Cinci dimineața Satul începe să se trezească..
Cucoșul vestise o nouă zi.
Încă una. Slavă și laudă Domnului..
Bătrînul e treaz de mult timp. Deh, amintirile..
E singur bătrînul. Singur în timpul zilei, singur în patul al mare de stejar negeluit noaptea.
Bătrîna lui plecase în lumea celor drepți cu vreo juma’ de an înainte.
Se întinde bătrînul cît e de lung si-și aude bătrînele ciolane trosnind.
Șaptezeci de ani pe muchie are. Spatele-i cam gîrbov, dar mersu-i sprinten și plin de vitalitate. Iese bătrînul în prispă și-și toarne pe cap o găleată cu apă rece de fîntînă.
Mai apoi se așează pe fotelul lui și tace. Cu cine ar putea vorbi?
Trec megieșii și-i dau binețe.
Bătrînul e bine cunoscut în satul lui de cînd isprava cu clopotul bisericii cele noi.
"Noi" vorba vine, căci povestea se întîmplase cu vreo patruzeci de ani în urmă.
Sub îndrumarea preotului Ilie, sătenii duraseră o frumusețe de biserică cu un turn mai înalt ca acela din orașul din apropiere. Cînd să urce clopotul acolo sus, chemase preotul în ajutor meseriași din acel oraș. Venise și un înginer cu un fel de ochean de măsuratori.
“Nu merge, părinte”.
“Ce nu merge, fiule?”, întrebase popa.
“Dupa calculele mele, părinte, clopotul acesta, care cîntărește, cred, pe puțin trei mii de kilograme, nu va putea fi susținut de turnul bisericii. Dealtfel nici de a-l urca sus nu văz cum. Scripetele va trage jos turnul, clopotul se va prăbuși și se va sparge în bucăți”.
Astea spuse, înginerul plecă în drumul lui, lăsîndu-l pe Popa singur și amărît foarte.
Sfinția Ta”, spuse ajutorul preotului, “
"La capătul satului trăiește Mihăiță cu nevasta lui. Am văzut cum singur și-a durat o casă mare și frumoasă fără nici un ajutor. Cum o fi cărat el singur buștenii ăia de stejar n-am stiință, dar cred că e bine să vorbim cu el”.
Veni Mihăiță, se uită de jos în sus, de sus în jos, se gîndi fro patru zile și spuse:
“Cred că va fi bine, dar vreu ca ajutor pe fierarul satului și pe dulgherul de la țintirim.
“Și cîtă simbrie vrai?”, întrebă părintele cu glas temător.
Pentru mine nimic, sfînte, dar cu ceilalți doi să voghești matale singur și să cădeți la învoială. Cred că avem nevoie de cel puțin opt săptmîni”.
Bine Mihăiță, așa va fi și dacă vei reuși, m-oi ruga cît mai am de trăit pentru tine, căci mare nevoie avem de biserica aiasta”.
"Mai este ceva, Sfinția Ta. În că fiecare zi să ai grijă de mîncare și vinișor bun pentru noi”.
“No, la mintea cucoșului că așa voi face”, spune Popa bucuros nevoie mare.
“Părinte”, a mai spus Mihăiță. “Așa ceva neam de neamul meu n-a făcut. Roagă-te mult Domnului să reușim. Dacă în zece săptămîni nu gătăm treaba, apoi să știi că trebuie să cauți altul, dar pînă atunci nimeni să nu se apropie de Biserică”.
Se pun ce trei la lucru și mai întăi adaug patru grinzi groase de stejar în cele patru colțuri ale bisericii și alte patru din podeaua bisericii și pînă în podeaua clopotniței. Mai apoi încep ei să meșterească la niște palănci mari cum văzuse Mihăiță la oraș. În răstimp gospodinele satului împletesc o funie lungă foarte și groasă cît brațul fierarului.
Cei trei voinici fără voie mai fac și o schelă cu trei trepte, a patra fiind dușumeaua clopotniței.
După patru săptămîni Mihăiță îl învită pe preot și-i spune:
“Amu parinte om încerca. Domnul fie cu noi. Rog adună pe săteni ca să tragem cu toții de funia aiasta”.
Începe clopotul să urce spre prima treaptă, dar la vreo doi metri înălțime se rupe funia și clopotul cade cu un geamat surd.
Se cațără Mihăiță în clopotniță, desprinde funia de pe ultima palancă și-i spune preotului:
“Cred că vom trebui să întărim funia asta și cu ceva odgoane de fier”.
Dupa o săptămîna, o a doua încercare.
De data aiasta cloptul urcă lin spre ultima treapta, cu popasuri de odihnă pentru săteni la fiece treapta. Un metru, doar unul mai lipsește, dar sătenii obosiți se opresc. Clopotul se leagănă în funie și un dangăt vestitor de rele se aude.
“Cade, cade, să fugim”, se aude un strigăt.
Mihăiță, care urmărise treaba de ceva mai departe, se repede cu un salt de sălbătăciune ce alearga să scape de vreo fiară și încolăcește funia în jurul unui pilon gros și bine înfipt în pămînt și în jurul altuia și al altuia…
Pasămite Mihăiță pregătise și un plan de retragere. Nu că ar fi auzit el expresia asta de undeva, dar o făcuse și asta e. Clopotul în căderea lui sfărămase ultima treapta, dar acum se oprise și dangătul lui era limpede și plăcut urechii.
Se întorc satenii și privirile lor sunt sfielnice și vinovate, dar pline de respect pentru Mihăiță. Dar Mihăiță nu vede asta. El zace cu fața pe jumătate îngropată în glia calda și primitoare și răsuflă din greu.
Gătesc sătenii treaba și-l iau pe Mihăiță, care între timp leșinase, la spitalul din orasul apropiat.
“I s-a rupt o vînă în gît”, spune doctorul. “Leac nu e decît mila Domnului”

Și Domnul s-a bucurat atît de isprava făcuta că în alte două săptmămîni Mihăiță era pe picioare. Se cam clatină Mihăiță în mai toate direcțiile, dar doctorul spunea că se va face bine. Și asa a chiar și fost, dar Mihăiță va avea capul puțin înclinat spre dreapta toata viețișoara lui, lucru care nu l-a împiedicat să mai facă și alte isprăvii minunate.


…..
Dar s-o luăm de la capăt.
Cinzeci de ani trecură de cînd tînăr și voios părăsise satul pentru a căta de lucru la oraș.
Acasă cinci flăcăi erau. Părinții muriseră și după datina lor lăsaseră ca moștenire mai tot avutul fratelui celui vîrstnic. Mihăiță, sau nea Mihai, după numele lui acum, plecă să caute slujba la oraș.
La oraș găsise și gazda. O văduvioară tînără a carui soț murise căzînd de pe schele. Maria se numea vădana. Plină de nuri era și Mihăiță, care nu cunoscuse femeia pînă atunci, se îndrăgostise de ea pînă peste cap. Spuse Mihăiță vădanei:
"Mult imi ești dragă Mario. Io zic să facem nuntă. Tu ce spui?
"Da, Mihăiță. Oi vinde casă aici și cu banii căpătați om cumpăra ceva pămînt în satul tau, caci io la țară m-am născut și aici la oraș ma înăbuș.
Zis și făcut.Cumpără Mihăiță o casă de-a Primarului și o glie de cinci hectare și încă o sfoară de pădure și se pune pe treabă. Noaptea tinerii dorm într-un fel de cort încropit din feluri de resturi, iar ziua lucrează la o casă nouă. Cam singur e Mihăiță în treaba asta, căci nevestica e cam delicată și lipsită de puteri. Colac peste pupăză, doamna lui rămîne grea, dar bucuria e mare. Cu puteri sporite taie Mihăiță bușteni de stejar și încetul cu încetul vede cum treaba dă roade. Cam la vreo saptamînă înainte de nașterea pruncului casă e gata. Bună, trainică uscată și largă e casa, dar Mihăiță nu se culcă pe lauri și mai durează și mobila. O laviță largă în colțul de răsărit, o masă mare de stejar în mijlocul casei și un cuptior bine întocmit.
Astea făcute, cumpără Mihăiță din restul banilor o pereche de boi, un plug greu cu tăiș de fier și o vacă, căci doamna lui spune că alăptatul nu face bine frumuseții.
Prima recolta e cam slabă, dar Mihăiță nu descurajează. Așa trec ei cinci ani și Ionel, moștenitorul, e un băiețel măricel deacum. El e veșnic vesel, cu brațe tari și minte cercetătoare. Și unde e nevestica în toata povestea aiasta? Femeie de cam treizeci de ani, rujată, fardată, tocuri_înalte-fustă_scurtă. Și într-o buna zi ia-o de unde nu-i. Plecase ea cu un ibovnic de la oraș și-și lăsase singuri și plod și soț. Ba mai și golise seiful cu economiile lor.
Gîndește Mihăiță:
„Ce să-i faci? Așa-mi trebuie dacă am luat o orășancă".
După un răstimp spune preotul:
„Mihai nu e bine singur. Domnul i-a dat Lui Adam pe Eva ca să-și rodească sămînța. Mărioara e văduvă și m-am gîndit la ea pentru tine. Ea nu spune mult, dar vorbește de iubire... Deh, femeie. Aș vrea să vă întălniți în biserică și să vorbiți”.
Tînără era Mărioara, dar nici pe departe frumoasă ca prima. Crescuse în casa unchiului ei căci părinții ei muriseră de tifos pe cînd ea avea doar patru ani. Sfielnică și tăcută era, dar ochii ei vorbeau singuri.
„Marioaro, vrau să-l vezi pe Ionel al meu. Dacă îți va place facem nunta”.

Va urma.
-------------