Motto: “Fiecare dintre noi este iubirea vieții cuiva.”



Partea proastă în toată povestea asta este că de cele mai multe ori iubirea vieții tale are o altă iubire a vieții. Iar tu ești numai simplu spectator, ca un tren oprit cinci minute într-o gară albastră. Există în viață momente privilegiate, unii le spun miracole, alții le spun frumusețe, alții le numesc dragoste. Momente suspendate în timp în care totul se pune sub semnul întrebării, chiar și propria identitate. Ca și cum, preț de o clipă, Dumnezeu își uită graba și îți oferă un răstimp alb, simplu și clar, de frumusețe incredibilă.

Îmi amintesc seara aceea în ceață, amintirile suprapunându-se ca-ntr-un caleidoscop, reflectând cioburi colorate în oglinzi mincinoase. Era ușor frig pentru sfârșitul de august, iar nisipul umed sub tălpile goale prevestea ceva din tristețea primelor zile de septembrie. Îmi țineam sandalele în mâna stângă, lovind absentă cu piciorul valurile care se spărgeau din când în când la limita țărmului.

Senzația ușoară de frig îmi făcea bine, abia acum îmi dau seama că frigul este un remediu foarte bun pentru tristețile nedefinite, melancolice, un răstimp de ieșire din indiferența cotidiană care ne bântuie din când în când pe fiecare. Despărțirea de T îmi lăsase un gol greu de definit, ca un nod amar în capătul pieptului care se încăpățâna să mă apese deși nu mai simțeam de mult nimic pentru T. În ultima scrisoare îmi spunea că întotdeauna va exista un imens loc gol în sufletul lui pe care numai eu l-aș putea umple vreodată. Numai că eu nu mai voiam de mult să-i umplu golurile egoiste. Probabil golul ăsta al lui devenise o obsesie și reverbera acum, adânc, organic, în forma nedefinită a tristeților mele.

Fără să vreau mi-am amintit cum îmi spusese cândva, sub un castan înflorit înainte de vreme, că fiecare dintre noi suntem iubirea vieții cuiva. Apoi adăugase teatral că eu sunt a lui, cu un gest al mâinii larg, parcă învățat pe de rost. Pe-atunci nu eram nici pe departe iubirea vieții lui și totuși cât de tare ne place sa fim mințiți frumos, teatral, la scenă deschisă. Îl credeam știind că nu-l cred. Peste ani i-am declarat cu aceeași teatralitate că avusese dreptate, sunt iubirea vieții lui, dar nu și el a mea, aruncându-i cu ură în față lipsa mea de entuziasm și invitându-l ceremonios să-și vadă de viața lui măruntă.

Fusesem, fără doar și poate, până la urmă, iubirea vieții lui, din păcate. Un „din păcate” absurd, cred că uneori doamne-doamne se joacă cu noi nepotrivindu-ne ceasurile, nepotrivindu-ne sufletele, împlinind prea târziu jinduri vechi, copilărie trezită brusc din somn dimineața. Nu mă mai interesa T. deloc, ca și cum nu ar fi existat niciodată, după ce ani de zile visasem cai verzi pe pereți, acum, când mă iubea cu-adevărat, pentru mine dispăruse de mult.

Era seară și nisipul se încăpățâna să fie rece și sticlos. Din partea cealaltă a țărmului s-a apropiat un băiat care m-a ocolit în ultimul moment, ca și cum eu ar fi trebuit să mă dau la o parte. „Ai exclusivitate pe plaja asta?” Cuvintele mi-au sunat dur, arogant, la limita nesimțirii. Am bâiguit un „Nu” aproape surd, apoi rațiunea și-a revenit și a taxat aroganța intruzivă: „Poate că am. Da, sigur am. De ce? Ni se ciocnesc exclusivitățile?”. A început să râdă. Cel mai sincer și mai sănătos râs pe care îl auzisem de multă vreme. Râsul lui m-a dezarmat total („un râs portocaliu”, cum avea să zică el mai târziu), am început la rândul meu să râd de neobișnuitul situației. Așa l-am cunoscut pe V. Atunci am văzut pentru prima oară ochii lui albaștri-cenușii, aproape ireali.

Au urmat patru seri fantastice, la fel de ireale ca irisul lui, seri de râs și de tristețe în doi, seri pline de toată frumusețea lumii, de lumina lunii căzând cuminte peste valuri și de felul lui ciudat de a zâmbi întotdeauna puțin trist. Și mai ales pline de noi. Și de forma aproape uitată a unui sărut pe țărmul Mării Negre. Amintirile s-au șters încet-încet, natura e blândă cu noi și ne cruță de suveniruri exacte. Se spune că amintirile au un singur cusur: ne vizitează în fiecare zi. Cam așa m-au vizitat pe mine preț de luni bune, apoi au devenit mai îngăduitoare și mai puțin precise, detaliile s-au pierdut, a rămas numai o tristețe surdă, nedefinită și crâmpeie de conversație, întotdeauna la limita ironiei: „Eu cred că pe tine într-o bună zi o să te iubesc. Da, m-am hotărât, precis o să te iubesc.” „Promiți?” „Promit”... „Þi-aduc, prințesă scumpă, luna-n palmă? Ah, e doar un licurici? Mă iartă!”.

Au fost patru seri incredibile, pline de frumusețe și de analize pseudo-sociologice la minut ale oamenilor de lângă noi și mai ales ale cuplurilor. V. avea darul fantastic de a vedea lumea mereu nouă, mereu proaspătă, ca și cum atunci i se dezvăluia prima dată, plină de taine, plină de farmec. Iar eu râdeam, râdeam, râdeam, prinsă de vraja lumii mici, înguste și de râsul lui portocaliu, sincer, cu ușoare riduri lângă irișii incredibil de albaștri.

Memoria ne joacă feste teribile, se fragmentează, se fărâmițează ca o bucată de polistiren frecată în copilărie de-un perete rugos de la un capăt la celălalt al blocului. V. a dispărut din viața mea aproape la fel de brusc cum a apărut. Și la fel de arogant. Ne-am scris o vreme, mai exact eu i-am scris, el arunca câte un „mulțumesc pentru felul tău frumos de a mă scrie” și cam atât. Apoi nu mai răspundea deloc. Nici la mail, nici la telefon. Doar eu rămăsesem cu amintiri fărâmițate pe un capăt neliber de retină: felul lui puțin trist de a zâmbi, gestul mâinii întinse teatral declamând versuri, glasul ușor afectat fredonând un refren uitat. V. avea ceva din naturalețea celui care se simte bine cu sine. Nu-i era teamă nici de gesturi, nici de cuvinte, nici de oamenii din jur. Iar eu mă simțeam lângă el puțin intimidată și totuși incredibil de acasă.

N-am înțeles niciodată ce s-a schimbat brusc când ne-am întors de la mare. Cred că investisem eu promisiuni inexistente în felul lui ciudat de a se simți oriunde în largul lui („Eu am o mare calitate – obișnuia să spună – promit mult.”). Poate și pentru că eu mă simt foarte rar astfel. Ãsta era V., promisiune de nebunie înaltă, de lume zguduită din temelii și înălțată în poezie și în apusul de soare ireal la o margine încă nescrisă de mare.

O singură dată, vreo patru luni mai târziu, am tresărit. Un SMS care-mi amintea versurile atât de dragi ale lui Nichita: „Să nu mai păstrezi la mine în ureche felul ăsta al tău târziu de a râde. Þine-l mai bine tu, doarme-l mai bine tu, într-o floare de cais.”. Secundă înaltă, privilegiată, o geană a Lui căzută preț de o frântură de clipă pe umărul meu gol, trist și singur. Mi-am dat seamă că era inutil să răspund. Gestul lui s-ar fi banalizat prin stereotipizare.

Apariția lui V. în viața mea... n-am știut niciodată dacă s-o urăsc sau să o iubesc. Luni de zile m-am chinuit la limita masochismului atât de tipic feminin, așteptând un semn, o veste, o mână întinsă. Apoi totul a devenit senin, încet-încet, luminos și departe, moment privilegiat în timp, răstimp cald și alb pentru visare.

Avem cu toții, cred, momente suspendate în timp, clipe de frumusețe amețitoare, dătătoare de viață, sau poate de moarte uneori. Pentru mine V. a fost „un strop de apă vie”, mi-a redeșteptat doruri vechi de poezie, de fericire în clipă, de carpe diem înalt și sincer.

Fericirea nu e o stare de fapt, nu aparține prezentului, e întotdeauna aducere-aminte. Nu ne dăm seama ca am fost fericiți decât atunci când încetam să mai fim. V. îmi povestise cândva o secvență din Orele, când protagonista iese dimineața în balcon, iubitul vine, o ia în brate și se sărută îndrăgostiți cât toată lumea. Peste ani perspectiva se schimbă iremediabil: „I thought it was the beginning of happiness. It wasn't the beginning. It was happiness.” Sunt de fapt momentele privilegiate când ți se deschid porți spre Frumusețea de Sus. Și-atât.

Acum două zile M., prietenă bună, a spart din nou globul de cristal în care păstram amintirea lui V. „Auzi, fată, ce-a fost până la urmă povestea cu Vlad? Mai știi ceva de el?”. Am zâmbit. Cum să explici cuiva exterior frumusețea lumii tale închise care din afară nu pare decât o mică aventură sordidă și masochistă pe deasupra? „Vlad? Cu Vlad n-a fost nimic.”. Nimicul avea însă ochi albastri-cenușii, aproape ireali.