agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-06-03 | |
Colonelul Traian Olaru deschise ochii încet, încercând să identifice locul în care se afla. Era, fără doar și poate, o rezervă de spital, dar – oricât se străduia – nu reușea să-și amintească nici cum, nici de ce ajunsese acolo. Nu exista decât o modalitate de-a găsi răspunsul.
Încercarea de-a se mișca fu ratată din start. Constată lesne că nu-și mai simțea mâna și nici piciorul stâng, iar în mâna dreaptă avea înfiptă o branulă, legată la un furtun. „Bună treabă! Doar p-asta n-o pățisem. Sper ca măcar voce să mai am.” Mai avea. După vreo cinci minute de când începuse să strige, slab la început, apoi din ce în ce mai tare, intră val-vârtej o asistentă care-și țuguie buzele a mirare. - Fiți bună, domnișoară...sau doamnă, mi-ați putea spune unde sunt și de ce mă aflu aici? - Bine-ați revenit printre noi, domnule caporal! Vă aflați de trei zile în Spitalul Militar, unde ați fost transportat de urgență ca urmare a unui atac cerebral, în urma căruia ați intrat în comă și ați paralizat pe partea stângă, anunță sec asistenta, preocupată de șlefuirea unei unghii. Colonelul zâmbi ușor, nu că era de râs, nici pentru că i-ar fi fost dragă asistenta-manichiuristă, ci pentru drăgălășenia pe care-o rostise, fără să-și dea seama. „Domnule caporal”. Nici nu mai știa cât să fi trecut... - Vă mulțumesc. Cum aș putea să-mi anunț familia? - Familia dumneavoastră știe. Șoția a spus c-o să mai sune ea. „E clar. Să trecem la lucruri mai practice.” - Aș putea vedea un medic? - Acum nu. Vizita doctorului s-a încheiat. Dar în mod sigur, o să vină mâine. Până atunci, încercați să vă odihniți. - S-ar părea că mă odihnesc de trei zile... - Trei zile ați fost jumătate mort. Obosește omul după viață, d-apăi... „Ia te uită ce filozoafă!” - Dacă nu vă mai sunt de folos, eu mai am și altă treabă. - Mulțumesc, mi-ați fost de mare ajutor. Și „filozoafa” ieși la fel de vijelios precum intrase. Rămas singur, cu gândurile învălmășite, încercă să uite de invaliditatea lui, concentrându-se mai degrabă asupra durerii surde din suflet, a cărei cauză nu și-o amintea. Dar o simțea acolo stăpână, cerându-și toate drepturile, crescând în intensitate, amenințând să se reverse. Nu era ca acea durere cronicizată, cu care se obișnuise să trăiască, fiindu-i nelipsită în ultimii treizeci de ani de viață. De data aceasta era altceva, de o altă natură, mult mai adâncă și mai acută, cu atât mai parșivă cu cât nu o putea privi în față, să-și poată alege armele de luptă împotriva ei. Schimbă macazul, amintindu-și că-n momente critice trebuie să te concentrezi pe lucruri pozitive, plăcute și frumoase. Porni motorul de căutare în memorie, scotocind după acele perle neprețuite – clipele în care fusese fericit. Căutare zadarnică. Nu-și putea aminti măcar una. Însă nu renunță, reproșându-și aproape: „Nu se poate s-ajungi la cincizeci și nouă de ani fără să-i fi furat vagaboantei de viață măcar o clipă de fericire.” Ia să vedem, de cine și-ar fi putut lega fericirea (căci omul nu poate fi fericit de unul singur decât dacă-i fie nebun, fie înțelept – ori el nu fusese nici una nici alta). De Ioana, desigur. Măcar atunci, la început, când a luat-o, să nu fi fost nici măcar atunci în al nouălea cer? Nu-și amintea. Și dac-o fi fost vreo bucurie, aceea i-a fost umbrită de lipsa solidarității celor din jur, mai ales a celor dragi. Surorile tăceau, poate din respect pentru el, întotdeauna îl consideraseră autoritatea din casă. Dar era o tăcere grăitoare. Ca și tăcerea tatălui, de altfel. Maică-sa încercase firav o urmă de revoltă: - Trăienuș, mamă, te-am crescut ca pe-o floare, numai io știu cu ce chin te-am ținut la școli...ești sufletul meu (n-au decât să se supere fetele-astea), mi-ești mai drag ca lumina ochilor...n-ai mai găsit, mamă, până la o telefonistă? Atât se pricepuse să zică, chit că sufletu-i de mamă ar fi avut mai multe de zis. Căci nu există detector mai sensibil decât un suflet de mamă care iubește. O fulgerase cu privirea, mormăindu-i sentința pe un ton grav: - Mamă, eu p-asta o iau! Ai face bine să te obișnuiești cu ideea. Ori dacă nu...pe mine n-ai să mă mai vezi. Priceeepi? Și-aproape ridicase glasul, strângând din pumni. Sărmana maică-sa se grăbi s-o dreagă, speriată: - Bine, mamă, dacă ție-ți place...Pân’ la urmă, nu trăim noi cu ea. Să fiți sănătoși! Și mie să nu-mi mai spui că n-am să te mai văz, decât dacă vrei să mă omori. Că nu ți-am spus-o cu răutate, da’ te-am tot văzut amărât, parcă nu ți-s toți boii-acasă. Și-atâta știu și io – că nu-ți treb’e carte ca să știi asta – când omu-i bucuros, i se citește pe față, și-n firele de păr se cunoaște. Da’...cine știe? M-oi înșela eu. Asta fusese. Singur, nea Petrea – fratele lui taică-său – c-o țuică la bord, avusese curajul să-i zvârle adevărul în față: - Bă, Trăienele, băăă! Nu-ș’ cu cin’ te-o fi făcut pă tine mă-ta, da’ noi n-am fost proști din neam, așa să știi. Ce ești tu, mă, bărbat sau muiere cu coaie? Tu nu vezi, mă, cu cin’ te-nsori? Cască bine ochii și-ascultă-mă pă mine, că-s vulpoi bătrân, uns cu toate alifiile. Câte d-astea nu mi-a trecut mie pân mână – ca să nu zic vorb-aia – n-ai tu fire de păr în cap și nici pă picioare. Dacă mă luam după toate mironosițele care-a-ncercat să mă-mbrobodească, eram mâncat de viermi pân-acuma. Ce mă f... pă mine la cap, că te-ai culcat cu ea și tre’ s-o iei? Tu nu știi că bărbatu’, după ce-și face treaba, zice săru’mâna – dacă zice! – și-apoi își ia căciula și pleacă? N-oi fi știind, că n-oi mai fi fost la muieri, c-ai stat cu cărțile-alea-n brațe de te-a tâmpit și-ai rămas flăcău la douăj’nouă de ani. Și tare-mi e că cărțile-alea nu te-nvață d-astea... Plecase fără să-i adreseze vreo vorbă, sătul să-i audă vulgaritățile. Cu ăsta nici măcar nu și-a bătut capul. Ce știe Petrea? Un bețivan. De-ar fi putut să nu și-l fi amintit toată viața! Din păcate, până și așteptările lui nea Petrea fuseseră depășite, și nu o dată i-a venit să-l strângă de gât, dar nu știa nici el bine de ce – că-i cobise sau că nu pusese mâna pe par să-i bage mințile-n cap. Prima dată i-a confirmat bănuielile Gheorghe, prietenul lui de-o viață. - Mă Traiane, îi spusese, zic că nu te-oi supăra, dacă ți-oi spune. Da’ pân’ la urmă, și dacă te superi, tot mi se rupe. Așa era Gheorghe, i se „rupea” de toată lumea. Iar Traian nu și-a putut explica niciodată cum un om atât de diferit de el l-a putut „înrobi” într-o prietenie fără cusur atâția ani. Singurul punct de tangență între ei doi era sinceritatea, altfel nimic nu părea să-i apropie. Dar până și sinceritatea asta și-o exprimau diferit. Gheorghe nu umbla cu finețuri, cu menajamente, ți-o trântea exact așa cum îi venea la gură; ca și de data aceea: - Măi omule, nevasta asta a ta... mai auzisem și eu, dar nu m-am băgat, că nu era treaba mea. Dar trebuie să știi că până și la mine s-a dat; da’ nu așa, cu aluzii; direct, ca o iapă-n călduri, gata să se urce pe mine. Și-ți jur pe diploma mea de inginer că-i singura femeie pe care-am refuzat-o. Nu că nu mi-ar fi plăcut, chit că mi-a cam făcut scârbă, dar n-aș fi putut să nu-ți spun, și știu ce-ar fi-nsemnat asta pentru tine. Nu-mi mulțumi! Am făcut-o pentru mine, să mă pun bine cu șefu’. Și râse tare de gluma lui. Toți știau că Gheorghe n-avea șef. Era inginer de aeronave și conducea departamentul de întreținere din Unitatea Militară la care Traian era comandant adjunct. El nu cunoștea șefi, n-auzise de ierarhii sau de subordonare. Și nimeni nu putea să-i facă nimic, pentru că era as în meseria lui și și-o exercita cu pasiune. O singură dată încercaseră, într-o ședință, să-l tragă la răspundere și să-i aplice o sancțiune pentru o defecțiune care, nu că nu fusese depistată la timp, nu că nu fusese remediată, dar nu fusese înregistrată. Atât i-a trebuit lui Gheorghe ca să ia foc și să le zvârle-n ochi ce-avea pe suflet. Þâșnise-n picioare, întrerupându-l pe comandant fără drept de apel. Ce „tovarășe comandant”? Ce „permiteți să raportez”? Direct: - Bă guguștiucilor, n-aș avea parte de epoleții voștri, cine vă credeți, fraților, să mă judecați pe mine? Mă, voi n-ați înțeles pân-acuma că voi sunteți la mâna mea și nu invers? Ce sunteți voi, mă? Niște hârțogari aroganți, care vă trageți aroganța din banii grei pe care-i câștigați născocind planuri pe care vi le dejucați singuri a doua zi. N-ați înțeles că, pentru ca voi să vă lăfăiți și să vă jucați de-a războiul, cineva mai trebuie să și muncească-n țara-asta? I se rupe avionului în coadă de hârțoagele voastre, dacă eu nu-i fac ce-i trebuie. Și te pomenești că stă-n loc de niște mâzgăleli, când i-o veni să pice! N-am scris nenorocita-aia de hârtie, n-oi fi avut timp. Și ce-o să-mi faceți? Mă dați afară din țară? Mi se fâlfâie. N-am să mor de foame. Construiesc avioane de jucărie pentru copii și le vând ca pe pâinea caldă. Da’ voi ce-o să faceți, mă, dac-o să fiți dați afară? O să vă-ntindă câinii; că nu te plătește nimeni, în afară de Statu-ăsta tâmpit, pentru frecat ridichea la alții. Și tot așa o ținuse, până-i adusese-n stare să îi ceară scuze, eventual și să-i mai dea o primă, numai să tacă. La auzul celor spuse de Gheorghe, Traian simți reculul celei mai fățarnice dintre arme, pe care, din păcate, nu o studiase și căreia nu știa cum să-i facă față – durerea de-a te fi aruncat singur într-o viață pe care n-ai fi dorit-o nici inamicului. Era obișnuit să-și trăiască durerile în sine, fără vreo urmă de semne exterioare, poate și datorită instruirii de care avusese parte și care, cu timpul, îi devenise o a doua natură. După primele fraze, nu-l mai urmări pe prietenul său, urmându-și mai degrabă firul propriilor gânduri. Fără să-i pese că Gheorghe încă mai vorbea, îl întrerupse la mijlocul frazei, adresându-i-se cu calmul din care nu-și ieșea niciodată: - Știi, nu te supăra, dar nu mai pot rămâne cu tine. Trebuie să fac un drum la Tribunal. - Ce treabă ai cu Tribunalul? - Ce-ar putea să facă unul ca mine la Tribunal, decât să bage divorț? Gheorghe îl privi interzis câteva secunde, după care, revenindu-și, îi făcu semn cu mâna la cap: - Se vede treaba nu doar că ești încornorat, dar mai ești și tâmpit pe deasupra! Ce dracu’, mă Traiane, cât tre’ să mai gândesc eu în locul tău? Tu nu-ți dai seama în ce rahat te-ai băga? - Un rahat mai mare decât cel în care sunt nu există. - Mă, tu ai băut cucută! Ce ți-au pus ăia azi la popotă-n farfurie? Lasă-mă, barem, să-ți explic, că bag de seamă că la tine gândirea a-nceput să doară. Care va să zică, dacă tu bagi divorț, dosarul tău va fi făcut varză. Mă, varză,-nțelegi?! - Puțin îmi pasă de dosar! Pricepe un lucru, Gheorghe, sunt fiu de țărani; am trăit printre lanuri de porumb, pe care nu le pictam, le săpam și le culegeam apoi; ani de zile mă trezeam dimineața la cinci, să duc vaca la izlaz. La șase mă-ntorceam, îmi luam bocceaua și străbăteam trei kilometri pe jos, până la școală, printr-o vale în care fluierau vânturile Bărăganului. Crezi că, dacă ai mei nu mă dădeau la școală, mă mai sinchiseam acuma de dosar? Nu mă vezi în stare să fac și altceva? Am să cultiv pepeni pe care-apoi am să-i vând. Sau poate mă-nveți și pe mine să fac avioane de jucărie, zise ușor ironic. - Te-nvăț pe mă-ta! Mă, tu te-ai țăcănit de tot? Cred c-ai rămas dus cu vaca, de când o tot plimbai la câmp. Vorbești de parcă eu aș lucra și la Contra-informații, nu tu. Uiți, pesemne, că nu poți pleca oricum și când vrea mușchiu’ tău. A, dacă eram eu, era altceva! V-am pupat pe portofel, salutare și-un praz verde. Da’ tu? Dă-mi voie să-ți amintesc că ești mai însurat cu meseria ta decât cu Ioana. Avea dreptate Gheorghe. Traian fusese atât de tulburat, încât uitase că libertatea lui e doar o iluzie, iar cultivatul pepenilor, în cel mai fericit caz, un vis pentru pensie. Dar nu se dădu bătut: - Și-apoi, de unde știi că divorțul meu are s-atârne atât de greu? Oricine ar putea înțelege... - Te-a făcut mă-ta poet, nu-ș’ ce-i fi căutând în Armată. Hai să ți-o explic și p-asta, da’ s-a terminat oferta, dai o bere. Mai întâi, la cum o cunosc pe Ioana, n-o să fie-n veci de acord cu divorțul. Ei îi trebuie un prost care să care și să fie mai mult plecat. De restul are ea grijă. Cum n-o să fie de acord, o să-ncerce să te scoată pe tine vinovat, rămânând ea basma curată. - Asta-i culmea! Cum ar putea să mă scoată vinovat? Știi și tu ce om sunt și mă știe toată lumea... - Hai că ești dobitoc! Închide dracului gura-aia și lasă-mă să vorbesc! Te știe toată lumea! Parcă pe tine te judecă lumea. Te judecă o mână de cretini cu coaie. Oi fi atât de naiv încât să crezi că Ioana s-a oprit la portarul Unității și la șoferul tău? Cu ăia s-a jucat, doar așa, să te umilească. Acum pricepi? N-am vrut să fiu atât de direct, da’ tu ai cerut-o. Și-apoi, ar fi în stare să-ți ia copiii și să nu te lase să-i mai vezi. Nu-mi spune ce tată exemplar ești, că știu. Și știe toată lumea, cum zici tu. Dar mai știu că un întreg barou nu se poate lupta cu p... unei muieri ordinare. Și-acum, spune-mi dacă-i ceva ce n-ai înțeles. Cu asta ar fi trebuit să-nceapă Gheorghe – cu copiii. Pe care Traian nu doar că-i iubea, dar erau singura lui bucurie în viață. Chit că cel mare, Alexandru, nu era al lui, dar când îi spunea „tăticule” i se rupea inima. Pe acești copii nu doar că nu putea risca să nu-i mai vadă, dar, nici măcar pentru onoarea lui terfelită, nu i-ar fi expus rușinii de-a afla ce mamă au. Pentru nimic în lume. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate