Cum am ajuns sa scriu aceasta povestire, va marturisesc ca nici eu nu stiu sigur. Cert este ca stau cu fata la un monitor nu de ultima generatie, sa nu mai vorbim de calculator, si incet incet, degetele apasa intr-o oarecare ordine dictata de subconstient cred, literele de pe tastatura pe care o folosesc de mai bine de doi ani, cand printr-o intamplare mai mult sau mai putin fericita, am achizitionat aceasta masinarie cu puteri magice, capabila sa inmagazineze atatea si atatea lucruri… Ca inmagazineaza texte, poze cu mine de la munte, filme cu Al Pacino si Robert de Niro, Iris, Celelalte Cuvinte sau chiar propria-mi chitara, nu ar fi ceva atat de iesit din comun in zilele noastre, nu-i asa? Dar ceea ce face ca aceasta masinarie sa fie atat de supranaturala este faptul ca inmagazineaza ceea ce numai o fiinta umana ar putea. Ei bine, dragi cititori, masinaria asta a mea a inmagazinat o parte din viata unui om. Un om ca oricare altul, un John Doe al zilelor noastre, despre care veti afla cate ceva in ceea ce urmeaza.

Asadar, stiti acum ca m-am ales cu aceasta masinarie magica cam in urma cu doi ani, timp in care incepe si povestirea mea. Tin minte si acum ziua aceea de parca s-ar fi intamplat ieri. Si cum n-as putea s-o tin minte? Era intr-o vineri, pe la orele amiezii. Soarele statea parca la panda precum un animal de prada, si se napustea cu razele-i fierbinti asupra oricarui muritor de rand care avea nesabuinta de a-i iesi in cale. N-am mai intalnit asemenea caldura in luna Mai in intreaga mea existenta. Abia daca se auzeau si pasarelele ciripind, care in alte primaveri mai blande, impanzeau balconul apartamentului in care locuiam si ma trezeau in fiecare dimineata la ora 6 fix. Doar zgomotul nu prea melodios facut de masinile care treceau pe sosea se deslusea cat se poate de clar. As fi dat orice sa fi fost undeva la munte, unde probabil m-as fi tavalit in primul paraias rece care-mi iesea in cale, cu haine cu tot, ca sa-mi potolesc trupul infierbantat de la atata soare. Dar sa revenim la povestirea noastra, sa nu va rapesc prea mult timp. Era in jur de ora douasprezece, cand telefonul din hol spargea tacerea cu un tarait la limita suportabilului. M-am ridicat alene din pat, am azvarlit cartea pe biroul de alaturi, si am dat fuga sa ridic receptorul, mai mult ca sa nu mai aud acel tarait ingrozitor decat sa aflu cine e la telefon. Am ridicat receptorul, si mi-a raspuns o voce placuta, care lasa totusi sa se tradeze o oarecare neliniste.

-"Alo, familia Stanescu?"

-"Da!", am raspuns eu raspicat, crezand ca e vre-un agent de asigurari incepator care vrea sa-si stabileasca o intalnire cu mine.

-"Buna ziua. Sunt Raul Ardelean, baiatul de la care ati cumparat ieri calculatorul".

-"A!, da. Salut!" I-am raspuns pe un alt ton mult mai prietenos de data asta.

-"Stii, s-a ivit o mica problema cu calculatorul. Fratele meu si-a uitat niste fisiere personale pe hard disk, si ar dori sa le recupereze cumva, in caz ca nu le-ati sters deja."

-"A, nu, stai linistit, nici nu l-am instalat inca. Tocmai acum am cumparat cablul acela de alimentare, si doream sa-l instalez.", am mintit eu cu destul de multa dibacie.

-"Imi spui atunci te rog cand poate sa treaca fratele meu pe la tine cu o discheta sa-si copieze fisierele?"

-"Pai spune-i sa vina pe la ora 8 seara. E bine atunci?"

-"Da, e foarte bine" am raspuns eu, cu gandul deja la cablul de alimentare.

-"Multumesc mult, si scuze pentru deranj. La revedere!", si tranti receptorul fara sa mai astepte ca eu sa-i raspund la salut, de parca i s-ar fi luat cine stie ce povara de pe suflet.

In clipele care au urmat acestei convorbiri cu Raul, m-a cuprins o ciudata stare de curiozitate, ca si cum ceva palpitant avea sa se intample. Nu imi venea sa ies din casa in ruptul capului, dar acea curiozitate stranie care s-a instalat in mintea mea nu-mi dadea pace, si intr-un sfert de ora, nici n-apucasem sa ma dezmeticesc, ca urcam scarile blocului mai mult alergand, fluturand in mana stanga un cablu de alimentare, cumparat in mare graba de la pravalia de la sosea.

Tin minte si acum foarte clar ca am intrat incaltat in camera, cu pantofii plini de praf de nu-ti mai dadeai seama daca erau negri sau maro. Norocul meu ca parintii isi petreceau jumatate din zi la serviciu, caci altfel mai mult ca sigur ca mama m-ar fi certat pentru graba mea, de altfel nejustificata. Am introdus cat ai clipi din ochi un capat al cablului in mufa speciala din spatele monitorului, iar cealalta parte am infipt-o victorios in stecherul prafuit de sub birou. Am apasat butonul de pornire. "Dracia asta de masinarie se misca de parca ar avea 100 de ani", mi-am zis, cuprins de nerabdare. De grabit ce eram, am uitat sa mai beau apa, desi gura imi era atat de uscata incat daca as fi mestecat atunci un fruct de kiwi, n-as mai fi simtit deloc gustul parfumat si acrisor care imi placea atat de mult. Dupa cateva secunde, care in realitate mi s-au parut a fi secole de asteptare, imi aparea interfata prietenoasa si familiara a programului Windows 95. "Hai sa vedem ce se ascunde aici", mi-am zis, curios din cale-afara. N-a durat decat doua minute pana sa descopar ceea ce cauta Raul, sau mai bine zis fratele acestuia. Stateam si priveam fisierul, intitulat "Jurnalul meu.doc", nestiind exact ce sa fac. O parte din mine imi spunea "haide, deschide-l, citeste ce e inauntru", in timp ce cealalta parte imi spunea sa stau frumos si sa-mi vad de treburile mele, caci nu am nici cel mai mic drept de a citi jurnalul cuiva. Nu cred ca e greu de imaginat ce s-a intamplat in continuare. Un dublu click cu mouse-ul, si astfel se deschidea poarta unei noi lumi, lumea unui strain. Aveam sa citesc jurnalul unui om pe care nu l-am vazut in viata mea, si despre care nu stiam absolut nimic, afara de faptul ca e fratele lui Raul. Cum am deschis fisierul, cursorul s-a oprit la sfarsitul documentului, la ultima zi de insemnari a lui Andrei, caci asa il chema pe fratele lui Raul. Data era 24 decembrie, in ajunul Craciunului, daca bine imi amintesc eu.

"Draga jurnalule, astazi e ultima zi cand ma destainui tie, unicul si fidelul meu prieten. Totul s-a naruit in jurul meu. Da, a plecat… A plecat, si odata cu ea, a plecat si o parte din mine. Sunt atat de gol pe dinauntru, si mi-e atat de dor de ea, si o iubesc atat de mult, si………………………………………… ……………………………………………………………………….Si totusi, s-a sfarsit. Stiam ca va ramane cu Mircea, dar tu, care-mi stii toate gandurile inca din ziua cand am cunoscut-o, tu intelegi ca nimeni n-o va iubi vreodata asa cum am iubit-o eu, nu-i asa? Da, stiu ca iubirea mea n-ar fi facut-o niciodata fericita, si stiu ca Mircea o va face mult mai fericita decat am facut-o eu, nu pentru ca ar iubi-o mai mult, caci iubirea n-a insemnat niciodata prea mult pentru ea, dar Mircea este ceea ce de fapt cauta ea de la inceput, cu mult inainte sa se impiedice de un biet suflet care nu dorea decat un strop de iubire adevarata, asa cum scria in romanele lui Dumas…"

M-am oprit pentru o clipa sa-mi iau un pahar cu apa de la frigider, caci am ajuns la limita rabdarii, chiar nu mai puteam de sete. Mi-am dat jos chiar si pantofii prafuiti, si m-am asezat comod pe fotoliul din fata calculatorului, fascinat de ceea ce citeam, si mai ales de ceea ce urma sa citesc…"Dar ce ma doare cel mai mult e faptul ca-mi spunea ca ma iubeste… Auzi? Ca ma iubeste!?! In tot acest timp de cand iesea cu Mircea, imi spunea mereu ca ma iubeste… Ah, iubirea, un sentiment atat de strain celor de rangul ei, si atat de tanjit, totusi… Eu mi-as fi dat toata averea si tot ce am mai de pret pe lumea asta, viata insasi, in schimbul unei iubiri adevarate, iar ei arunca acest nobil sentiment precum un accesoriu de vestimentatie de care s-au plictisit sau nu mai e in pas cu moda… Stii ce mi-a spus azi? Ca ii pare rau. Auzi, ii pare rau! Nu putea sa-mi spuna de la inceput? Trebuia sa aflu eu de la Mari? Cum adica ii pare rau? Parca eram sinceri unul cu celalalt, sau cel putin asa am crezut eu, naivul de mine… II pare rau? De ce? Ca se plimba cu altul de mana sub clar de luna in serile senine, in timp ce eu ma gandeam la ea in fiecare clipa libera pe care o aveam si-i sopteam la ureche cat de mult o iubesc de mii de ori in fiecare zi si noapte? Pentru ce ii pare rau? Ca am purtat-o atatia ani in visele mele, ca am indraznit sa visez ca poate avem totusi o sansa impreuna? Nu am nevoie de scuzele ei, sa ma lase in agonia mea… Of, draga jurnalule, dac-ai fi om, ti-as spune sa nu iubesti vreodata… Fericirea nu exista, sau cel putin n-o poti atinge prin iubire… Minciuna, suferinta, durere, agonie, lacrimi… Tu stii cate nopti nedormite am petrecut alaturi de tine, spunandu-ti cu lacrimi in ochi banuielile mele legate de Mircea, pe care atunci, naivul de mine, le consideram neintemeiate…Lacrimi care de acum incolo nu se vor mai opri niciodata, niciodata….. M-am gandit o clipa sa-mi iau viata, ce rost sa mai traiesc fara ea? Dar nu, sunt prea las pentru asa ceva, mult prea las… Nu am curajul necesar… Dac-as fi fost Porthos, bravul meu Porthos, cu siguranta as fi fost deja mort, si n-as mai fi simtit aceasta teribila durere care-mi sfasie sufletul si care nu se va vindeca vreodata…"

Citind aceste randuri din jurnalul lui Andrei, m-a cuprins o stare de compasiune cum n-am mai intalnit, ba chiar incepeam sa-l inteleg intr-un anume fel necunoscut mie pana atunci, caci eu n-am intalnit inca pe cineva la care sa tin asa cum Andrei tinea la "ea", acest personaj care-mi parea atat de meschin si misterios in acelasi timp… Vazand ca mai este mult de citit din acea data de 24 decembrie, am decis sa ma intorc la inceputul jurnalului pentru a intelege pe deplin aceasta destainuire a lui Andrei. In timp ce "derulam" documentul la inceputurile sale, o pagina colorata in negru, cu scrisul de culoarea frunzei de ficus mi-a atras atentia. "…Azi s-a intamplat ceva ce n-o sa-ti vina sa crezi, draga jurnalule. M-am dus cu ea la Piatra Haiducului, asa cum am planuit ieri… Am pornit dimineata la ora 7 cu trenul… Inca de la inceputul calatoriei noastre simteam ca ceva minunat avea sa se intample. Prea era prietenos el, maria-sa Soarele, iar vrabiile de pe peron erau atat de galagioase, de parca incercau sa ne spuna ceva. Pe tren, mi-a adormit in brate… Doua ore nu mi-am putut dezlipi ochii de la fata ei atat de inocenta, precum a unui ingeras din povestile spuse de bunica in noptile reci de iarna, stand la gura sobei pana ce-i cadeam de somn in brate. Era atat de frumoasa, atat de perfecta… Of, cat o iubesc, cat o iubesc… Stiu ca voi suferi din cauza ei, stiu ca nu sunt eu voinicul din basme care sa o salveze din ghearele zmeilor, dar o iubesc, si de-ar fi sa mor, tot n-am puterea sa renunt la ea… Oare ea ce gandeste acum? Viseaza ceva frumos? Trebuie sa viseze ceva frumos, eu as fi in al noualea cer sa stau si sa adorm in bratele ei… Dac-ar sti cat de mult o iubesc… Dar de ce nu i-am spus inca? Mi-e frica parca de ceva… Nu stiu exact ce este… O fi orgoliul meu de vina? Nu, eu sunt un romantic, nu cred ca acesta este motivul…………………………………………………………….As fi vrut sa dureze o vesnicie acea calatorie, si tot nu m-as fi saturat sa o privesc. Cand am ajuns la Piatra, am trezit-o cu un sarut usor pe frunte. S-a ridicat din bratele mele cu un zambet irezistibil pe buze, incat cu greu m-am stapanit sa nu-i spun pentru prima oara . Peste doua ore ne aflam deja in poiana plina cu flori care mai de care mai colorate. Stateam intinsi unul langa celalalt la soare, care parca special pentru noi si-a mai retras din razele-i atat de fierbinti si ne zambea intr-un mod misterios, ca si cum ar fi stiut ce avea sa se intample. In jur era o liniste deplina. Doar ciripitul pasarilor care erau intr-o competitie de interpretare ne in acea pustietate. Stateam acolo intinsi unul langa celalalt, si ne priveam fara sa ne spunem o vorba. Un vultur si-a facut aparitia deasupra noastra, in cercuri maiestuoase, veghind parca sa nu ni se intample ceva. Aveam in fata cei mai frumosi ochi pe care i-am vazut vreodata. O priveam si in gand imi repetam mereu … N-am mai putut sa mai tin in mine acel sentiment… Am privit-o in ochii aceia mari si atat de dragi mie, si cu un efort supraomenesc, i-am soptit cu vocea tremuranda de fericire si emotie . Inima imi batea atat de tare, incat mi se parea ca nu mai e mult si va iesi din piept. Da, o iubesc! O iubesc! Pentru prima oara in viata am rostit aceste doua cuvinte atat de marete! Ea s-a uitat lung la mine, a zambit cum numai ea stie sa o faca, si mi-a raspuns pe acelasi ton: … In acele momente eram beat de fericire, dragul meu jurnal… Lumea se invartea in jurul meu, nu mai exista nimeni pentru mine decat ea, totul se topea... Ma iubeste, mi-a spus ca ma iubeste! Iti dai seama? Poate totusi sunt eu acela, poate totusi vom trai o poveste de dragoste cum n-a mai fost, poate totusi nu voi suferi… Ne-am imbratisat cu atata pasiune, incat mi se parea ca pasarile din jur fredonau un cantec de dragoste compus special numai pentru noi doi… Nu-ti pot descrie in cuvinte ce am simtit atunci…E cea mai frumoasa zi din viata mea…"

Soneria usii de la intrare m-a facut sa tresar si sa ma dezmeticesc din lectura jurnalului, nu fara parere de rau. Am inaintat inspre usa, si am deschis-o, oarecum precaut. Un tanar uscativ, cam pe la 26 de ani, inalt, tras la fata, nebarbierit de cateva zile, mi-a aparut in fata. In mana tinea strans, ca o mica comoara, un cablu de alimentare pentru calculator.

-"Salut, sunt Andrei, fratele lui Raul.", rasuna o voce incolora, lipsita de viata.

-"Salut! Da, m-a sunat Raul si mi-a spus ca vii pe la ora 8", am spus eu, incomodat intr-un fel de aparitia atat de neasteptata a lui Andrei.

-"Scuze ca am venit mai repede, dar am facut rost de un cablu de alimentare…"

Nu mai retin restul conversatiei, caci mintea mea era la acel jurnal pe care nu apucasem sa-l citesc, si pe care nu aveam sa-l mai citesc niciodata. L-am invitat in casa, avand grija ca eu sa ajung primul in camera unde era calculatorul, ca sa am suficient timp sa inchid documentul fara ca Andrei sa-si dea seama ca l-am citit, partial, e adevarat. Si-a copiat fisierul pe discheta, dupa care a plecat in mare graba, avand mai intai grija sa-l stearga de pe hard disk.

Nici pana in ziua de azi n-am mai auzit nimic nici de Andrei nici de Raul. Intre timp m-am indragostit si eu lulea de o superba studenta la litere, pe numele ei Irina…Niste ochi verzi cum n-am mai intalnit, un suflet atat de bun si nobil… Uneori imi amintesc de jurnalul lui Andrei, si chiar imi pare bine ca nu am apucat sa-l citesc in intregime… Ma cuprinde un fel de neliniste pe care n-o pot explica… Povestea lui imi suna atat de cunoscut, desi urmand firul logic al ratiunii, acest lucru este cu desavarsire imposibil. Nu, nici vorba. Irina tine enorm de mult la mine. Tocmai traim cea mai frumoasa zi…