diseara se va înapoia. Gânduri…De ce suferința trebuie să lase urme nevindecabile și, de ce, oricât timp s-ar scurge în clepsidra vieții și oricât am zice că acele urme sunt cicatrice, ele raman în continuare niște răni profunde, nicidecum zgârieturi superficiale?Andrei probabil că se bate acum, asteptând în groapa aceea mizerabilă, momentul oportun să atace, poate ca își ia prânzul pe grămezile de soldați căzuți, ca pe o masă binecuvântată…cine poate ști? …sau poate ca el însuși servește drept parte umană din acea masa? …sau inumană, dacă a fost doborât… Fără însuflețire nu se mai cheamă viața, deci om înseamna scanteie, dar nu din aceea de la brichetă, ci scânteia lui Dumnezeu, pe care a zămislit-o in Noi la Începuturi. Iar noi, ignoranți cum suntem, am putea să apreciem măcar atâta lucru. Ochii i se subțiară, ca și cum un văl negru i s-ar așterne pe gene, înveninându-i vederea. Văzu oameni mutilați sub potopul acela de gloanțe și obuze. De fapt, Dumnezeu își regizează înca un Potop, războiul, iar lumea nu stie asta. Nu are nici cea mai vagă impresie despre cum stau lucrurile. Omul își lasă bucăți din pielea sa pe front, indiferent dacă se întoarce victorios acasă sau nu. Atunci când înaintează metru cu metru, târaș, prin nămolul acela, prin bălțile de sânge ale camarazilor săi morți, prin frig…Acelea sunt răni care nu se mai vindecă niciodată, la fel ca și rănile ei. Par că doar se sting ca niște pale focuri de lumânări în vidul prepetuu al suferinței. Oare când va veni? Când, când, când? Întrebările o cutremurară, aproape că își pierdu echilibrul; valul acela amețitor o amenința să o pună la podea, totuși rezista. Era dârză. Ca și el. El îi spusese odată asta și, de atunci, rămase mottoul ei, deviza vieții, motivația de a mai trăi, mai presus de orice, asta îi dadea putere, o facea să treacă peste timp, până el va apărea în carne și oase, trântind violent ușa și înjurând printre dinți… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate