Aud c-o sa se primeasca masini noi. O sa zic stiu eu cui sa-mi dea si mie una, da’ s-o vopseasca in rosu.Si sa lase pe ea autocolantele alea pe care scrie “polizei” de-a-ndoaselea.
Tocmai absolvisem cu felicitari...
Cand sa apuc statuia, am vazut-o.
Statea pe un scaun de abanos
In care era continuta toata durata Devenirii
Ai grija la gandurile tale caci ele vor deveni
Un om cu suflet negru, de toamna.
Gandul nu incape in cuvint.
Da’ daca ma mai gandesc un pic, parc-as vrea sa am o masina de-a-ndoaselea albastru de voronet. Cu tapiserie de piele galbena. Ca sa se confunde cu un cer rasturnat cand o sa ne ascundem cu ea in luminisul ala din padurea de la Tancabesti. Si n-o sa ne mai gaseasca nimeni, pentru ca toata lumea o sa creada ca s-a daramat bolta si vine sfarsitul lumii si-o sa fuga ingroziti in toate partile si-o sa ne lase in sfarsit sa ne traim amarata de clipa.
Si dac-o sa fie sa fie rosie (tot cu tapiserie de piele galbena) o sa ne inchipuim ca ne-am pitit in inima soarelui si-o sa ne putem topi nestingheriti unul in celalalt.
Tocmai absolvisem...
Si credeam ca lumea-mi sta la picioare,
Incercam sa mut muntii din loc
Cu privirea.
Estou cansado, é claro,
Porque, a certa altura, a gente tem que estar cansado.
De que estou cansado, não sei:
De nada me serviria sabê-lo,
Pois o cansaço fica na mesma.
A ferida dói como dói
E não em função da causa que a produziu.
Sim, estou cansado,
E um pouco sorridente
De o cansaço ser só isto —
Uma vontade de sono no corpo,
Um desejo de não pensar na alma,
E por cima de tudo uma transparência lúcida
Do entendimento retrospectivo...
E a luxúria única de não ter já esperanças?
Sou inteligente; eis tudo.
Tenho visto muito e entendido muito o que tenho visto,
E há um certo prazer até no cansaço que isto nos dá,
Que afinal a cabeça sempre serve para qualquer coisa.
Pentru ce, n-are oricum nici o importanta. Nici macar pentru mine. La ce bun? Ma bucurasem prea devreme, imi imaginasem prosteste ca felicitarile legate artistic cu panglicute galbene care fluturau cu zburdalnicie inapoia diplomei insemnau altceva decat niste biete fasii de carpa batute de vant. Crezusem tot ce-am invatat ca sa pot primi statuia din mana care se intindea spre mine din scaunul de abanos...
Ni se impleticisera umbrele intr-una din zilele alea fara nici un sens si n-am mai reusit sa le descalcim una de cealalta.Asa ca ne transformasem si noi in umbredetot, pentru ca n-am gasit alta solutie sa ne vedem de viata. Si fugeam tot timpul, ingroziti c-o sa ne-ajunga razele alea de carpa ale panglicutelor de asolvire – amagire.
Praful stelar. Praf in ochi. Si vezi rosu-albastru, rosu-albastru, pana ce, la un moment dat, ti se face gri de lehamite.
M-am plictisit sa nu ma mai plictisesc asteptand sa sune telefonul si gandindu-ma cum o sa ma razbun pana mi se face mila. De tine si de mine. Mai ales de noi. Imi vine sa te trag de zulufi pan-o sa tipi de-o sa se sparga timpanele pamantului ca sa nu ne mai spioneze rasuflarea.
Tocmai absolvise cu felicitari...
Ii intindeam statuia, cu maini tremurande.
Stateam pe un scaun de abanos
Cu radacinile dureros ancorate-n Geneza.
Gandul nu incape in cuvint.
- Ai grija la gandurile tale caci ele vor deveni
Un om cu suflet negru, de toamna...