Ei, da: sunt însuși autorul eseului meu, iar asta e un fapt incontestabil. Câteodată am impresia, de altfel confirmată de fapte, că unii dușmani (în jurul meu e plin de dușmani, dar nu mă las: ăsta e prețul adevăratei celebrități și spun cine n-are dușmani să-și facă) îmi poartă pică, dar ei n-au valoarea mea, și niciodată nu vor putea contesta auctorialitatea propriului meu eseu.

Bun, și ce-i așa de greu sa fii autorul propriului eseu? Veți zice, desigur, coalizând chiar și pentru o vreme cu dușmanii, pentru care eu vă iert pentru că eu sunt un generos, un mare generos. Însă vă răspund, căutați adânc în sufletul vostru, acolo unde nu ajung dușmanii, și puneți-vă mâna pe inimă, și gândiți cu sufletul, cu inima, nu cu creierul, și răspundeți-vă singuri: când ați scris voi ultima oară propriul vostru eseu, și nu eseul altuia?

Abia atunci veți putea să realizați în deplinăciunea importanței ei, măreția și de fapt imposibilitatea de a scrie într-adevăr propriul tău eseu și cum de fapt eu am depășit imposibilul făcându-l posibil, spre ciuda dușmanilor. Pe de-o parte, iar pe de altă parte, veți înțelege mai deplin care este rostul dușmanilor și de ce ei trebuie să moară, dar niciodată să nu dispară.

Într-o zi, venind de la cumpărături cu plasa plină de cumpărături, am avut o întâlnire cel puțin dubioasă. Aștepând cuminte la semafor, am fost încadrat de doi hăndrălăi. Unul slab, înalt, cu nas mare și ochelari cu rame negre groase, îmbrăcat doar cu un maieu-plasă roșu și pantaloni scurți violeți, ținea în mână o mapă cenușie plină de hârtii, și se vedea clar că era o întreagă mapă de eseuri. Celălalt contrasta complet cu primul, pentru că maieul-plasă era verde, pantalonii scurți galbeni, iar ochelarii subțiri aveau rame albe. În rest puteai să juri că-s gemeni. Ãsta (celălalat adică) ținea și el în mână tot o mapă, și dintr-o singură privire experimentată ai fi putut spune foarte ușor ce era în acea mapă: poezii, proze și alte opere literare, dar în niciun caz eseuri.

Simțindu-mă încolțit, primul lucru la care m-am gândit: dușmanii. Dar deși ăsta e primul lucru care vine în minte automat oricărui înțelept, trebuie totuși validat cumva. Așa că am conceput un plan ingenios pentru a vedea dacă într-adevăr sunt dușmanii sau o altă apariție (și ce anume?). Întâi m-am întors cu spatele la semafor. Ei, după mine. Astfel am dedus că nu erau niște străini, veniți printr-o coincidență oarecare cu mapele la semafor. Apoi, am aruncat unuia din ei o privire tăioasă, de puteai să tai lemne cu ea. Te știu eu, ce pui de lele-mi ești, spunea privirea mea, clară ca cristalul și tăioasă ca hârtia de xerox. Iar atunci hăndrălaul din stânga a dat un pas în spate, a lăsat nasul în jos privindu-mă pe deasupra ochelarilor, și a arătat cu un deget spre mapa sa.

Exact ca să-mi confirme încă o dată și încă o dată potența deductivă, mapa avea un titlu mare și vizibil: “Eseuri”. Exact cum îmi închipuisem mai devreme, doar printr-o privire fugară, avea în mapă eseuri. Pentru o fracțiune de secundă am întors privirea spre celălalt hăndrălău, să văd dacă ochiul meu antrenat avusese dreptate. Și, ei bine, da: avusese. Dreptate. Pe cealaltă mapă scria tot mare și vizibil cu markerul roșu: “Poezii, proze și alte opere literare, dar în niciun caz eseuri”.

Eseuri deci, imi zic. Te pomenești că este tocmai eseul meu, îi zic lui.

Ãhă, îmi zice hăndrălaul.

Eu sunt autorul propriului meu eseu, îi spun.

Poate tu ești autorul, dar eseul e al meu, uite, zice hăndrălăul ochelarist cu maieu-plasă roșu și pantaloni scurți violeti, demascându-se în acea clipă ca un dușman.

Poate nu realizați pericolul în care mă aflam atunci. Pentru voi o să-l explicitez, ca să fie explicitat, să nu ziceți că nu v-am explicitat. Cum să fiu autorul propriului meu eseu dacă eseul nu e al meu, e în proprietatea altcuiva? Mai mult, a stârnit în mine această revelație, pe lângă revolta justificată împotriva dușmanilor și dorința de a-mi recupera eseul chiar cu prețul vieții lor, și o Șpaimă auctorială, una din acele Șpaime de care vorbesc marii autori. Dacă eseul meu va fi încredințat publicării spre gloria gândirii universale, oare nu va aparține Patrimoniului Gândirii Universale? Deci n-ar mai fi eseul meu. Și n-aș mai putea spune că sunt autorul propriului meu eseu. Doamne!

În acel moment, maxilarele mele bărbătești s-au strâns pline de voință scrâșnind puternic din dinți. L-am apucat cu-o mână de gâtul lung pe hăndrălăul cu maieu-plasă roșu. Celălalt hăndrălău a rupt-o la fugă. Cu o mână îl țineam de gât, iar cu cealaltă am zis: “Dușmane, dă-mi înapoi eseul, dacă nu, o să-l recuperez chiar cu prețul vieții tale!”

Într-un final incandescent, de lumini și umbre, de disperare și exhilarații bucurelnice, i-am smuls dușmanului din mână eseurile și l-am împins în negura uitării auctoriale. Cu dușmanii n-ai ce face, că de nu chiar ei te face.

De atunci pot spune cu mândrie și emoție: S U N T A U T O R U L P R O P R I U L U I M E U E S E U!

Nu-l voi publica niciodată.