Fericirea umana- lucruri trecatoare
Omul e o fiinta remarcabila nu prin raspunsuri ci prin intrebari. La fel de remarcabile sunt imaginatia, egocentrismul si foamea ce il domina.
Imaginatia
Oamenii se nasc; oamenii invata; oamenii iubesc; oamenii tradeaza si sunt tradati; oamenii se sacrifica; oamenii isi aduc aminte; oamenii mor... Omul este un animal traumatizat de viata sa. Nu se cunosc fiinte atat de afectate de trairile lor precum sunt oamenii... viata e o drama, o insiruire de amintiri vii pe care omul si doar el e in stare sa si le aminteasca altfel. Subconstientul sau atenueaza emotiile negative, punand amprenta pe perceptia oarecum distanta a prezentului. Emotii noi sunt imaginate, inflorind din cele vechi, durerea de altadata e transformata in nostalgia momentului. Trauma, insa ramane... Omul nu cauta raspunsuri pentru ce a fost, este sau urmeaza sa fie. Omul cauta satisfactie, placere, cauta, inconstient, perceptia nostalgica a traumei traite. Fericirea ii este atat de necesara incat si-o imagineaza. Isi imagineaza un Dumnezeu care sa-l protejeze si sa-i ofere dreptate si iertare, isi imagineaza Paradisul, ca o evadare din realitate traumatizanta in care traieste, ca un up-grade al unei vieti scurte si zgarcite, si, in masura naivitatii sale omul poate sa-si creada propria imaginatie precum un copil il crede pe Mos Craciun. Imaginatia, dizertatia naiva pe teme existentiale, filosofia insasi, il ajuta pe om sa-si gaseasca un sens... acolo unde e limpede, ca natura l-a neindreptatit, dandu-i capacitatea sa-si constientizeze propria inutilitate, oferindu-i naivitatea si imaginatia in compensatie... E usor, de pilda, sa crezi in ratiuni superioare, insa acestea functioneaza atat timp cat creierul tau imaginativ nu e doar un pumn de tarana umezit de o picatura de apa... evaporata...
Un aspect simplu al omului, cu care natura l-a inzestrat pentru supravietuire- la modul general sau supravietuirea fata de propriile-i tendinte sinucigase- este egocentrismul. Intr-adevar fericirea trece prin stomac, prin simturi si prin intelect- intrucat la om nevoile intelectuale cunosc o dezvoltare cu adevarat fascinanta. O varianta biblica a fericirii urmareste linia smereniei, a empatiei, a iubirii de catre semeni si a altruismului; e o varianta valabila, la fel ca multe altele, care pot asigura o farama de fericire- iar o farama poate fi atat de mare pentru o farama de viata inteligenta care este omul... Insa pana si aceasta forma de fericire obiectiva este motivata subiectiv:
'Fericiti cei saraci cu duhul caci a lor e imparatia cerurilor'
suna o idee enuntata de Iisus in predica de pe munte. Prin urmare, asta e rasplata neputintei din aceasta lume: imparatia cerurilor- ceea ce suna prea bine pentru a nu motiva pe cel saraci cu duhul... Religia e in esenta un mod micninos insa eficient de gandire superioara a celor ce nu o pot atinge prin mijloace proprii,- filosofice, introspective, de autocunoastere. Motivatia iprocrita pe care o ofera biserica are, insa, un punct in care depaseste naivitatea umana; ramane insa fascinant cat de multi sunt aceeia ce se opresc- in ciuda inteligentei- la un stadiu de gandire primara, evlavioasa.
Definitorie pentru fericire este, insa, foamea. O motivatie a vietii poate fi aceasta dorinta irezistibila cu care natura ne-a inzestrat: dorinta de cunoastere: 'De ce sa-mi inchei viata aici daca inainte de inevitabil pot trai si cunoaste lucruri interesante?' sau foamea de iubire: 'De ce as renunta la a da totul unui om care inevitabil, intr-o zi ma va trada sau pe care voi inceta sa-l mai iubesc, daca simt aceasta nevoie si stiu ca satisfacerea ei imi va aduce fericire si implinire?',...
Asadar fericirea e o forma specific umana de motivare. Prin ea putem avea acces la stari superioare, si in cautarea ei exploram taramuri necunoscute. E unul dintre viciile care ne conditioneaza supravietuirea, intrucat constinta singura ne-ar ucide dureros de lent. O viata e prea lunga pentru o constinta lipsita de fericire asa cum e prea scurta pentru fericirea inconstienta. In mod curios, o viata traita in echilibru fata de aceste doua stari poate duce la o impacare a omului cu propria-i mortalitate. Dincolo de el raman oameni investiti cu sentimente si acte semnificative. Dincolo ramane o neobosita continuitate pe care un om impacat cu propria-i trauma o urmareste pasiv, ca un spectator ramas la balcon, uitandu-se la scena pe care nu demult a jucat el insusi. Fericirea finala, sta in acest echilibru asigurat nu de fericiri imorale, descatusate fortat de constinta nativa, ci de acele fericiri curgatoare, limpezi, printre care tristetea si suferinta sunt mai mult decat firesti- chiar necesare...
In urma tuturor ramane insa, imposibil de controlat de natura, adevarul gol: nu exista un sens pentru noi, nu exista speranta si nici fericirea promisa,- viitoare acestei vieti. Toate aceste lucruri sunt o forma prin care natura ne mentine in viata, ne deruteaza pentru ca noi sa nu renuntam la aceasta inutila aventura, un periplu al simtirii trecatoare...

Nota: lucruri 7- fericirea umana, 28.11.2002