agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-01-07 | |
Tărâmuri uitate de lume se deschid în fața ochilor mei ,sunt singură între singurătăți , pustiită de pustiurile vorbelor tale .Văd pământul la nesfârșit și plec capul spre cer , cerul meu negru ... simt cum mișună , precum albinele în stup ... demonii din mine , tu ești aici , tu ești acolo și totuși ... eu nu sunt decât un fost demon detronat ... și tu nu mai ești decât o emoție pentru care am intenționat să-mi vând sufletul ...
.... Un demon s-a trezit din somn și-mi tulbură liniștea , de vrea să îmi vorbească eu nu-l ascult , de vrea să mă atingă ....eu îl las ...și ... sunt acum un demon ce domnește peste abisul incomensurabil ... peste ceața unor vremuri de mult apuse , peste câmpii de lacrimi și munți de sacrilegii... Târziu în noapte revine un subaltern , speriat de ceea ce ar putea să pățească ... întârziase... mii de gânduri ...și tremura la vederea mea... --M-ai chemat , stăpâne ?(spune tare)... Te-am auzit și am venit...(șoptind) Dorința ta e ordin pentru mine ! După o tăcere îndelungă și apăsătoare , vorbește iar --Înaripatule , stăpâne , de ce nu-mi răspunzi ?Am sosit și-ți aștept porunca! --De ce-ai mai venit acum? În locul tău îmi aruncam trupul în fața LUI , a lui Dumnezeu ....și-mi scăldam inima în apa lui sfințită ...De ce ai dormit atâția ani?Hai pleacă!Dacă te voi mai chema și îți va lua tot atât de mult timp,să fugi de mine ,căci te voi pedepsi și îți voi agăța aripile unui înger de umeri ! După plecarea lui adorm ...Trezindu-mă în zori , când încă soarele nu se dăduse jos din patul lui de nori , văd pe fereastră îngerii zburând .Sunt triști , cu aripile frânte ...Când vreau să mă retrag în neagra-mi încăpere aud cum unul dintre ei îmi bate în geam ... Deschid și foarte indignată strig la el: --Ce dracu' vrei? Nu crezi că-i prea devreme pentru interviuri ?Pleacă ! -- Te rog , nu mă alunga !Căzut-am azi din paradis . Mi-am frânt un gând și aripa dreaptă . El ,Cel de sus m-a alungat ... și am venit la tine .Primește-mă , îți dau ce vrei ! -- Vreau aripile tale !(spun calm) -- Sunt rănite... dar dacă asta vrei ... -- Hai , intră !Dă-mi aripile ! spun zâmbind sarcastic Îmi întinde aripile , mâinile tremurându-i ca mâinile unui doctor când realizează că s-ar putea să facă o greșeală ireparabilă .... Îl privesc scârbit și cu un surâs demonic îl lovesc cu putere... Apoi spun pe un ton prietenesc : -- Asta pentru că ai renunțat atât de ușor ! Se uită nedumerit la mine și așteaptă răbdător .... -- Mișcă-te !Ascultă ! Aici poți să stai cât vrei , nu poți face nimic din ceea ce dorești să faci , nimic din ceea ce spun alții , ci doar ceea ce îți poruncesc eu. Ai acceptat să intri , ai plătit pentru asta ... eu va trebui să te învăț ce trebuie să fii... -- Acest lucru presupune efort și muncă , dar sper să nu regret că ți-am cerut milă ... am să te ascult ... nu am să te trădez ... doar sunt un înger ! --Câtă impertinență ! Nu ești un înger ... acum ești doar un ... NIMIC .... dar poate vei fi un demon ... deosebit ! -- Cum ? Demon ? Eu nu ..... Se întoarce terifiat și o ia la fugă , fără să mai privească în urmă.Picioarele îl duceau departe în necunoscut și cerul îi părea atât de străin , răsăritul îi părea întunecat și soarele parcă încetase să mai lumineze.... Mă uit spre locul unde s-a pierdut , acolo unde părea că linia infinitului l-a ucis îngropându-l în depărtări dureroase și de mult apuse... Îmi șoptesc trist și fără urmă de regret : ''Se va întoarce mai curând decât iși poate cineva imagina , fără aripi este ... un nimic !" *********************************** După zile de gânduri , dureri mute și șoapte albastre... aud fluieratul lui ... îmi bate iar în geam ... mă ridic fără grabă , mă uit la el cum așteaptă nerăbdător să-i deschid. Zărindu-l nu pot să nu mă întreb :''Câte mări a traversat , câte strigăte de inconștiență au evadat din sufletul lui încărcat de renunțare , dispreț ... ? Câte gânduri sinucigașe l-au cotropit , câte răspunsuri inacceptabile și-a negat sau câte sentimente de autocompătimire s-au cuibărit într-un colț din ființa lui , acum doar o umbră nedefinită a ceea ce a fost cândva . Ce-a crezut că poate găsi în adâncul nimicului , ce se aștepta să găsească în oceanul virtual al infinitului ? A găsit oare ceea ce a căutat cu scrumul lui de aripi , cu aura lui insuficientă pentru a putea fi din nou un înger . Dacă-l primesc va uita de pașii care-l îndeamnă spre promisul apogeu ? I-am luat aripile ce-l încurajau , aripile ce-i infiltrau siguranța unui mâine și umbra răvășită a unui ieri pierdut prin adierea unui zâmbet de îngeraș . Inconștiența lui îmi dă putere , mă hrănește așa cum pământul se hrănește cu cadavrele celor care și-au abandonat sufletul morții . Să-l primesc ? Să-i îmbrac sufletul într-un veșmânt de indiferență , să-i desenez noi sentimente ... sentimente demonice sau să-i ucid visele și ceea ce a mai rămas din harul lui divin ?'' Rămasă adânc cufundată în aceste gânduri mă desprind de real , nu mai văd nimic , nu mai aud nimic , nu mai simt nimic , doar adierea unei rugi și o șoaptă atât de ștearsă a celui ce așteaptă ca porțile unui nou început să se deschidă . Un nou început pentru un vechi sfârșit ... Într-un târziu deschid pentru a-l alunga , dar el îmi vorbește mai devreme decât mă așteptam eu s-o facă .... și-mi spuse cu glasul sugrumat de fiori : -- Iartă-mă ! M-am întors la tine cu sufletul apus printre copaci de incertitudini ! Primește-mă ! Sunt acum doar fumul inconștienței acestui abis și nu mai reprezint decât teama unor întrebări fără temei ! Vreau un gând , o formă palpabilă și incontestabila putere demonică ... -- De te-aș ierta ar însemna să dețin harul îngerilor , de aceea nu te pot ierta ! Numai Dumnezeu iartă ! Însă pot să te primesc , am să te inițiez . Cândva îmi vei fi recunoscător pentru aceasta ! ********************************************* Trec zilele precum clipele , soarele a încetat să mai apară fiind închis pe veci în întunericul nopții fără lună . Cu cât luna se afunda mai mult în cerul vopsit atât de odios cu sângele negru al demonilor inestetici și infatuați , cu atât el se perfecționa , și eu începusem să învăț involuntar să joc rolul unui înger . Îngerii au în subinconștientul lor aptitudini de demoni , când simt căderea din paradis și au șansa unei promovări covârșitoare se complac și egoismul ascuns îi îndeamnă spre imperfecțiune , spre dorința de a câștiga eternitate și primordialitate făcându-i invincibili , inestructibili... Dacă este ceva ce poate fi cucerit atunci ei vor fi primii care vor încerca să dețină puterea , dacă am crezut în acele clipe că acest înger nu mă va trăda și va fi cel mai bun subaltern , m-am înșelat amarnic , el nu mai poate fi acum decât cel mai aprig rival de care m-am temut vreodată. Îngerii sunt produsul impur dintre îngerii convertiți și demonii detronați... au în adâncul lor virusul demonic și tendința de a distruge tot ceea ce i-au făcut să renunțe la armura care le oferea iluzia că sunt mai mult îngeri decât demoni... Devenisem ceea ce nu-mi dorisem , devenisem un înger ... el îmi vânase locul ... mă detronase... eram acum doar o imagine ștearsă a unui demon ce existase în eternul vacarm al împărăției negrelor suflete , eram umbra umbrelor de simțiri apuse într-un abis incomod , dar atât de real ...Nu aveam aripi , nu mai aveam sângele negru al strămoșilor mei , nu știam ce sunt , de unde vin și încotro merg ... Credeam în florescența unui cer imposibil , în lumina întunericului din sufletul meu , suflet de cenușă , cenușa gândurilor mele ucise la apusul unui mort regat... Fugeam de mine , de ceea ce puteam reprezenta într-un mâine târziu și inimaginabil . Speram întoarcerea timpului și eternitatea domniei mele pierdute . Sub un clar de lună , cu crivățul infiltrându-se în ceea ce se mai numea ființă , crivățul distrugător al primei mele ierni , eu cântam vremurile apuse și cu lacrimi de ametist îmi arătam durerea ce o purtam ca povară prin drumuri de ceață ... Prima iarnă , crudă și absurdă ... iarna privirii mele ... iarna cu îngeri înghețați , cu aripi ce se sparg în eter și glasuri , șoapte .... dureroase urlete ale celor ce cad neîncetat din paradis .... și fulgerul din inimă ce se aude ca o prăbușire de catapetasmă , glasul meu este ca un răsunet violent de vioară în mâna unui începător . Nimic din toate acestea nu mă puteau defini , eram pierdută în cărări noroioase și prost luminate.... De aș fi putut să apun în toate acestea atunci totul ar fi fost doar un vis în noaptea cu lună plină . Coșmarul materiei mele cenușii îmi distruge orice simțire , sunt atât de goală , seacă , simt lipsa dominației asupra celor sfioși care mi se supuneau fără întrebări .... Într-un târziu , după ce închiriasem o emoție complice unei iluzii am pornit pe drumul gândului , unde la Poarta Speranței va trebui să bat cu sufletul cerând milă. De-mi va deschide Uitarea i-aș da și ultima picătură de gând implorând-o să-mi deschidă poarta și să-mi plece fiorul morții atât de profund ... De voi reuși să pătrund în dimensiunea aceasta mă voi dezgheța , îmi vor crește aripi de înger și voi putea să cer cheia Porții spre paradisul îngerului care acum era regele regatului meu ... atunci voi putea zâmbi cu privirea mea rece ... cu grafitul ochilor mei pierduți printre ramurile unui copac înghețat ... în prima mea iarnă absurdă.... Într-o clipă de inconștiență am hotărât să mă întorc la regat , am așteptat două ierni până mi-a deschis ... dar mi-am luat aripile pe care le lăsase el tribut când venise la mine ... acum aveam aripi și îmi era mai ușor să ajung în paradis... Când mi-a dat aripile mi-a spus cu-n zâmbet bizar pe buze : -- Frumos m-ai înălțat ! (îmi aruncă aripile în scârbă ) Știam că mai devreme sau mai târziu ai să vii după ele, acum vei fi tot un nimic ... dar cu aripi de înger !Fugi cât mai poți spre imposibil ! În toamna ce va fi pentru prima dată ... în lumea în care te lupți pentru a fi ceva vor îngălbeni frunzele , va urla vântul și va ploua cu cioburi de sticlă ... tu vei fi una cu pământul , dar nu vei scăpa atât de ușor , te vei chinui și în iarna care te va încerca cu tentaculele ei de gheață îți vei vinde sufletul pentru un colț de întuneric ... Vederea ți-e slabă , aura ți-a fost furată , iar sufletul ți-e rece și inima moartă ... La mine dacă vei vrea să te întorci vreau tribut sufletul tău și ultima picătură de eternitate ! Mi-ai spus toate acestea și m-ai împins în necunoscut ... mi-am frânt gândurile , mi-am rănit culoarea penelor căci atunci nu știam încă să zbor ... am zăcut în propiul sânge și am renăscut din indiferența ce mă înconjura . Atunci o frunză mi-a căzut pe frunte și mi-a zis: -- Am venit să te ating ... din somnul inconștienței tale să te trezesc , acum trebuie să plec ... Gândește în culori și integrează-te în frigul ce cotropește iarna ... Învață să zbori ... cu aripile fluturând în înaltul infect îndreaptă-ți zborul spre Poarta Speranței ... dar ..... ( se aude un oftat scurt și frunza este redusă la tăcere ) A murit și ea , și copacul ei ... M-am ridicat sleită și am încercat să merg , dar nu am putut decât să mă târâi ca un vierme ... până la capătul nesfârșitului ... am învățat într-un târziu să zbor , dar mi-am rănit un gând răzleț de dor , cu un regret sfânt .... M-am târât până a venit iar iarna din mine , iarna din vorba lui , iarna din ochii lui ... ***************************************** Călătorind în iarna aceea am aflat ceea ce căutam , Poarta Speranței , întotdeauna fusese aici , în sufletul meu ... Blestemată era ziua asta în care eu ajunsesem la ea . Gândeam că nu o voi găsi niciodată ... Ce triste sunt razele de soare când nu există realizare , ce trist e curcubeul fără verdeața câmpului și triste sunt valurile mării când stânca mult iubită s-a prăbușit în adâncuri ... Urâte sunt zilele fără glasul unui cer albastru cu îngeri zâmbitori zburând , ce goale par vorbele fără vocea unui nou început. Vreau să mă salvez , să ajung în paradis .... aceast lucru ar fi singurul mod în care aș putea uita de nedreptatea pe care el mi-o făcuse.... E prea târziu să mă întorc din drum și totuși mult prea devreme să uit totul .... Cu gândurile mele rătăcite în cele patru zări , cu aripile ce-mi păreau atât de plăpânde , cu sufletul apus în 'nalte ierburi închipuite treceam de la o dimensiune la alta ... Cu capul plecat îmi spun adio și printr-o metamorfoză incompletă bat la poartă în chip de înger.... îmi răspunde Uitarea : -- Tu cine ești ? Cu ce treabă pe aici ? -- Eu sunt un de..... înger rătăcit ... vreau să ajung ... acasă.... în paradis....(probabil că asta ar trebui să o înduioșeze pe drăguța Uitare) -- Daaaa ? Serios ? -- Da și hai mai repede că mi-au înghețat vorbele între corzile vocale și sângele mi s-a scurs în buzunarul de la piept . Inima nu-mi mai cântă decât un întuneric infinit , și a răgușit de la crivățul iernii ..... din vina unui înger care a înghețat pe veci... Sufletul meu a răcit în drum spre tine , acum doarme suspinând și dacă nu mă grăbesc s-ar putea să se îmbolnăvească și mai rău ....dacă nu îmi dai cheia va trebui să-mi vând și ultima picătură a eternității împreună cu sufletul ..... -- Curios cum poate gândi un înger ...Semeni mai mult cu un demon deghizat ! Mirată Uitarea mă analizează din cap până-n picioare .... Eu vrând să remediez situația spun fără zâmbet , supărată, ca și cum m-ar fi jignit cu afirmația pe care o făcuse : -- Mă simt ofensată ! Cum poți crede așa ceva ? -- Bine , te iert pentru cuvintele tale stranii și îți dau cheia uitării .... te poți întoarce acasă ! Sufletul îmi tresaltă de fericire , iau cheia și zbor .... îmi spun cu un zâmbet demonic că am avut noroc cu Uitarea aceasta incapabilă pentru a putea citi sufletul meu ... atât de negru ... Totul era așa cum îmi putusem eu închipui fără a ști nimic despre aceasta ... căldură ... frumusețe ... dar eu nu am putut uita ceea ce pierdusem .... acolo undeva adânc în ființa mea era ascuns demonul de altădată .... care uneori ieșea din ascunzătoare .... demonul ce mă bântuia în noua mea postură de înger .Rolul acesta nevinovat nu mă caracteriza deloc ... dar pentru a supraviețui trebuie să poți juca orice rol ... ******************************************* Pietre funerare zâmbind în lumina curcubeului invocat de forțe malefice...câteva morminte profanate sugrumând razele soarelui unei clipe ... o clipă plastografiată în mintea norului de ceață ... Picăturile de pelin ale ploii îmi invadează ființa lăuntrică și efectul lor dăunător îmi dau forța necesară unui nou început .... Să crezi în umbra privirii unei primăveri !? Să crezi și în final să conștientizezi că nu era decât fumul răvășit al unui vis .... decât fantoma a ceea ce a părut a fi și totuși nu a existat vreodată . Ce m-ar putea ridica mai sus decât cerul Universului , care îmi sunt durerile tremurânde ale glasului scurs în bătaia vântului ce vestește iarna ? E oare fericirea drumul ce tinde spre infinit ? Trăim toată viața cu gândul că fericirea o poți găsi la orice pas , dar mult mai târziu întelegem că ea nu este mărginită și niciodată nu o vom putea găsi în întreaga ei împlinire .Uneori durerile din suflet îmi sunt mai accesibile .... ele acoperă orice altă simțire .....de aceea mi-am ratat ... cariera... ********************************* O lume necunoscută îmi răsare într-o dimineață de sfârșit de noiembrie...ninge...în noaptea ce a trecut o furtună inexplicabilă a răvășit covorul de frunze , după puțin timp a început ninsoarea , prima zi de iarnă din acel an...Uitasem totul ... acum eram un simplu om...un muritor...Și zilele trecură precum clipele ... anii s-au așternut zgomotos și .... ziua a sosit ....M-am luptat cu mine zile și nopți , gândurile m-au cotropit clipă de clipă până când într-o după-amiază Te-am revăzut fără a ști însă atunci ceea ce ne-a legat din prima clipă.Gânduri ne-au pătruns în suflet și amintiri inexistente se derulau în mintea noastră , amintiri comune...Strigătele Tale le auzeam în noapte , suflarea Ta o simțeam mereu aproape de mine.Dacă aș fi știut atunci că Tu ești cel ce m-a chemat ... cel ce m-a luat de mână , poate că viața ar fi schimbat multe. O noapte cu lună plină se naște ... oglinda e în colțul camerei și așteaptă întrebările mele.Dacă aș fi știut atunci ce ar fi trebuit să o întreb poate că ..... Trec zile , trec nopți și nu înțeleg atracția mea față de o oglindă prăfuită din colțul unei camere , ziua de o privesc nu pot vedea nimic altceva în ea decât chipul meu brăzdat de suferințele unei lumi ce mă dezamăgește profund , o lume ce nu îmi definește ființa în nici un mod posibil , cât de cât credibil și în conformitate cu ceea ce se poate numi real . Noaptea mă trezesc din somn și realizez că nimic nu este real și că trăiesc într-o lume departe de tot ceea ce văd ... este lumea mea de “suflet”, lumea în care Tu și eu ne-am iubit .... Dacă cerul ar plânge cu lacrimile unui copil rătăcit de mamă , dacă Tu Te-ai întoarce în viața mea ... dacă marea ar inunda nisipul plajei în ritmul inimii Tale , dacă soarele ar răsări în ochii Tăi în fiecare dimineață , dacă primăvara ar aduce sărutul Tău ca un mărțișor , atunci eu aș fi cea mai fericită femeie din lume , iar Tu ai fi singurul , unicul și cel mai iubit bărbat .... ************************* Simt cum roiesc viespile în interiorul meu , înțepăturile lor îmi perforează trupul și tot ceea ce simt , ceea ce aș mai putea simți se scurge prin orificiile făcute de ele... Am visat să mă întorc în timp să pot schimba viitorul ..... am luat clepsidra ce conometrează durata vieții și am întors-o , nisipul se strecoară prin orificiul minuscul .. În jumătatea inferioară a clepsidrei s-a format o piramidă , iar în vârful ei este așezată o microscopică particulă ce reprezintă ultima mea suflare... ************************************ Gânduri ne-au pătruns în suflet și amintiri inexistente se derulau în mintea noastră , amintiri comune...Strigătele Tale le auzeam în noapte , suflarea Ta o simțeam mereu aproape de mine.Dacă aș fi știut atunci că Tu ești cel ce m-a chemat ... cel ce m-a luat de mână , poate că viața ar fi schimbat multe. O noapte cu lună plină se naște ... oglinda e în colțul camerei și așteaptă întrebările mele.Dacă aș fi știut atunci ce ar fi trebuit să o întreb poate că ... Trec zile , trec nopți și nu înțeleg atracția față de o oglindă prăfuită din colțul unei camere , ziua de o privesc nu pot vedea nimic altceva în ea decât chipul meu brăzdat de suferințele unei lumi ce mă dezamăgește profund , o lume ce nu îmi definește ființa în nici un mod posibil , cât de cât credibil și în conformitate cu ceea ce se poate numi real . Noaptea mă trezesc din somn și realizez că nimic nu este real și că trăiesc într-o lume departe de tot ceea ce văd ... este lumea mea de “suflet”, lumea în care Tu și eu ne-am iubit ....trupul și tot ceea ce simt , ceea ce aș mai putea simți se scurge prin orificiile făcute de ele...Am visat să mă întorc în timp să pot schimba viitorul ..... am luat clepsidra ce cronometrează durata vieții și am întors-o , nisipul se strecura prin orificiul minuscul ..În jumătatea inferioară a clepsidrei s-a format o piramidă , iar în vârful ei este așezată o microscopică particulă ce reprezintă ultima mea suflare....Cu cea din urmă suflare mă întreb :Ce sunt eu ?Ce am devenit ? Sunt înger sau demon ? Tu cum m-ai cunoscut ? Înger sau demon ? Dacă cerul ar plânge cu lacrimile unui copil rătăcit de mamă , dacă Tu Te-ai întoarce în viața mea ... dacă marea ar inunda nisipul plajei în ritmul inimii Tale , dacă soarele ar răsării în ochii Tăi în fiecare dimineață , dacă primăvara ar aduce sărutul Tău ca un mărțișor , atunci eu aș fi cea mai fericită femeie din lume , iar Tu ai fi singurul , unicul și cel mai iubit bărbat .... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate